Apa ‒ spațiul memoriei și al venerării

Cu volumul de proză scurtă al Mirelei-Ioana Borchin, Apa (Ed.Mirton, Timișoara, 2016), se poate constata o dată în plus că, pentru a-ți asigura bucuria integrală a lecturii (de orice fel ar fi ea), cu atât mai mult cu cât citești o carte prefațată de Eugen Dorcescu, trebuie să lași prefața la urmă nu doar ca să-ți confirmi observațiile sau să-ți elucidezi incertitudinile, ci pentru că prefața însăși este o specie a receptării, un influent  finis lecturae quod coronat opus. Apoi, o carte de proză semnată de un cunoscut lingvist (Caiete de morfosintaxă, 1997; Modalitatea și predicatul verbal compus, 1999; Prelegeri de lingvistică, 2010 și nu în ultimul rând Semantica modurilor incertitudinii, 2011) se anunță în contextul unor așteptări și exigențe speciale, deasupra cărora Mirela-Ioana Borchin face cu har artă literară erudită. Inferențele lecturii iscoditoare conduc, așadar, spre subtile surjectivități ale trecerii autoarei spre Sine ca simplă  devenire și mai apoi spre identitate și diferențiere în chip cartesian, cu accente sau prelungiri în emoțional din perspectiva multor cauzări înalte; trestia cugetătoare a lui Blaise Pascal cu  raționalismul său de mai apoi. Totul sub un firesc care nu trădează, dar care susține prin simțiri verosimile naturalul, contextualizările, receptarea, intuițiile. Într-un cuvânt, autoarea nu fragmentează lumea prin experiențialul ei, ci o umanizează și o întregește asumându-și-o ca atare prin proză: „Mi-am stabilit un plan cu câteva obiective: să termin o facultate, să mă căsătoresc, să am doi copii, să scriu o carte” (Visul unei nopți de iarnă).

Proza ca factualitate și existență, dar mai ales ca act de memorare împotriva uitării, de rememorare prin conectivitatea evenimentului și de comemorare prin recurențele perenității unor figuri venerabile, statornicite definitiv în spațiul personal al valorii. Sumarul cărții așază cu grijă lucrurile dinspre copilărie (Fuga, Autodialog I), spre adolescență (Visul, Canapeaua) și către maturitate (Punctul, Extemporalul), dar nu tranșant, ca într-un tratat de psihologie și nici ca într-un jurnal intim, ci exact ca în viață: cu prilejuri de memorare, cu reveniri fie pentru farmecul retrăirii (Rusalca, Salvarea sufletului), fie pentru revizuiri de orice fel (Pumnul, Autodialog V) și judecăți cel mai adesea concesive (Autodialog VI, Preafericitul). Un spațiu generos este rezervat iubirii ‒ prilej destinal, spațiu al voluptății și dăruirii, dar și al dezamăgirii ori al eșecului liminal: „Ai omorât în mine izvoare, și râuri, și fântâni. Și tot mai vii, ca un nemernic, să-mi tragi câte un pumn în somn (…). Te-am șters din inima mea, cu buretele (…). De mâine, mă îmbrac în negru, ca să-mi plâng de milă…”(Extemporalul). Dincolo de lumea cărților („Visul unei nopți de iarnă”), viața este un alt fel de conflictualitate; ea nu e o lectură, ci participare, efectivitate. Și am în vedere, dintre atâtea prilejuri oferite de autoare, drama românilor din Cadrilater (Omule!…), nevoiți să-și lase casele și pământurile ca să se retragă în Dobrogea și în Bărăgan, dezrădăcinare plătită adesea destul de scump: „De la atâta umezeală, încolțise grâul în saci. Scosese frunze verzi prin pânza firavă, destrămată, de veche ce era…  Îi era milă să-i arunce… Nu doar că-i aminteau de țara ei, ci parcă așa ducea, peste Dunăre, o bucată de patrie, pe care să-și pună capul, când nu mai poate de dor”.

La această dramă se mai adaugă plecarea soțului pe front, de care bărbatul își dorea să scape fiindcă avea copii mulți: „Cum să nu-i fie milă să o lase acum singură, de Anul Nou, în pustietatea asta, în nenorocitul ăsta de sat, ca o căldare, în casa lor prăpădită, de văiugă, plină de crăpături, prin care intră și vântul, și gherlanii?”  Cu o lectură bogată, ordonată, bine controlată și cu evident har scriitoricesc, Mirela-Ioana Borchin are un simț acut al dramatismului: „Dar ce mai însemna un an nou? Încă un copil? În zece ani, făcuse șase. Noroc cu războiul… că s-a mai întrerupt șirul lor.” O lume a insatisfacțiilor, a neputințelor și opreliștilor în care familia este amenințată până și în cutumele ei morale prin viciu ‒ formă de protest cu defulări amăgitoare: „M-ai jucat la cărți, omule? Ei, uite ce-ai pierdut! Își desfăcu nasturii și lăsă capotul să cadă de pe ea. Apoi își scoase cămașa de noapte. Nimeni nu râdea. Ea îi căuta privirea, dar el nu o putea ridica din pământ. N-a îndrăznit nimeni să pună mâna pe ea. Iar el, de atunci și până la moarte, n-a mai atins-o”. Proza Mirelei-Ioana Borchin, în postmodernismul ei original, moderat și inventiv ca formulă, se deschide aproape de fiecare dată după schema autodialogului și mai rar ca act epic tradițional: „Din când în când, îmi arăta cu degetul spre sticla de whiskey și-mi întindea paharul. Executam comanda, ca o picoliță. Nu-mi permiteam să-i fac observații” (Beția). Autoarea, astăzi conferențiar universitar la Literele timișorene, filolog format atent încă din copilărie, rememorează nu ca la senectute, de dragul amintirii, ci ca la vârsta împlinirii, ca să reevalueze, să pună accente: „Nu reușeam deloc să descifrez, însă, ce anume le făcea pe Bunica și pe Emilia să țină atâta vreme în mâini o carte deschisă (…) Întorceau, tacticos, pagina. Mă usturau ochii de fumul gros al țigărilor Emiliei (…). Nu înțelegeam ce anume o ținea trează, ce se află în acel obiect, care generează atâta plăcere. Ani, la rând, Emilia mi-a dărui cărți. O bibliotecă. M-a oprit să scriu la vârsta la care trebuia să citesc” (Visul unei nopți de iarnă). Apoi, deși află râzând (ibidem) că „femeile nu au geniu; ele nasc”, fiind un sexus sequior, cum credea Schopenhauer, de tânără, de foarte tânără, Mirela-Ioana Borchin spulberă misoginismul acestor prejudeăcăți și accede impetuos în lumea universitară, în desăvârșirea de sine, în și cu religia valorii: „În Aula Magna, ne-am aflat cu toții. Unii s-au văzut, alții nu. Am urcat, însă, cu suflete veșnic tinere spre eternitatea veșnic eternă”(Lansarea).

