Despre trădarea generalului Şteflea mărturiseşte un Român de un caracter ireproşabil şi foarte bine informat, prinţul Mihail Sturdza: „…Generalul Şteflea, omul de încredere al Generalului Antonescu, cel care nu vroia să recâştigăm acel ostrov furat (Transnistria?), care la procesul Generalului, în faţa unui tribunal comunist, s’a lăudat că a trădat tot timpul pe şeful care îşi pusese încrederea în el şi că a sabotat continuu, ca Şef al Marelui Stat Major, trimiterea trupelor pe front şi aprovizionarea lor, contribuind astfel la dezagregarea liniilor noastre pe Volga… Dezastrul de la Stalingrad se datora exclusiv îndărătniciei cu care Comandamentul German concentrase toate sforţările sale asupra atacului frontal al <<cetăţii>>, renunţând a priori la beneficiul manevrei, singurul generalmente decisiv în asemenea împrejurări şi apărându-şi flancurile imobilizate cu divizii româneşti răsfirate pe două fronturi, mult prea mari pentru a reprezenta o adevărată linie de apărare, aceasta împotriva obiecţiunilor reiterate atât comandanţilor locali cât şi ale Comandamentului Românesc… Destinele Românismului trecuseră din mâinile Mareşalului Antonescu-care de la alungarea Mişcării Legionare din Guvern rămăsese înconjurat numai de cretini politici, de slăbănogi şi de defetişti-în mâinile unei clici ce se organizase la Ministerul Afacerilor Externe sub conducerea unui foarte oarecare Niculescu-Buzeşti, moştenitori spirituali ai lui Titulescu, la Palatul Regal cu resturile lui Urdăreanu şi cu câţiva militari, ca Generalul Şteflea şi Generalul Racoviţă, amândoi în comunicaţie directă cu adversarii noştri occidentali şi sovietici.” (Mihail Sturdza, România şi Sfârşitul Europei. Amintiri din Ţara pierdută. Ed. Fronde Alba Iulia-Paris-1994, p. 244, 248-249
Cei doi generali trădători şi-au avut ca precursori laşitatea şi incompetenţa generalilor Teodorescu şi Aslan, care au pe conştiinţă înfrângerea ruşinoasă de la Turtucaia din 24 August/ 6 Septembrie 1916, ce a condus la marele dezastru vizând ocuparea întregii ţări.
Trădarea generalilor sau frica este plătită scump cu sângele ostaşilor lor din tranşee. Înainte de marele atac pregătit de Armata Roşie la Cotul Donului, se declanşase atât pe Don cât şi la Stalingrad o confuzie dezastruoasă, spune eroul ofiţer Aurel State: „Efective înjumătăţite prin concedii. Schimbări în comandament. Schimbări de unităţi în dispozitivul de apărare în ajunul atacului inamic, astfel ca nimeni să nu-şi cunoască poziţia sa şi nici pe a vecinilor. Rezerve trimise departe în spate. Unităţi din linia întâi care se repliau potrivit unor ordine necontrolabile, în timp ce vecinii erau lăsaţi la voia întâmplării cu flancurile descoperite.” (Aurel State, Drumul Crucii. Amintiri de pe Front şi din Gulaguri. Ed. Rost. Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Bucureşti-Piteşti-2013, p. 222)
„Armata Donului era, aminteşte eroul ofiţer Radu Mărculescu-purtător al Coroanei României cu spadă şi panglică militară, în grad de cavaler, din start, sacrificată… Trimiterea acestor unităţi la distanţe cu mult peste posibilităţile noastre logistice-de unde grava precaritate în aprovizionarea cu muniţie, alimente şi echipament-, înşirarea acestora pe un front colosal de întins faţă de posibilitatea lor de acoperire, apoi lipsa de armament antitanc, de unităţi blindate, ca să nu mai vorbim de aviaţie (şi toate acestea în faţa unui inamic suprasaturat de tancuri, oameni şi muniţie), ne condamnau de la început la o înfrungere dezastruoasă… Atunci care a fost <<scopul superior>> mai îndepărtat pentru care ne-a sacrificat ca pe nişte pioni pe tabla de şah?” (Radu Mărculescu, Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică. Ed. Humanitas, Buccureşti-2010, p. 44)
Tancurile sovietice mari cât o locomotivă cu însemnele U.S.A. au ocupat adânc spatele frontului românesc. Batalionul 991, sacrificat până la 335 de suflete s-a pus în retragere mâhniţi sufleteşte, părăsind o zonă strategică deosebită cu tranşee, cu căsuţe săpate în pământ, cu viroaga acelui loc ca o fortăreaţă: <<căci de bine de rău, pe noi ruşii nu ne clintiseră până atunci nici un pas.>> (ibid., p 212)
Vitejia şi jertfa ostaşilor români se întindea văzând cu ochii, dar la spectrul foamei soldaţilor s-a adăugat insuficienta pregătire, plus armamentul prost din dotare. Iată ce mărturiseşte Părintele maior Dimitrie Bejan: „Am căzut prizonier în Rusia, la Stalingrad, în iarna lui 1942, împreună cu 17 000 de români, unde am stat şase ani de zile, până în 1948. Dar nu putem spune că ne-au prins. Noi nu mai aveam nici cartuşe, n-aveam nici ce mânca. La focurile improvizate în parcuri, seara, oamenii îşi frigeau centurile sau tălpile de la bocanci, le mâncau scorojite.” (Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinţei. Viaţa unui Preot Martir. Hârlău-Iaşi-2002, p. 29)
La 21 Noiembrie 1942, Sergentul Băcescu după 6 luni de front în linia I-a este rănit în timpul retragerii de un glonte trimis din spate: „Deci, din acea zi, oră şi minut întreaga Divizie a5-a a infanteriei a intrat în dezordine. Tot de la această dată s-a terminat definitiv cu existenţa Batalionului 991-Independent… Toată suflarea aceea omenească, care ne retrăgeam şi apăruserăm ca ţintă vizibilă a inamicului, am fost folosiţi ca la poligonul de tragere… Noi am fost primii oameni ai acelui război care în ziua de 21 noiembrie am luat contact cu noua armă-Katiuşa(ibid., p. 222-224)
Dincolo de proiectile, sovieticii bombardau şi cu o puzderie de afişe cu următorul text: <<Fraţi români, predaţi-vă! De ce mai luptaţi flămânzi în interesul altora? Lepădaţi-vă de fiara fascistă! Predaţi-vă, noi nu vă facem nici un rău!>> (ibid., p. 234)
Divizia a 6-a era şi ea făcută ferfeliţă ca celelalte corpuri de armate, peste şapte divizii, care s-au încleştat în marele cavou din Cotul Donului. Din celebrul Batalion de sacrificiu 991, se mai târau în viaţă 5 ostaşi. Din celelalte 19 Batalioane sacrificate au supravieţuit la fel de puţini soldaţi. Întunericul morţii, bezna nopţii şi fiarele roşii hămesite de sânge încercuiseră zdrenţele decimate ale bravei armate române, trădată de o parte din ofiţerii ei superiori. Armata a 6-a germană de la Stalingrad, încercuită deodată cu cea română a mai rezistat până la 2 Februarie 1943, când a capitulat. Generalul Platon Chirnoagă ne transmite cauzele care au condus la marile înfrângeri ale armatelor germano-române de la Cotul Donului, Stalingrad şi apoi pe toate fronturile: „Hotărârea pentru ofensiva spre Stalingrad şi Caucaz a fost comunicată prin instrucţiunea operativă nr. 41 din 5.4. 1942. Prin această instrucţiune, grupul de armate de sud trebuia întâi să distrugă inamicul de la vest de Don din faţa armatei a 6-a (la aripa stângă a grupului de armate în regiunea Harkov), după care acest grup se împărţea în alte două grupuri de armate:
-Grupul de armate A (mareşal List)-cu armata I-a blindată şi armata a 17-a-trebuia să atace spre Stalingrad, pornind de la aripa dreaptă a grupului de armate sud şi înaintând de-a lungul cursului inferior al Donului.
-Grupul de armate B (mareşal von Weichs)- cu armata a 4-a blindată şi armata a 6-a-trebuia să atace în lungul Donului spre Stalingrad, pornind de la aripa stângă a grupului de armate sud. Ambele grupuri de armate trebuiau să se întâlnească la Stalingrad şi să-l cucerească sau să-l distrugă prin foc. Apoi trebuiau să se îndrepte spre sud pentru a cuceri Caucazul.
La 28 iunie a început marea ofensivă germană… inamicul n-a mai aşteptat să fie prins în cerc şi s-a retras la timp… Armata a 6-a şi-a continuat înaintarea spre est şi la 23 iulie se găsea în cotul Donului la nord de Kalaci. În această situaţie, comandamentul suprem german-înşelat poate de slaba rezistenţă opusă de ruşi-a renunţat să mai concentreze toate forţele în jurul Stalingradului şi a hotărât ca:
-Grupul de armate A cu armata I-a blindată şi armata a 17-a să înainteze spre sud în Caucazul de vest, de-a lungul coastei Mării Negre, şi să pună stăpânire pe regiunea petroliferă Batum.
-Grupul de armate B să cucerească Stalingradul cu armata a 6-a şi armata a 4-a blindată.
Această hotărâre a fost greşala fatală. Dacă s-ar fi aplicat integral instrucţiunea nr. 41 de la 5.4.1942-adică amândouă grupurile de armate să fi atacat la Stalingrad-acest oraş ar fi fost cucerit repede şi cu mult mai puţine pierderi. Hitler a vrut însă să ajungă în regiunea petroliferă din Caucaz înainte de venirea iernii; de aceea n-a reuşit nici într-o parte nici în cealaltă…
Bătălia de la Cotul Donului ar fi avut cu totul alt rezultat dacă înaltul comandament german ar fi luat în considerare cererile comandanţilor români şi n-ar fi desconsiderat informaţiile trimise de pe front despre pregătirile ofensive ruse… Greşeli au fost, evident! Dar ele au aparţinut Înaltului Comandament German şi anume:
- N-a dat trupelor române, nici înainte de plecarea din ţară şi nici după sosirea pe front, armamentul anticar şi artileria grea pe care se angajase să le distribuie acestor trupe.
- Nu s-a permis armatei a 3-a române să reducă, la sfârşitul lunii septembrie şi la începutul lui octombrie, capetele de pod ruseşti aflate în zona ei operativă.
- N-a luat în considerare informaţiile armatei a 6-a germane şi ale armatei a 3-a române, despre o foarte puternică concentrare de forţe inamice în cotul Donului.
- N-a adus rezerve suficiente în spatele celor două armate române, nici chiar atunci când se ştia că ofensiva inamică era iminentă.
- Pe la 10-11 noiembrie se ştia cu precizie că ruşii sunt gata să dezlănţuie o mare ofensivă în Cotul Donului. Dacă la Stalingrad, armata a 6-a germană dispunea de forţe considerabile, fixate de rezistenţa armatei a 62-a ruse într-o bătălie distrugătoare, armatele 3 şi 4 române, care îi asigurau flancurile, aveau diviziile întinse pe fronturi foarte lungi şi nu dispuneau de armamentul necesar unei bătălii defensive contra unui inamic dotat cu numeroase care de luptă.
În această situaţie, era logic să se renunţe la cucerirea oraşului Stalingrad, să se retragă de acolo o parte din artileria grea, din trupe şi din masa impunătoare de armament de tot felul, şi să fie distribuite fie pe frontul celor două armate române, fie trecute în rezerva directă a acestora.” (General Platon Chirnoagă, Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei sovietice. Ed. Fides, Iaşi-1998, p. 224-249)
Cu piciorul rănit la Popliscaia, Sergentul Constantin Băcescu târăşte după el primii paşi ai prizoneratului spre încremenita Siberie, care a pustiit sufletele milioanelor de prizonieri. Erau zorii zilei de 23 Noiembrie 1942. Sergentul Băcescu a avut şansa unei intervenţii divine şi medicale salvându-şi piciorul rănit. Pe 8 Decembrie 1942, seara trenul cu prizonieri a oprit într-un orăşel al Siberiei de Nord, debarcându-i nopţilor albe siberiene.
