Ideile marxiste sunt produsul epocii, oricare ar fi pretenţia de universalitate prin apelul la materialismul istoric. Din punctul de inflexiune în care se aflau societăţile şi economia acelor vremi este explicabilă viziune apocaliptică a pauperizării absolute, a opoziţiei ireductibile dintre proletariat şi burghezie, a crizelor şi a sfârşitului capitalismului prin supraproducţie şi a masificării capitalului. După cum explicabilă – prin apelul la Invidie, abordare proprie comunistă – este şi soluţia exproprierii şi a proprietăţii colective.
În privinţa proprietăţii în mod practic s-a dovedit faptul că progresul se află într-o strânsă corelaţie cu proprietatea privată şi, mai mult decât atât, inechitatea socială se poate ameliora (în sensul eliminării sărăciei absolute) tocmai prin progres de tip capitalist. Nu este o soluţie perfectă, dar este singura – dacă excludem exemplele izolate pe care le-am oferit mai sus – care şi-a arătat până acum eficienţa. „Există cu siguranţă – în teorie – sisteme economice mai raţionale, mai eficiente, mai performante decât capitalismul, dar nici unul nu pleacă de la principiul suveran al libertăţii. Este răul pe care trebuie să îl plătim pentru libertate. Dacă vreţi, capitalismul este pământul pe care Adam şi Eva l-au găsit după ce, în urmă alegerii cunoaşterii (prin exercitarea libertăţii lor) au căzut din Paradis (adică din Utopie). Acest pământ este uscat, se lasă greu răsturnat de pluguri, se adapă cu multă sudoare, dă roade puţine, dar atât de gustoase (când sunt mâncate cu conştiinţa libertăţii şi a autodeterminării) încât par o mana.” (Jurnal).
Capitalismul şi proprietatea
În liberalism, libertatea individului este un drept absolut şi inviolabil (libertatea este un statut), acordat tuturor (egalitatea este o premiză) şi se întinde până la limita libertăţii altui individ. La fel şi proprietatea (ce până la limita corpului este interschimbabilă cu libertatea, iar dincolo de ea devine o necesitate rezolvată printr-un act de voinţă – adică este tot expresia unei libertăţi). Economia devine în acest context o dinamică a nevoii, a dorinţei de proprietate şi, respectiv, a voinţei şi a puterii de a obţine proprietatea. Pariul – făcut de teoreticienii liberalismului (începând cu Adam Smith) – este că în aceste condiţii – de libertate – economia nu va fi doar o cursa pentru consumul de bunuri, ci şi pentru crearea/producerii lor. Friedrich A. Hayek susţinea ( în Drumul spre servitute) că „dezvoltarea […] unor argumente coerente în favoarea libertăţii economice a fost consecinţa unei creşteri libere a activităţii economice ca efect secundar neintenţionat şi neprevăzut al libertăţii politice”. Şi logica (şi istoria) îi dau dreptate: proprietatea şi libertatea au nevoie de o economie liberă pentru a produce mai multă proprietate şi libertate. Capitalismul nu ia însă naştere accidental, ca efect secundar datorat unui exces de indiferenţă, a unui despotism luminat sau a unei deschideri reale spre libertatea politică; capitalismul este un sistem, iar el trebuie analizat şi înţeles că atare. Recunoaşterea libertăţii (politice) este cauza lui formală (nevoia fiind cauza finală şi totodată principiul de justificare), anterioritatea este principiul de formare, iar continuitatea – principiul funcţionării. Capitalismul este (1) coerent (fiindcă principiile lui nu se contrazic), (2) natural (pentru că nu necesită o intervenţie externă sau axiome ajutătoare şi nu neagă pornirile fireşti ale individului), (3) raţional (în condiţiile în care este predictibil şi determinist), dar mai ales (4) homeostatic (printr-un mecanism sensibil denumit „mâna invizibilă”).
