Chiar dacă liberalismul şi comunismul flutură acelaşi set de valori: libertate, egalitate, fraternitate – valori care se pot intersecta în pofida definiţiilor distincte pe care liberalismul şi comunismul le dau Omului – linia clară şi definitorie de demarcaţie dintre cele două sisteme este trasată de problema proprietăţii, a justificării şi garantării ei. Uitându-ne peste umăr, constatăm că istoria proprietăţii este istoria omului, a conştiinţei sale ce s-a întins, ieşind din trup, peste lume, căci cultură şi civilizaţia nu sunt altceva decât forme ale conjugările verbelor a fi, a şti, dar mai ales a avea la plural.
Mai întâi individul îşi constată nevoia – oricare de pe piramidă Barlow şi descoperă oportunitatea (bunul care îi acoperă nevoia); apoi îşi formulează dorinţa şi îi dă formă în fapt – utilizarea – prin voinţă; însă toate acestea cu acordul (pasiv sau activ) al semenilor. Problema proprietăţii nu este problema individului, ci a societăţii; egalitatea, fraternitatea şi libertatea – achiziţii culturale de dată recentă – nu sunt altceva decât instrumente pentru definirea, obţinerea şi menţinerea proprietăţii, adică arme împotriva naturii, a zeului şi omului însuşi. Omul creşte şi triumfă prin proprietate.
Dacă omul este un animal cultural, atunci există cu necesitate şi instincte culturale, instincte ce şi-au pierdut rădăcinile biologice – supravieţuirea – sursa transcendenţei şi au pus stăpânire pe om, până când au ajuns să se identifice cu el. Existenţei (cu toate atributele ei: timpul, spaţiul, destinul, moartea) şi cunoaşterii (cu formele ei diverse de agregare) le corespund instinctul existenţei (căutarea sensului) şi, respectiv, instinctul cunoaşterii (neliniştea perpetuă a întrebării: curiozitatea). Instinctul proprietăţii este însă cel mai puternic, pentru că poate ţine loc şi de existenţă şi de cunoaştere. Proprietatea este şi sens şi răspuns; în trecut era prea puţin; în modernitatea capitalistă este prea mult, dacă nu chiar totul. Proprietatea a ajuns un adevărat fetiş pe care nimeni nu se mai străduieşte să-l înţeleagă şi pe care fiecare şi-l revendică, iar instinctul proprietăţii – o cale de întoarcere – inversă transcendenţei – la biologic şi mineral. Aveau dreptate Marx şi Engels (şi înainte de ei Pascal şi Rousseau) să îl declare vinovat pentru alienarea omului?
În absenţa înţelegerii conceptului de proprietate însă, deşi se poate opera foarte bine cu el pentru că regulile îi sunt cunoscute şi acceptate, este imposibilă emiterea vreunei păreri în privinţa validităţii şi eticii sale şi, respectiv, în privinţa superiorităţii liberalismului sau comunismului. Este imposibil de sesizat înclinarea balanţei fără a te desprinde de mecanismele ei. De istorie, de ideologie, de etică. Într-o parte – spre vest – pentru a da o reinterpretare la o altă scară – geopolitică – metaforei, se află proprietatea privată, de cealaltă parte – spre est – se află (sau se afla până la căderea Cortinei de fier) proprietatea colectivă. Singura care poate rezolva aporia şi conflictul şi poate căuta rădăcinile ideilor dincolo de relativismul cultural este metafizica.
Argumentul metafizic
Pentru o analiză corecta a noţiunii de proprietate vom opera cu o serie de simplificări. În primul rând vom numi bunuri toate obiectele cărora omul le poate da o utilitate. Dacă lumea este finită şi este formată din bunuri, proprietatea este tocmai dreptul de utilizare (în sens lărgit) exclusivă a individului (sau – prin extensie – a oricărei entităţi recunoscute de societate) asupra acelor bunuri. Problema proprietăţii se naşte doar în cazul în care bunurile necesare sunt rare (sau – situaţie echivalentă – obţinerea lor este îngreunată) şi există o concurenţă pentru ele.