Ziua de 9 Martie 1943, le-a oferit deportarea a celor peste o sută de companii cu un efectiv variind între 10 000 şi 20 000 de prizonieri, în lagărul siberian 99, la 60 km sud de Caraganda din regiunea Kazahstan, la circa 12 000 km de România. În August acelaşi an îşi face apariţia o comisie numită de Liga Naţiunilor, privind controlul efectivului şi starea prizonierilor în lagăr. După ei au urmat comisari sovietici şi instructori români pentru racolarea în Diviziile ruşinii, separându-i pe români de celelalte naţiuni care formaseră nucleul Axei, pentru lagărul 99/ 4-Caraganda. După ce au fost anunţaţi de conducerea lagărului la 24 August 1944, că România s-a aliat cu U.R.S.S-ul, s-au trezit cu prizonieri români luaţi de pe frontul de la Iaşi. În lagărul de la Tambov, la poalele munţilor Urali, se aflau peste 30 000 de prizonieri ai Axei. În lagărul-sanatoriu Sunica-Siberia de Nord, 500 de prizonieri români au declanşat greva foamei pentru repatriere. Era către sfârşitul lui Decembrie 1946. În replică comandantul lagărului i-a informat că în statul sovietic greva este interzisă:
„… Şi de ce? Pentru ce? Şi ce vreţi? Să vă dăm drumul acasă? Să ştiţi că nu vă cheamă ţara de unde aţi plecat! Nu vă cheamă guvernul vostru în ţară! Şi apoi trebuie să munciţi ca să plătiţi ce aţi stricat…” (ibid., p. 478)
Anul 1947, a debutat cu viscole, geruri cumplite, dar şi o rază de bucurie: posibilitatea de a scrie cărţi poştale acasă, rezumate la 25 de cuvinte. În 26 Aprilie 1947, Sergentul Băcescu a scris: „Scumpa mea mamă vei şti despre mine că sunt în viaţă şi mă aflu prizonier în URSS. Vă rog scrieţi-mi şi mie. Al vostru Costică.” Adresa, lagărul 99/4 Caraganda, regiunea Kazahstan. (ibid., p. 488) În ziua de 15 Iunie 1948, Flamura repatrierii prizonierilor români din siberii a început să fluture cu primul lot pus în mişcare luându-şi la revedere de la mina Kirova. Dimineaţa zilei de 11 Iulie 1948, a devenit pentru Sergentul Băcescu Ziua sfântă a repatrierii: -Adio, Siberieee!
Pe 29 Iulie 1948, Constantin Băcescu şi-a îmbrăţişat mama şi pe cei găsiţi acasă.
Ţăranul muscelean cu 7 clase primare, dar Ostaş cu excepţionale calităţi de luptător, spirit de jertfă, strălucind în bravură, cu devotament faţă de armată, cu patos faţă de Patrie, cu zel faţă de Cruce, cu spirit eroic legendar, lasă mărturie prin Jurnalul său de război, dovada incontestabilă a cuceririi Cotului Donului de către Batalioanele de sacrificiu, între care şi celebrul 991, deschizând calea armatelor româno-germane spre victoria deplină asupra Rusiei atee, dacă n-ar fi intervenit marea trădare a unui grup de generali români. Cele 552 de file ale Memoriilor sale ne întâmpină cu trăirile întâmplărilor ieşite din comun, cu admiraţia şi spontaneitatea stilului său simplu ţărănesc care se poate prăvăli oricând peste multe opere clasice sau academice.
Batalioanele independente, presupuse a fi de reabilitare, au fost de fapt Batalioanele de sacrificiu, care au cucerit Cotul Donului deschizând drumul spre victorie dacă nu intervenea neconcordanţa instrucţiunilor operative germane, lipsa armamentului modern promis de germani, desconsiderarea inamicului, uşurinţa cu care au privit marea ofensivă pe care o pregăteau ruşii, trădarea unor generali iresponsabili vânduţi camarilei regale şi inamicului. Jurnalul său-Document se prelinge pe firul apostolic: <<Nu putem să nu vorbim cele ce am văzut şi am auzit>> ( F. A. 4, 20)
Istoricilor contemporani, se pare, că le este încă teamă să admită faptul că lucrările memorialistice pot constituii izvor de adevăr istoric, neînțelegând că cei care au făcut din sângele lor vărsat pe câmpurile de luptă cunună Neamului, nu au de ce să mintă atunci când scriu despre acele evenimente care le-au marcat ireversibil viața. Devotamentul lui pus în slujba Patriei, CONSTANTIN BĂCESCU îl consideră ca fiind voia lui Dumnezeu.
Pe drumul Calvarului spre Siberia trecuse peste șapte ape mari şi, de fiecare dată, îl rugase pe Hristos să-l salveze. După repatriere ajunge pădurar şi construieşte șapte fântâni mulţumindu-I Celui de Sus, Care l-a salvat. (sfârșit)
Lasă un răspuns