Până aici nicio critică nu tulbură triumful capitalismului. Cel puţin în teorie există nevoi, există voinţă, există progres şi, în final, mai multe bunuri (proprietăţi) şi mai puţine nevoi. Bunurile existente (resurse, capital şi mijloace de producţie) printr-un volum oarecare de muncă produc alte bunuri. Eroarea pe care Marx crede că o descoperă în funcţionarea mecanismului ţine de modul în care proprietatea noilor bunuri este împărţită de facto între proprietarii capitalului şi proprietarii forţei de muncă. În viziunea sa nu neapărat producţia de bunuri sau schimburile de pe piaţă sunt malefice în capitalism, ci atribuirea iniţială a proprietăţii, (ce duce inevitabil la o masificare a averilor şi la pauperizarea unor categorii sociale). Interpretarea dată principiului de anterioritate – ce poate fi enunţată astfel: nu cel ce produce în mod direct bunul, ci proprietarul capitalului deţine dreptul de proprietate asupra bunului! – îl revoltă. De jure, forţa de muncă, susţine Marx, ar trebui să participe – printr-un algoritm oarecare – la proprietatea bunurilor pe care le produce, alături de (dacă nu chiar eliminându-i pe) proprietarii de capital. Aceasta este înainte de toate critica marxistă (pur ideologică) la adresa economiei capitaliste. Lăsând la o parte soluţiile propuse, ea rămâne încă vie. Prea mulţi dintre contestatarii lui Marx aleg să o combată prin găsire unor justificări – de orice ordin – a prevalenţei capitalului asupra forţei de muncă, lăsându-se la o parte realitatea ce arată o creştere naturală a recunoaşterii şi a recunoştinţei faţă de forţă de muncă. Dacă este într-adevăr o problemă, ea nu este una de sistem. Se poate declara – ca o posibilă soluţie – capacitatea de muncă în mod formal ca fiind o altă stare de agreare a capitalului (capitalul variabil), dar modernitatea a schimbat între timp paradigma. Ponderea serviciilor – dependenţe în mod direct de individ şi de pregătirea acestuia – precum şi creşterea importanţei informaţiei ca resursă primă a economiei, anulează îngrijorările lui Marx. Nu se mai doreşte transformarea omului în maşină (sau – dacă nu este posibil – măcar a schimbării omului cu maşina), ci se caută căile tehnologice şi sociologice prin care maşina să fie transformată în om. Lamentaţiile lui Marx au devenit în sec XXI caduce. Nu este însă mai puţin adevărat că tocmai schimbarea paradigmei ne poate reîntoarce la soluţiile comunismului în privinţa proprietăţii…
Comunismul și proprietatea
Era inevitabil ca la un moment dat cultura să se întoarcă împotriva biologicului, tocmai din dorinţa de a se proteja şi de a-şi asigura continuitatea.
Elogiul trupului – cu maximul atins în timpul piramidelor – s-a încheiat în antichitate. Politica credinţei creştine – şi, în general, a culturilor premoderne – ce a îndemnat spiritul să îşi ridice armele împotriva trupului a fost şi o răzbunare pe slăbiciunea şi efemeritatea celui din urmă; identificarea fiinţei cu spiritul s-a făcut în final tocmai pentru că spiritul promitea o eternitate. Fie ea şi de chinuri. În epoca modernă, odată ce Adevărul a înlocuit Graţia divină, Raţiunea a continuat aceeaşi politică; raţiunea, ca formă de evoluţie în slujba culturii, nu putea fi nici ea limitată de instincte sau de supravieţuirea vasului perisabil de sânge şi carne ce o găzduia. Iar pentru că raţiunea (faţă de celelalte părţi ale trihotomiei umane: trupul şi spiritul) este doar o facultate, fiinţa predată raţiunii avea nevoie de o nouă identitate, de o nouă formă de existenţă. Ideologia este, privind din acest unghi, un produs al unor raţiuni (dintr-o anumită cultură) polarizate şi distilate până la eliminarea particularului, necesară tocmai pentru a elibera fiinţa de fostul trup şi spirit.
Nu trebuie să mire că în comunism s-a găsit o logică – de idei, adică o justificare ideo-logică – prin care să se dea un sens nu doar exproprierii de bunuri a individului, ci şi exproprierii de corpul fizic – situaţie echivalentă cu negarea instinctelor şi a suveranităţi absolute a principiului vieţii. Lăsată liberă, raţiunea nu îşi putea fundamenta edificiul pe axiomele biologicului sau pe teoremele spiritului pe care le tocmai le invalidase; individul primea – prin adeziunea (raţională) la cultură – un nou corp – corpul social, iar acestui corp nou i se promitea nemurirea. Dacă Hitler îşi imaginase Reich-ul de 1000 de ani, Stalin îşi imaginase un partid comunist etern. Proprietatea – ca extindere a libertăţii corpului – trebuia astfel redefinită; la fel şi libertatea, egalitatea şi fraternitatea. (1) Libertatea devenea renunţarea la autodeterminarea în cadrul corpului social şi un contract cu corpul social prin care nevoile individuale sunt acoperite; (2) egalitatea – raportarea la celelalte celule ce alcătuiesc corpul social; iar (3) fraternitatea – conlucrarea cu indivizi (egali între ei) pentru asigurarea libertăţii şi prosperităţii corpului social.