Omul nu este însă doar subiect în problema proprietăţii. Dacă presupunem că abundenţă şi disponibilitatea bunurilor este asigurată, vom constată că însuşi corpul uman intră în ecuaţia utilităţii. Nu numai că el este cel care intermediază (prin manevrarea directă sau indirectă – prin simţuri sau prin intelect – a bunurilor) satisfacerea nevoilor, dar el însuşi – prin el însăşi – poate satisface nevoi. Chiar şi în condiţii ideale, limita corpului este limita de jos a proprietăţii. Corpul uman nu este – şi nici nu ni-l putem imagina – ubicuu, iar timpul ce îi este dat este finit. Libertatea devine – în definiţie – tocmai proprietatea asupra „propriului” corp – alcătuit nu numai din materie: trup, ci şi din spirit: idei, voinţă, sentimente, etc…, adică puterea persoanei (a eului, a conştiinţei) de a decide ce poate simţi, ce poate face, ce poate deveni acesta, în general de a dispune după bunul plac de el însuşi.
Libertatea (proprietatea asupra corpului) – unul dintre principalii constituenţi ai identităţii – conduce la o relevanţă a celorlalţi indivizi ce îşi reclamă şi ei – la rândul lor – libertatea. Relaţiile cu aceştia – ce vizează corpul într-o primă instanţă – pot lua două forme: contractul – orice intervenţie exterioară realizată asupra proprietăţii (asupra corpului) cu acceptul (şi în beneficiul) proprietarului sau agresiunea – orice intervenţie exterioară realizată fără acceptul (şi(/sau) în detrimentul) proprietarului.
Nimeni nu contestă proprietatea unui individ izolat asupra propriului corp, ceea ce înseamnă că proprietatea asupra corpului este un drept natural. Dincolo de justificarea naturală, există şi o justificare etică a acestui tip de proprietate exclusivă a persoanei asupra corpului: orice argumentare/apărare a proprietăţii nu se poate face fără o angajare a resurselor corpului în acea argumentare/apărare. Justificarea etică validează principiului proprietăţii persoanei asupra propriului corpului şi în cadrul grupurilor de indivizi. În teorie, societăţile sunt drepte şi funcţionează – în sensul în care afilierea membrilor este voluntară şi reciproc avantajoasă – tocmai pentru că relaţiile contractuale predomină între membrii ei.
Este evident că raritatea resurselor şi concurenţă pentru ele este o sursă potenţială de conflict între indivizi. (Asumând o anume raţionalitate a indivizilor) conceptul de proprietate – extins asupra resurselor rare – nu este altceva decât o strategie de evitare a conflictului, strategie dezvoltată prin selecţie naturală (şi apoi culturală) de necesitatea obiectivă de conlucrare ca factor determinant al supravieţuirii. Câtă vreme, limitat la nivelul corpului, proprietatea este un concept descriptiv (obiectul ei este clar definit), odată proiectată în exterior, ea devine un concept normativ aplicabil tuturor obiectelor înconjurătoare. Libertăţile/limitele şi drepturile atribuite corpului sunt proiectate în mod natural – în sensul exclusivităţii – şi asupra obiectelor ce sunt luate în proprietate. De asemenea, într-un mod echivalent definiţiile contractului şi agresiunii pot include în domeniul lor de aplicabilitate şi proprietăţile exterioare corpului, fără a fi nevoie de modificări sau adăugiri. Putem trage concluzia de aici că pretenţia de proprietate privată (asupra obiectelor exterioare) este cel puţin la fel de naturală, (dacă nu şi la fel de morală) ca pretenţia de proprietatea exclusivă asupra corpului (propriu).
Din punct de vedere normativ, conceptul de proprietate exterioară are de îndeplinit două roluri: (1) Primul rol este acela de a stabili o modalitate de determinare fără echivoc a proprietăţii (stabilirea proprietăţii) – principiul de formare, iar (2) cel de-al doilea – de a face posibilă o interacţiune non-conflictuală prin stipularea unor reguli de comportament ce creează obligaţii reciproce (respectarea/garantarea proprietăţii) (Hoppe) – principiul de funcţionare.
Principiul de stabilire a proprietăţii
Stabilirea proprietăţii. Principiul normativ de atribuire iniţială a proprietăţii, pentru a fi natural şi universabil, trebuie să (1) nu depindă de obiectul căruia i se aplică sau de subiecţii care îl aplică, (2) să nu presupună intervenţia unei instanţe exterioare (de exemplu: Statul) şi (3) să facă apel la o realitate obiectivă (atât cât este posibil) şi incontestabilă.
