Lăsaţi-l pe Enescu în pace, strigoilor!

S-a încheiat Concursul Internaţional „George Enescu”, dar nu în spiritul muzicii, ci al organizatorilor, care îl au în ei pe dracu’, trebuiau să bruieze ce e frumos, să ne atragă atenţia că şi ei conteză. Despre ce este vorba? La sfârşitul concursului de pian, după ce şi ultimul concurent şi-a încheiat prestaţia, japonezul Takuma Ishii, cântând cu mare delicateţe Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră de Rahmaninov, s-a întâmplat o agresiune de o obrăznicie nemaipomenită asupra publicului, care, docil, fără personalitate, a fost manevrat. Starea de concert, de muzică înaltă şi de competiţie curată a fost grav rănită de ceea ce ne-au prezentat organizatorii.

Aşadar, după ce s-a terminat concursul, în pauza de jurijare, care urma să stabilească podiumul de premiere, spectatorii au fost scoşi din sala Ateneului şi invitaţi să meargă afară, în parcul din faţa Ateneului şi să asiste la un spectacol de video-mapping numit „Trăieşte-ţi visul!”. Ce am văzut? Nişte imagini chinuite care se mişcau pe coloanele Ateneului, pe frontispiciu, pe părţile laterale, imagini deformate, cu floricele şi confetti, care acopereau faţada clădirii. Apăreau şi cioturi de pian, de vioară, partituri, pe care erau imprimate anumite citate numite „visuri” de-ale spectatorilor, proiectate pe pereţi, cum ar fi visul unuia de a se face producător de televiziune, altul visează să călătorească prin văile şi munţii României, care are o geografie grozavă, o anume Elena visează să trăiască într-o Românie a artei şi demnităţii, şi tot felul de astfel de gogoşi umplute cu populism ieftin. Imaginile se derulau având ca fundal sonor un purpuriu din muzica lui Enescu, pusă la nişte boxe date la maximum, să trezească din groapă şi morţii, oricum, decibelii i-au făcut pe spectatori să-şi astupe urechile şi să se refugieze din nou în sală, să afle rezultatul concursului.

Această căpuşă, acest kitsch de spectacol este revoltător. O ruşine! O aberaţie! Un vis urât! Trăieşte-ţi visul, madam Oama, dacă crezi că aşa arată visul românilor! Visul americanilor arată ca în Times Square! Facem şi din Ateneu un Times Square, adică o caricatură. Acolo, în Times Square, cel mai luminat loc de pe pământ, noaptea, seria de video-projection se justifică, fiindcă e o desfăşurare tridimensională într-un spaţiu gigant, cuprins între zgârie-nori. Iluzia optică generează un mare spectacol. Aici a fost un fâs! Dacă ar vedea, oare ar aproba aşa ceva Zubin Mehta şi Vladimir Jurowski, directorii Festivalului şi Concursului „George Enescu”?!

Totul se întâmplă întrucât această organizatoare, firma Oma Vision, nu înţelege muzica simfonică, fiindcă nu vine din interiorul Festivalului sau Concursului, nu ştie şi nu simte ce se întâmplă pe scenă, ea e chiţibuş, fiind incapabilă să asculte un concert de la început şi până la capăt. Iată nivelul organizatorilor, ce am ascultat în sală, ce ne-a oferit Axelrod, şi ce ne oferă aceste paiaţe! Care ca mâine devin  nişte strigoi zombi. Să-şi facă astfel de visuri la ele acasă, de ce să le facă din bani publici? Dacă nu ar fi vaca de muls, Enescu, să vedem, şi-ar scoate Oama et co vreun leu din portofel pentru a-şi permite luxul să defileze cu exhibiţii pe pereţi?

Oare nu e la Ministerul Culturii nimeni responsabil cu banii populaţiei, cu imaginea Festivalului, a României? Nu e. Fiindcă în fruntea ministerului se află o altă eroare a naturii, care a defilat le New York, un oraş foarte sensibil la antisemitism, cu „zvastica pe ponei” şi cu o altă urticăreală imbecilă, o expoziţie cu revista interbelică „P–a”, o mizerie, sancţionată la vremea respectivă de Iorga, foaie care a apărut într-un singur număr şi acela în câteva exemplare! Din zeci de reviste de avangardă, asta le-a arătat ICR New York americanilor! Cum să guste o astfel de ţoapă Rahmaninov? Gustă pOama!