Într-un anumit sens comunismul este o rescriere a cruzimii indiferente a naturii în cheie culturală cu ajutorul raţiunii. Legile naturii sunt înlocuite cu legile istoriei. Individul este în grijă corpul social, însă binele sau – nevoile şi integritatea să corporală – nu au întâietate dacă intră în competiţie sau conflict cu binele corpului social. Însuşi noţiunile de contract şi agresiune sunt redefinite; ele sunt golite de sens pentru individ şi transferate la nivelul corpului social. Acest transfer se realizează pe baza unui contact ce pare în favoarea individului în termeni de echitate şi securitate, dar care ascunde tocmai faptul esenţial: individul trebuie să renunţe la sine, adică tocmai la ceea ce da sens echităţii şi securităţii.
Oricât am fi îndemnaţi să credem, nu există o fericire de grup. Comunismul – ca tip de societate – a încercat să se formeze (şi să se uniformizeze) folosind ideologia drept contract plecând de la această minciună străvezie şi seducătoare. Ceea ce este însă un contract din punctul de vedere al corpului social reprezintă în fapt o agresiune asupra individului – asupra corpului şi a libertăţii sale. Iar crimă – agresiunea – asupra corpului social este tocmai lipsa de identificare a individului cu corpul social şi neintegrarea acestuia – benevolă sau forţată – în corpul social, adică refuzul minciunii.
Singurul lucru care poate totuşi seduce la ideologia comunistă este controlul (decizional) promis individului asupra unei părţi a comunităţii (corpului social) şi, indirect, a propriului corp şi a propriei vieţi. O libertate de discernământ indirectă şi limitată, dar totuşi o libertate – o libertate posibilă, nu una aparentă ca cea adusă de liberalism! – ce pare că asigură o minimă demnitate. Discursul ideologic este însă un castel din cărţi de joc. Minima demnitate nu este nimic altceva în acest caz decât o formă ieftină de naţionalizare a umilinţei, (dar şi a riscului şi responsabilităţii individuale). De aici izvorăşte necesitatea păstrării în teoria politică a comunismului a democraţiei şi a votului. Umilinţa este sensibilă la aparenţe. Însă ca revers al (mimării) democraţiei şi al proprietăţii comune, individul preia un risc şi o responsabilitate (faţă de corpul social) de un calibru mult prea mare pentru a fi cu adevărat (re)simţite – prin (re)distribuire – la nivelul său şi pentru ca ele – prin dezinteres sau inventivitate – să nu îi scape. Realitatea a arătat că acest drum – ce promite progres şi evoluţie culturală – se opreşte în fundătura totalitarismului fiindcă nu comunitatea, ci alte entităţi politice – un partid (partidul comunism român), instituţiile/(organele) statului, lideri (Lenin, Ceauşescu, etc…), se erijează inevitabil în conştiinţe ale corpului social şi ajung exploatatorii libertăţilor (şi respectiv, ai proprietăţilor).
Condiţiile politice ale comunismului prognozează o economie a consumului, nu una a producţiei. Pentru că proprietatea (şi atribuirea ei) sunt – că principii – non-naturale şi mecanismul producţiei are de suferit. Rămâne hybisul consumului… Bunul – sau ceea ce se obţine în urmă valorificării lui – la care contribuţia a fost comună – ca muncă – trebuie, după cum declara comunismul – să aparţină tuturor celor ce au participat la producerea lui. Împărţirea proprietăţii se face în mod egal – sau cel mult în măsură implicării; capitalul folosit şi mijloacele de producţie sunt irelevante în procesul de stabilire a proprietăţii, deoarece se consideră că acestea deja aparţin comunităţii. Nu există – prea multă – libertate în alegerea bunului ce urmează să fie produs, a muncii depuse, (iar ea trebuie făcută în folosul comunităţii). Şi, ca o consecinţă directă, nicio oprelişte în inversarea inegalităţii dintre valoarea de producţie, de consum şi de piaţă a bunului. Cazurile în care valoarea de producţie este mai mare decât valoarea de consum, iar valoarea de consum mai mare decât valoarea de piaţă nu sunt deloc rare. Bunul comun nu îndeamnă la sporirea producţiei, ci la cea a consumului. În faţă acestei evidenţe logica economică a comunismului se lichefiază. Dar chiar şi evidenţa trebuie testată… (sfârșit)
Lasă un răspuns