În competiţie pentru resurse, rareori există o simultaneitate a formulării pretenţiei de proprietate, astfel încât se poate stabili o relaţie de preferinţă între competitori pe baza momentului la care aceştia au formulat pretenţie de proprietate. De cele mai multe ori unul dintre pretendenţi este „primul venit”; la momentul iniţial„primul venit” îşi poate însuşi resursa invocând un „drept al anteriorităţii”, iar toţi cei care vor veni după el vor găsi resursă deja ocupată. „Primul venit” va considera resursa ca deja aparţinând sferei sale de opţiuni în cadrul căreia îşi exercită libertatea de bază. Dacă recunoaştem şi dreptul la continuitate vom stabili că nu există nicio motivaţie intrinsecă care să poată susţine pretenţiile ulterioare ale competitorilor – devenite agresiuni – şi le vom respinge.
Totuşi, comunismul contestă „dreptul natural al anteriorităţii” în numele ideologiei şi în cazul proprietăţii externe corpului. Din perspectiva comunistă – în termenii propuşi mai sus – persoana care a utilizat cea dintâi o resursă naturală sau a acumulat cea dintâi avere comite o agresiune împotriva noilor-veniţi, iar noi-veniţi au dreptul să revendice proprietatea asupra averii sau a resurselor aflate în proprietatea sa. Iată sursa ideii de lupta de clasa din teoria politică a comunismului! Dreptul posterităţii – susţinut de comunism – nu este însă un drept natural; instituirea lui nu s-a putut face decât prin agresiune, iar menţinerea lui a necesitat intervenţia neîncetată a statului.
Principiul de funcţionare a proprietăţii
Respectarea/garantarea proprietăţii. Respectarea/garantarea proprietăţii se poate realiza corect prin nenumărate formule constituţionale sau instituţionale atâta vreme cât acestea pun în practică un principiu evident: dreptul la continuitate. „Ce fost al meu rămâne al meu!”. Stabilitatea – trasabilitatea şi predictibilitatea – unui sistem economic, politic şi social, precum şi moralitatea sa depind în mod direct de o anume lege a inerţiei proprietăţii: atâta vreme cât nimic nu se schimbă, fără un contract, proprietatea nu se schimbă. (Notă: Moştenirea că formă de transmitere voluntară/obligatorie a proprietăţii este discutabilă.)
Regimul comunist a încercat să ocolească dreptul la continuitate deghizând agresiunea asupra proprietăţii private sub o formă de contract ideologic semnat de o singură parte. Naţionalizările, colectivizările, confiscările, etc… – acţiunii definitorii pentru regimurile comuniste! – sunt forme moralmente respingătoare şi reprobabile de schimbare abuzivă (în context cu sensul de agresivă/fără a avea la bază un contract) a proprietăţii atâta vreme cât contractul ideologic nu este contrasemnat! Dar câtă lume a semnat acest contract? Mai mult, lipsa dreptului la continuitate din comunism (sau relativizarea lui) a lăsat loc arbitrariului, iar arbitrariul a scăzut dramatic capitalul de încredere al societăţii în timpul regimului comunist.
Proprietatea, Filozoful şi Manifestul
Ideea conform căreia proprietatea privată este unul dintre relele ce au deturnat dezvoltarea naturală a societăţilor umane şi a atras după sine o sumedenie de alte rele, nu-i aparţine lui Marx. În 1755 Jean-Jacques Rousseau scria în „Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii între oameni”: „Primul om care, împrejmuind un teren, s-a încumetat să spună: Acesta este al meu! şi care a găsit destui proşti să-l creadă a fost adevăratul întemeietor al societăţii civile. De câte crime, războaie, omoruri, de câte mizerii şi orori ar fi scutit omenirea cel care, scoţând ţăruşii sau astupând şanţul, ar fi strigat semenilor săi: Feriţi-vă să-l ascultaţi pe acest impostor; sunteţi pierduţi dacă uitaţi că roadele sunt ale tuturor şi că pământul este al nimănui”. Dar şi JJ Rousseau la rândul său are un predecesor. În Cugetări (sec al XVII-lea), Blaise Pascal notă: „Al meu, al tău. – Câinele acesta este al meu, spuneau nişte bieţi copii; aici e locul meu la soare. Iată începutul şi imaginea uzurpării întregului pământ.” O contestare a unei stări de fapt – în cazul acesta: a principiului anteriorităţii, fără o soluţie, fie ea şi utopică şi fără o minimă voinţă de schimbare, nu se constituie într-o revoltă şi cu atât mai puţin într-o revoluţie. Citindu-i, Marx a simţit probabil zvâcnirea de nemulţumire şi frustrare ce l-a îndemnat să scrie maxima pe care încă o repetă lumii pe de piatră de mormânt: „Filozofii n-au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă a o schimbă.”
