Etnocentrismul economic-civic românesc (1)

Noţiuni despre idealul educaţional

Idealul educaţional   este parte componentă a idealului social. Selectarea unor trăsături umane din totalitatea celor existente şi atribuirea statutului de trăsături dominante laturilor selectate se face în virtutea presiunii condiţiilor economice, sociale, ideologice şi culturale existente în societatea concretă. Este vorba despre „trăsături necesare pentru toţi sau pentru majoritatea membrilor acelei societăţi” (Nicola I., Fărcaş D.).

„Idealul educaţional exprimă în esenţa sa modelul sau tipul de personalitate solicitat de condiţiile sociale ale unei etape istorice şi pe care educaţia este chemată să-l formeze în procesul desfăşurării ei” (  Nicola I., Fărcaş D.).  „Idealul educaţional “cuprinde un proiect de dezvoltare socială, o concepţie a idealului despre om, despre personalitatea menită să realizeze proiectul de dezvoltare socială şi un proiect de formare a acestei personalităţi” (Dicţionar de pedagogie contemporană). Idealul educațional, prin anticiparea unor stări posibile şi dorite, surprinde direcţiile evoluţiei societăţii concrete.

Idealul educaţional este dinamic, el se îmbogăţeşte cu noi elemente, pe măsura cunoaşterii şi evoluţiei societăţii. Deci, idealul educaţional, cu cele trei compartimente (filosofic, social, psihologic) are un caracter istoric. Împrejurările interne și externe modifică conținutul celor trei compartimente, de la o țară la alta, de la o epocă la alta. De mult timp se ştie că dezvoltarea normală, armonioasă a personalităţii este asigurată numai în cadrul principiului social al educaţiei. De fapt, pedagogia ca atare a fost dintotdeauna socială. Doar educaţia socială, în varianta unei proporţii raţionale între colectivitate şi individ, urmăreşte formarea personalităţii morale.

Imperativul continuităţii culturii pedagogice naţionale

Cultura  este suma valorilor create ori împrumutate şi asimilate ca favorabile. Evoluţia benefică naţiunii se produce prin continuitatea promovării culturii naţionale, îmbogăţite cu elaborări noi. Ideile noi trebuie să fie compatibile cu bazele culturii naţionale. Tentativele transplantării, sub drapelul modernului, a unor idei la modă inadecvate sunt dăunătoare, sortite respingerii  de către viaţă – în urma antagonismului apărut. Un exemplu devenit clasic de atentat al modei „noului” la cultură  este proletcultul din Rusia de după fractura socială a anului 1917. Această organizaţie benevolă (1917-1932) promova idei nihiliste în diferite sfere ale culturii, îndeosebi în literatută şi teatru. „Jos cu Puşkin de pe corabia contemporaneităţii!”. Teoreticienii proletcult-ului au fost criticaţi, în repetate rânduri, de către V.Lenin şi de CC al Partidului Comunist (b) din Rusia pentru că sunt“…incorecte  în teorie şi dăunătoare în practică…”.

În epoca  de după altă  fractură social-economică – cea  de la 1989 -1991, a apărut la noi un soi de proletcult modern – postmodernismul. Postmodernismul, precum fratele său mai mare proletcult-ul, nihilist în esenţă, a fost mai pretenţios şi mai gălăgios în literatură. Proletcult modern sau burghezcult-ul, cum îl putem numi, apăru şi în gândirea pedagogică, fiind importat. Cu alte etichete, desigur. Spre deosebire de fratele mai mare, burghezcult-ul pedagogic căpătă statut dominant. Cum era de aşteptat, s-a produs o decădere în ramură. Iarăşi, deja la nivel guvernamental, se pune problema unei noi reforme în pedagogie. Guvernul urmează să decidă: va comanda teoreticienilor elaborarea Legii învăţământului în spiritul  burghezcult-ului ori în spiritul culturii pedagogice naţionale.

Cultura pedagogică naţională românească  este preponderant de orientare socială – în sens larg. În această apreciere includem două ramuri: curentul socio-pedagogic şi curentul naţionalist luminat. Pedagogia socială (în sensul îngust) are ca scop formarea omului pentru societatea, în care trăieşte. Pedagogia naţionalistă luminată are ca scop formarea omului pentru naţiunea, la care aparţine, în scopul prosperării neamului. Aceste ramuri ar trebui îmbinate armonios.

Dacă privim la epoca reformelor anilor 1985-1991 din Moldova de Est, găsim ideea bazală a şcolii naţionale româneşti. „Şcoala naţională nu este aceea, în care se predă în limba maternă, ci şcoala în care concomitent cu bazele ştiinţei, va exista cultul limbii materne şi al istoriei neamului, iar procesul de instruire şi educaţie va fi îmbinat cu arta şi tradiţiile poporului, cu înţelepciunea lui, şcoala, care va fi în stare să educe oameni de o înaltă cultură, cetăţeni activi, patrioţi ai republicii, ce vor păstra în curăţenie limba, pământul, apele, sufletul poporului nostru” (Antonin Ursu, 1990). Ar trebui să ne conformăm acestei definiţii. Dacă privim la epoca interbelică, în cultura pedagogică românească găsim toate elementele necesare constituirii paradigmei noastre naţionale pentru praxisul din prezent şi viitor. Cu completările respective vis-à-vis de provocările secolului.

Alarmaţi de atacurile persistente asupra suveranităţii naţionale, asupra culturii naţionale, trebuie să luăm măsurile necesare apărării suveranităţii şi culturii noastre, acordând atenţie sporită educaţiei luminate naţionaliste. Naţionalism luminat înseamnă „tendinţa permanentă de a ridica pe toate terenele neamul, apărându-l de influenţe şi primejdii străine…” (Onisifor Ghibu, om de cultură, pedagog, savant român). Este vorba despre pedagogia apărării naţionale. „Un popor asuprit pe care nu-l ocroteşte nici o lege, nu-l poate salva de la pieire decât conştiinţa naţională, bazată pe cultura naţională” (O.Ghibu).

Profesorul Onisifor Ghibu afirma: „Nu am ignorat niciodată scopurile sublime ale educaţiei general -umane, dar am considerat întotdeauna, că ele nu pot fi atinse decât prin naţiune şi creştinism”. (va urma)

One Response to Etnocentrismul economic-civic românesc (1)

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *