Trecut-a Brâncuşi aievea pe la Artmark…

Mereu, la New York, când mă aflu la Christie’s sau Sotheby’s, cele două mari case de licitaţii ale Americii şi ale lumii, gândul îmi zboară la Artmark, minunata casă de licitaţii din România şi îmi spun ce bine ar fi să fie aici şi cei care fac să funcţioneze această casă, fiindcă o casă de licitaţii este ca o bursă de valori, este focusul artei unui oraş, al unei ţări. Anul acesta am fost martor la evenimente rare, chiar şi pentru Christie’s, cum a fost Impresionist & Modern Art, unde disputa a fost nu între mii sau sute de mii de dolari, ci între milioane, adică a fost un spectacol al milionarilor Americii (de pildă, tabloul Le basin aux nymphées (1919) de Claude Monet s-a vândut cu 27 045 000 de dolari, fiind estimat de specialiștii casei de licitații la sume între 25 și 35 milioane de dolari). Şi de fiecare dată mă grăbesc să trimit la Artmark cât mai repede articolul despre licitaţia la care am asistat, să-i pun la curent pe specialiştii ei cu ce se întâmplă acolo.

Nu exagerez cu nimic dacă vă spun, aşa cum mi-a mărturisit nu o dată un mare galerist american, de origine română, Ştefan Stux, că sunt singurul critic de artă român care fac sistematic cronica plastică a evenimentelor artistice care se petrec în Manhattan, vârful aisbergului culturii mondiale. Nu a mai făcut şi nu mai face nimeni aşa ceva. Românii sunt la curent, prin sute de articole pe care le scriu pentru ei, cu tot ce se întâmplă mai valoros la New York, în domeniul plastic în primul rând, apoi în cel al cărţii, filmului, teatrului, muzicii, anticariatului sau al show-ului de divertisment. Dar adesea trimit şi articole politice sau reportaje, cum a fost recent reportajul despre pelerinajul pe care l-am făcut la Mănăstrea Sf. Nektarios.

Însă arta plastică mă interesează în mod deosebit, poate şi pentru faptul că Brâncuşi înseamnă enorm pentru americani, e mai cunoscut decât România. Această activitate îmi ocupă cel mai mult din timp, fiindcă la New York există o intensă viaţă plastică, este o efervescenţă uluitoare, prin manifestarea a sute de galerii (numai în Manhattan sunt 1 500 de galerii), a mii de artişti din America (numai la New York activează 50 de mii de artişti plastici) şi din toată lumea, dar mai ales prin seria fantasticelor târguri de artă, de orice natură, începând cu faimosul Armory Show.

Desigur, o notă cu totul aparte o constituie evenimentele de la Casele de licitaţii, care arată pulsul comercial al artei, ierarhia stabilită de vânzări, cât şi puterea de cumpărare a populaţiei. O casă de licitaţii este seismograful care indică foarte exact starea naţiunii. Şi la noi se vede şi mai limpede decât într-o ţară ca un cosmos. Aici, în România, o casă de licitaţii este un lux. Şi lux este la Artmark, într-o ţară în permanent reflux, licitaţiile sunt organizate impecabil, cu o atenţie deosebită acordată cumpărătorului. Echipa este profesionistă, iar funcţionarea ei se află la un standard internaţional. Urmăresc de mult, de la înfiinţare, respiraţia acestei case şi îi doresc viaţă lungă. Evident, fiecare licitaţie este bine pregătită de dl. Mihail Stomff şi însoţită de catalogul licitaţiei, tipărit în condiţii grafice excelente.

Dar… există un of, un mare of, desigur. Aşa cum discutam şi cu dl. Valeriu Sângiorzan, vicepreşedinte Artmark, agitaţie se face la o colecţie Vadim, de pildă, unde vine şi presa scrisă, şi televizunea, nu la o licitaţie cum ar fi Colecţia familiei boiereşti Manu, de valori care privesc istoria României şi marchează începuturile picturii româneşti (sec. XVII-XVIII). Adică decepţia este mare, perceperea valorilor este total deformată de interese colaterale, neartistice. Nemaivorbind de faptul că puterea de cumpărare a românilor este mică, iar cei cu bani, milionarii României, nu au nici o legătură cu arta, încă nu au descoperit-o.

*

Dovadă recenta licitaţie Brâncuşi, care ar fi trebuit să fie de nivel mondial. Am mers cu mare interes, stăpânit de o curiozitate febrilă, fiindcă era vorba de obiecte personale ale celui mai mare artist român, fondatorul artei moderne, aşa cum îl consideră artiştii şi specialiştii din America.

Licitaţia Brâncuşi a fost pusă sub semnul susţinerii subscripţiei publice a piesei Cuminţenia Pământului. S-a licitat un ansamblu unic de artefacte personale, având ca provenienţă atelierul Brâncuşi de la Paris. Colecţia, numită „Brâncuşi – Omul şi lucrurile”, aparţine sau aparţinea familiei Emilian Radu. Sigur, este un fapt prin sine uluitor existenţa acestei colecţii, efortul de a achiziţiona, în timp, aceste piese. Obiectele lui Brâncuşi, care au fost expuse publicului în sălile Artmark – Palatul Cesaianu-Racoviţă în perioada 13-27 sept., ne-au răscolit fiinţa. Pe unele le ştiam de la Paris, iar altele îmi aduceau aminte de ceea ce Brâncuşi a spus despre sine, că „am devenit un comis-voiajor planetar”. Încă nu a exista pe pământ un artist care să-şi fi făcut un asemenea lobby propriei opere, să fi călătorit cu ea, să o expună, să o susţină. Şi prezenţa lui Brâncuşi în galeriile americane, timp de 44 de ani, cum arăt pe larg în cartea Brâncuși în America (2014), ediţia engleză, scoasă la Amazon, se datorează enorm tenacităţii sale, de a fi mereu acolo unde trebuie.

Aceste obiecte licitate de Artmark mi-au amintit automat de saboţii lui Brâncuşi, pe care i-am văzut în picioarele lui Constantin Antonovici, atunci când l-am filmat în atelierul său din New York. Şi dalta şi ciocanul cu care lucra, fuseseră tot ale maestrului gorjean. Antonovici a fost elevul lui Brâncuşi la Paris timp de patru ani şi, odată cu recomandarea scrisă pe care Brâncuşi i-a dat-o, i-a dăruit şi o daltă şi un ciocan, dar şi acei saboţi, pe care Antonovici îi purta cu mândrie şi se simţea inspirat, cum spunea el, parcă era o pasăre măiastră, deşi el a sculptat toată viaţa numai bufniţe. Dar ce, nu e şi bufniţa o pasărea măiastră?

Ei bine, aceste artefacte personale ale lui Brâncuşi licitate de Artmark nu au stârnit interesul românilor, al colecţionarilor români! Evident, mă aşteptam să văd o dispută între muzee, între Muzeul de artă din Bucureşti şi cel din Craiova, în primul rând, fiindcă posedă cele mai multe dintre lucrările din România ale lui Brâncuşi. Sau între fundaţiile Brâncuşi din ţară, şi nu numai, fiindcă sunt o mulţime. Unde erau hulpavii Crăciun şi Varia, să ia andrelele lui Brâncuşi să mai împletească ei gogoşi, ca mari brâncuşologi şi stâlpi ai culturii naţionale?!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*