Pe marginea manuscrisului „Criticii programului de la Gotha”, Karl Marx nota: „Dixi et salvavi animam meam”. Meritul său este de a fi văzut dincolo de mântuire – printr-o operă critică sau filozofică – posibilitatea unei noi creaţii; după cum greşeala să – pe măsura meritului – este aceea de a fi visat o creaţie de nemântuit. Nu a imaginat – nici măcar ca Rousseau de dragul stilisticii – o reîntoarcere la o societatea primitivă anterioară apariţiei proprietăţi private (predicată şi de unii socialişti utopici), ci un sistem – aşa-numit: ştiinţific – adaptat nevoilor omului alienat modern. Rezolvarea problemei proprietăţii constituia doar unul dintre paşii – înlănţuiţi între ei într-o Istorie – ce duceau în final nu doar la vindecarea bolnavei societăţi şi economii burgheze, ci la o cu totul nouă societate: societatea comunistă.
Îndemnul frust la „desfiinţarea proprietăţii private”, din Manifestul ce fusese destinat iniţial agitării unor spirite primitive, nu trebuie lăsat în afara unor explicaţii şi încercări de interpretare, doar pentru că el serveşte în această formă condamnării lui Marx şi, respectiv, a comunismului. Proprietatea privată (cea burgheză) ce trebuia desfiinţată era de fapt, în accepţiunea lui Marx, „proprietatea care exploatează muncă salariată, care nu poate spori decât cu condiţia de a produce muncă salariată nouă, pentru a o exploata din nou”. Mai exact, dacă încercăm o traducere: desfiinţarea proprietăţii burgheză nu înseamnă desfiinţarea proprietăţii în general (după cum el însuşi o afirmă), ci restrângerea proprietăţii private cât mai aproape de corp, până într-atât încât proprietatea privată să nu producă altă proprietate (eventual în detrimentul altor persoane), ci doar să satisfacă nevoile umane; desfiinţarea proprietăţii private burgheze este doar o măsură menită să elibereze omul de tirania nevoilor şi să reducă inegalităţile. Dacă interpretarea este cea corectă – şi este cu siguranţă cea mai coerentă şi mai realistă, câtă vreme în toate regimurile comuniste a supravieţuit o minimă formă de proprietate privată! – regăsim în ea o încercare de a readuce nevoia de proprietate (privată) la nevoia ce i-a determinat apariţia: consumul. Posibila dispariţie a nevoii de proprietate (şi, respectiv a producţiei) – acea nevoie justificată doar de şi mai multă proprietate şi producţie – ne conduce la ideea că, într-un viitor ipotetic, dacă producţia nu va mai fi o problemă, iar bunurile se vor găsi din abundenţă, restrângerea proprietăţii private la nivelul corpului este nu numai fezabilă, ci şi naturală. Calea spre eden şi spre o starea paradisiacă a omului nu se realizează astfel printr-o întoarcere, ci printr-un mers înainte (în sensul comunist), prin tehnologie şi spirit civic; este ceea ce face utopia marxistă mai mult decât un simplu deziderat ilogic şi suprarealist. Paradigma consumului este ceea ce alimentează motorul comunismului. Marx nu pierde din vedere nici producţia, (absolut necesară câtă vreme din momentul apariţiei proprietăţii private şi până în actualitate nevoile umane au evoluat şi nu mai pot fi satisfăcute doar prin culegere); dar dacă bunurile destinate consumului pot fi proprietate personală, rolul de înmulţire a bunurilor şi/sau a resurselor în concepţia marxistă ar trebui să revină proprietăţii colective. Astfel poţi să posezi în mod exclusiv o lamă de ras (lama de ras din reflecţia anticomunistă a dlui Liiceanu “Gânduri despre comunism”) sau o pâine de exemplu, dar pământul, tractorul şi brutăria ar trebui – după Marx – să aparţină totuşi Cooperativei şi respectiv Statului.