Prozatoarea își conturează personajle ca să populeze cu ele un univers verosimil, le iubește fără să discrimineze: „Tanti Lida a murit într-o seară de toamnă. Fiul ei a găsit-o  pe scaun, cu mâinile în aluat și capul puțin aplecat. Frământa cornulețe cu nucă…” (Tanti Lida); „Frățioare, eu nu am nicio amintire fără tine. De mică, am fost învățată să te iubesc. Să nu zic ceva rău de tine nimănui”(Dănuț). Însă de la dragostea naturală, a filiației, a înrudirii, se trece spre cea a condescendenței, cu o altă motivație, din galeria acestor figuri desprinzându-se personalitățile puternice, copleșitoare, ale unor universitari care își revendică venerarea prin determinări criteriale de natură strict intelectuală: „Când s-au întâlnit, cu prilejul doctoratului meu, Academicianul Brâncuș l-a întrebat pe Profesorul Tohăneanu: ‒Ghighi, cine e la  voi Ivan Evseev? ‒Un om vrednic, de la Limbi slave. ‒Extraordinare cărți are! Știi cât de mult mă folosesc de ele?”(Unchiul Vanea). Alteori, își creionează personajele pe secvențe sau evenimente implacabile ale vieții lor, cum e și cazul profesoarei Doina Comloșan: „M-a făcut să înțeleg că numai marile culturi au tragedii, că spiritul tragic nu este la îndemâna oricui. Că profunzimea durerii nu este aceeași pentru toți (…) Mergeam, zi de zi, în vizită la ea, împreună cu Doamna Ileana Oancea. Ne făceam una alteia curaj, fiindcă ni se spunea că decesul poate surveni în orice clipă (…) mă aplecam asupra ei, când, brusc, amintindu-și de mine, a îngăimat: N-am mai scris cartea…”(Doamna Profesoară). O altă figură memorabilă (vezi și Analele Universității de Vest, 2009), profesorul Dumitru Crașoveanu, îi dezvăluie cum a ajuns să poarte acest nume în virtutea unei vechi credințe, figură remarcabilă de lingvist, care se stinge și el: „Cu două vicii letale: femeia și beutura” (De Sfântul Dumitru). Mirela-Ioana Borchin a avut șansa să își intersecteze drumul în cariera profesională încă din vremea studiilor cu personalități memorabile: „Am ajuns, la liceu, pe mâna Profesorului Mihai Gafencu, care nu mi-a fost doar profesor de română, ci și diriginte. Ca el voiam să fiu. Să văd dincolo de rânduri, și dincolo de lucruri, și să am curajul să spun ce văd cu voce tare. Să țin la distanță lumea și, totuși, să pătrund în sufletul celor ce mă merită”(Bunul John).

Nu lipsesc din spațiul evocării profesorii G.I. Tohăneanu (și el regăsit în aceleași Anale, în 2008), Ion Muțiu și mulți alții: „În 2008, din mai până în septembrie, mi-am înmormântat cei mai prețuiți și mai dragi profesori ‒ un careu afectiv de neînlocuit: Ivan Evseev, Doina Comloșan, G.I. Tohăneanu și Dumitru Crașoveanu”(Unchiul Vanea). Nimicnicia, esență a esențelor, cum zice undeva, în prefață, Eugen Dorcescu! Dincolo de evocările strecurate în pitoresc și semnificativ, vin judecățile discret așezate, introiectiv, în autodialoguri, douăsprezece la număr, formă a monologisticii fără a fi totuși monolog: „Acestea sunt autodialoguri. Cum le citesc, cum intru în rol. Adică știu care e partea mea, care e a ta. Încep să-mi citesc rolul cu voce tare. Nu cumva sunt dialogurile tale ascunse?” (Autodialog IX). Pe de altă parte, tentațiile jurnalului, ca manieră, nu pot fi neglijate, însă autoarea este prevăzătoare și tot autodialogul e soluția: „Seară de seară, o plimb pe Ani. ‒Nu-mi simt deloc picioarele. ‒Nu-i adevărat! Calci pe ele!”(Căderea). Aceeași grijă o are autoarea și atunci când o discuție tinde spre livresc sau spre metalimbaj. Prin dialogistică, ea menține totul în climat epic, în narativ, și o controversă etică este adjudecată de lingvistică: „Nu înțeleg ce vă intrigă”. „Pentru noi, ca lingviști, e de neconceput…” „Dar ce anume vă revoltă?!” „Adulterul e un păcat de moarte”. „Ce vă veni să vorbiți despre adulter?” „Dacă ai un iubit secret…” „Adulter?!… Nu am fost niciodată cununată religios, deci termenul acesta nu se aplică în cazul meu. Ca lingviști ați putea să fiți mai atenți la referent”(Departe de lumea dezlănțuită). Aceeași atenție și în cazul judecăților de valoare; recursul la teză pretinde argumente de la atribut: „…textul literar e un text lingvistic cu valoare estetică”(Doamna profesoară). Cartea Mirelei-Ioana Borchin este, așadar, cât se poate de generoasă și în acest sens. Iată de ce,  Eugen Dorcescu, citind-o atent, remarca: „Doamna Mirela-Ioana Borchin evocă, în Apa, cu o precizie și cu o finețe demne de iluștrii analiști ai sufletului omenesc”,  trăiri superioare, învăluite în știința și harul scrierii.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*