*

Nu e de mirare că acest minunat Concurs a fost părăsit de autenticii melomani, de critici, de muzicieni şi lumea muzicii, a rămas să fie frecventat de cei pe care îi formează Oama et co şi care gustă asemenea pOame! Adică vor rămâne mereu pe din afară, ca şi ea, care e exterioară muzicii şi, ca atare, face, cu cele mai bune intenţii, desigur, numai prostii. Fiindcă e scăpată de sub control. Nimeni nu-i spune că rolul ei nu e să cheltuiască banii Festivalului sau Concursului pe fapte exterioare, fără legătură reală, de substanţă, cu evenimentul. Ce rezolvă acest ciubuc numit „Trăieşte-ţi visul”? Cui foloseşte? Are vreun impact estetic? Îi educă pe oameni, pe cei 50 de spectatori câţi erau acolo? Face parte din programul guvernului? Au fost chestionaţi Zubin Mehta şi Vladimir Jurowski? Ce e găselniţa asta de copil handicapat?

Numai alde Johannis, lipsiţi de simţul limbii şi de gândire, pot accepta o astfel de formulă aberantă. Nu se spune trăieşte-ţi visul, doamnă, ci împlineşte-ţi visul! Până şi ţiganca din colţ are un simţ al limbii superior când spune, „hai să-şi ghicesc o dorinţă, boierule!” De altfel, un capitol din cartea lui Freud Interpretarea viselor poartă titlul Visul este împlinira unei dorinţe. El este legat de împlinire, nu de trăire, care poate fi şi un act neutru sau expectativ. Nimic mai pasiv şi mai dezolant decât să-ţi trăieşti visuri neîmplinite. Eu pot să-mi închipui că ajung pe lună, ca Dionis, pot să trăiesc cu imaginaţia orice aventură, dar problema este să-mi împlinesc visul. Pot să-mi împlinesc visul de a trăi într-o ţară fără corupţie, adică fără corupţi? Nu pot. Fiindcă asta nu depinde de mine, ci de 18 milioane de oameni. Degeaba trăiesc eu un vis atât de utopic!

Sau alt exemplu. Cei 196 de competitori de la Concurs au visat toţi să ajungă pe podium, nu-i aşa?, dar nu au ajuns decât 9, oare ce fac ceilalţi 187, se spânzură sau încearcă şi altădată, aşa, ca Adela Liculescu? Vor trăi ei vreodată visul de a câştiga concursul „George Enescu”? Toţi au trăit acest vis, dar nu li s-a împlinit. Iată ce efect negativ are trăirea unui vis. Trăim visul şi gata, ne spălăm pe mâini, fără nici o obligaţie! Important în viaţă este să-ţi împlineşti visele, nu să le trăieşti. Trăirea este ceva intrinsec împlinirii. Visul şi împlinirea lui – le-a cuprins bine George Enescu în aforismul:  „Visez fără încetare. Cât exist, vreau să cânt”. Dar el a făcut şi altă mărturisire, mult mai preţioasă, fiindcă se referă la substanţa muzicii sale: „Cred cu ardoare în Dumnezeu. Sunt un mistic”. Sper să nu găsim, la ediţia viitoare, şi această mărturisire de credinţă transformată de Oama în cine ştie ce bazaconie pe pereţi! Această firmă şi-a greşit adresa. O dovedeşte tot ce ne-a oferit Concursul, muzică valoroasă interpretată fantastic, cu elementul de experiment necesar, care i-a dat unicitate, şi ce ne-a oferit strigoaica, acest video-mapping, care este o imitaţie de prost gust, care vine dintr-un complex cultural, dintr-o doză aculturală, de ratare profesională. Se potriveşte foarte bine pentru cei care vor să-şi trăiască… visele de coşmar! De fapt, românii au ajuns să trăiască visele împlinite ale altora, ale americanilor, de pildă! Noi cu trăitul şi ei cu împlinitul! Falsa şi galopanta americanizare a României, pe orice căi, face parte din aberaţia „trăieşte-ţi visul” (a se citi „trăieşte-ţi coşmarul”!).

În fond, visul este abur, este ceva ireal, confuz, ceva irealizabil, apărut nu în starea de veghe, de conştiinţă, nu-l poţi trăi decât ca pe o metaforă, în realitate e nevoie de multă transpiraţie (99 la sută, spunea Einstein) ca să ajungi la el. E faimoasă, de altfel, definiţia lui Freud care spune că „visul este via regia spre inconştient”! De aceea, el vorbeşte de vise deghizate şi vise refulate.