Două exemple – produse ale unor societăţi capitaliste dezvoltate – dezvăluie o evoluţie naturală spre o nouă paradigmă. Primul, de o amploare mai mică, vizează partajarea bunurilor, lucru altă dată de neînchipuit într-o cultură a noului şi a posesiei (adică a propriei valori prin posesie, nu a posesiei pentru valoare). În câteva dintre oraşele din Vestul Europei a luat amploare cultura bicicletelor, fie pentru că nu se doreşte sau nu este posibilă alterarea geografiei citadine pentru a acomoda o infrastructură lărgită, fie pentru că locuitorii au dezvoltat o conştiinţa ecologică şi un interes sporit pentru bunăstare prin sport. Locuitorii folosesc extensiv şi cu mândrie vechiul mijloc de transport pe două roţi nu doar în scop de agrement, ci în mod obişnuit pentru orice deplasare. Ceea ce uimeşte însă cu adevărat este faptul că unii dintre edilii acelor oraşe au conceput – cu succes – o serie de proiecte pentru organizarea unor parcări cu biciclete ce pot fi folosite în comun pe bază de abonament (sau, în unele cazuri, chiar gratuit). Nu este puţin lucru interesul arătat pentru a renunţa la o posesie privată (accesibilă fără probleme tuturor) în schimbul unei posesiuni colective. Condiţia care – este posibil să fi – făcut posibilă această realizare este tocmai abundenţă. Abundenţa a alungat spaima de a nu avea; abundenţa a redus nu doar valoarea de piaţă a bunurilor (nevoia există în continuare), ci şi valoarea intrinsecă a verbului a avea (pentru că altul nu are); abundenţa a deschis calea spre căutarea unor soluţii alternative mai eficiente pentru nevoia de transport. Este o posibilă interpretare. Al doilea exemplu – ce vizează gestiunea capitalului – este însă şi mai categoric. Uniunea Europeană strânge anual de la statele membre o cotizaţie cu care îşi alimentează fondurile pentru dezvoltare. Mecanismul este unul simplu în esenţă: anumitor proiecte – selectate pe baza unor criterii de eligibilitate atent controlate – li se alocă sume de bani nerambursabile (sau parţial rambursabile) – adică nimic altceva decât capital – pentru a fi implementate. Este izbitoarea – şi tulburătoare pentru adepţii capitalismului feroce – asemănarea pe unele paliere dintre acest mecanism (unde capitalul iniţial este o proprietate comună) şi interpretarea posibilă a ideilor marxiste.
Dacă este greu de spus cât de mult îşi clarificare Marx ideile şi dacă această era direcţia în care pornise, cu siguranţă prea puţini i le-au interpretat astfel. Împărţirea bunurilor aflate în proprietate în (1) bunuri destinate consumului şi în (2) bunuri destinate producţiei, pentru a putea trasă o linie mai clară între proprietatea bună şi cea rea, poate părea în actualitate un menaj fragil – rezultat în urmă unei şedinţe nereuşite de mediere – între capitalism şi comunism. Abaterea de la principiile naturale ale anteriorităţii şi continuităţii îi slăbesc şi acestei viziuni propuse asupra proprietăţii coerenţa şi stabilitatea. În primul rând (1) din ea nu poate fi dedus modul descriptiv în care produsele trec din proprietate colectivă în proprietate privată pentru consum, iar orice încercare de a stabili un algoritm de atribuire absolut echitabil pare sortit eşecului. Iar în al doilea rând, chiar dacă se depăşeşte acest impediment (într-o formă sau alta) rămâne în suspensie problema general imputabilă comunismului: (2) lipsa dorinţei naturale (neforţate) de producţie a capitalului şi a mijloacelor de producţie (a bunurilor destinate producţiei) ce se traduce printr-o lipsă de iniţiativă şi respectiv de progres. În capitalism progresul era legat exclusiv de voinţa de (mai multă) proprietate privată (plusvaloare), căci nevoia şi respectiv consumul au fost întotdeauna – şi nu neapărat în mod artificial şi superficial – stimulate de producţie. Este greu de înţeles mecanismul prin care se poate determina voinţa de mai multă proprietate colectivă. Ca revers al acestei idei trebuie de asemenea să acceptăm că nevoia, consumul şi producţia nu este neapărat un semn de progres. (va urma)
Lasă un răspuns