Am avut şansa să stau lângă două doamne care mi-au împărtăşit revolta şi spuneau că nu e nimic de făcut, „trebuie să accepţi agresiunea mitocanilor, fiindcă românii şi-au pierdut nu numai busola, dar şi umorul”. Iată un citat pe care i-l fac cadou Oamei, să şi-l proiecteze pe pereţi, acasă, când stă în pat, înainte de a stinge veioza. În locul acestei risipe şi gratuităţi subculturale, imbecilizante, numită preţios „video-mapping”, un fel de hartă pe pereţi, fără nici o legătură cu Concursul, ceva cu totul adiacent, colateral, care putea să se facă în alt loc, în alt timp, la alt eveniment, nu acum, să strice starea romantică a concertului, să bruieze efectiv Concursul, ar fi fost mult mai înţelept dacă banii se investeau în partitura Simfonia concertantă a lui George Enescu, atât de cerută de muzicienii lumii, cum am arătat anterior. Şi, prezentându-i situaţia, una din cele două doamne a spus că sponsorizează dânsa această partitură. Am dus-o imediat la standul Editurii Grafoart, din holul Ateneului, singura editură care editează partituri, am pus-o în legătură cu directorul ei, Matei Bănică, au făcut schimb de contacte şi urmează să se facă demersurile necesare pentru a se publica această capodoperă enesciană.

*

De ce trebuie să-şi justifice salariul firma Oma Vision în văzul lumii, să intoxice lumea cu asemenea isterii sau răscrăcăneli asurzitoare pe pereţi? Eram fericiţi că am scăpat de cârje colaterale la această ediţie a Concursului, dar ne-am înşelat, aceşti oameni sunt bolnavi. Dacă ei raportează la minister că aşa ceva a fost un succes, Ministerul înghite şi le dă mână liberă pe mai departe. Este cea mai mare dovadă de prost gust acest show inutil, care a şocat bucureştenii la miezul nopţii! Parcă era un cutremur, nu un show cu efect estetic. Bine că nu au dărâmat Ateneul, singurul lucru care a mai rămas întreg în ţara asta, spunea cineva. Dar mai ştii ce alte „idei” le vin mâine organizatorilor, care nu înţeleg că la un festival de muzică e nevoie de muzică, de atmosferă creatoare, de linişte, de meditaţie, nu de căpuşe, de zgomote asurzitoare, care i-au speriat şi pe cei de alături, de la Festivalul de jazz! Un bun organizator trebuie să fie discret, să lase muzica să se desfăşoare liber, fără aportul lui, fără astfel de cârje! Nu se putea fără? De ce Oama a simţit nevoia să facă aşa ceva? Fiindcă e bolnavă, fiindcă vrea să vedem că există. Exist şi eu, ţopăie ea, nu numai Rahmanionov! Da, Emma c’est moi! Din fericire, eu nu pot să spun „Oama sunt eu!” Altfel nu simţeam un gust amar după un Concurs care trebuia să fie un regal absolut, fără pată. Să sperăm că la ediţia 2018, Oma Vision îşi va trăi definitiv visul, acela de a sucomba!

Până şi Don Quijote s-a trezit în final din visul lui nebunesc şi Cervantes l-a făcut să-şi recapete conştiinţa. Unde este Cervantes al evenimentelor  „Enescu”? Unde este capul limpede care să stopeze această agresiune anti-muzicală, acest deserviciu trompetist făcut memoriei lui George Enescu? Chiar nimeni nu observă? Chiar nimănui nu-i pasă? Am bifat evenimentul şi s-a terminat, după noi potopul! Nu mai contează imaginea cu care pleci de la un eveniment? Cu nişte imagini dezlânate şi cu boxele de ospiciu se face educaţie? Am făcut 47 de filme artistice şi ştiu ce spun. Lăsaţi educaţia s-o facă şcoala, nu abateţi atenţia de la Concurs, care are o cu totul altă misiune! E suficientă o astfel de „video-perlă” şi se anulează tot ce e bun şi valoros în munca organizatorilor, în efortul de a face un eveniment de ţinută. „Trezeşte-ţi visul”, ca şi „Bucureştiul creativ”, ca şi sloganul „România contează” fac parte din altă planetă, sunt  tăricenisme (Oama a fost purtător de cuvânt în guvernul Tăriceanu), care ţin de politicalele unor füreri ca Patahârbici, de spoiala cu care mass-media a înlocuit cultura (citiţi care e ştirea de azi pe care această presă liberă de cultură şi bun simţ o dă pe Internet, e chiar primul link, cică a murit „marele cântăreţ” Sebastian Papaiani, comparat cu Gyuri Pascu!). Pe mâinile cui a încăput călăuzirea neamului românesc!? Şi muzica simfonică era o oază. Încă nu se abătuse pacostea asupra ei. Festivalul şi Concursul erau lucruri de elită, făceau parte din sacralitatea şi identitatea culturii române. Dar au venit strigoii şi aici. Lăsaţi-l pe Enescu în pace, strigoilor!