Înainte de a intra în reflecţiile asupra Sfintei Liturghii, de a înţelege ce este ea, rolul ei în viaţa creştină, este nevoie a pune început bun prin a arăta temeiul ei şi a celorlalte Sfinte Taine în Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul-Om. Acest fundament constă în temeiul de neclintit al expresiei că Adevărul este Persoana lui Iisus Hristos, şi că viaţa noastră înseamnă participare, experienţă, comuniune cu Iisus Hristos ca persoană şi viaţă. „Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi”(Ioan 1,14) afirmaţie scripturistică ce constituie baza şi noua bucurie a Bisericii. Căci El a lăsat Trupul Lui (Biserica) şi a trimis pe Duhul Său şi nu un sistem filozofic şi nici n-a întemeiat o nouă religie. De la începuturi până astăzi găsim această realitate a comuniunii liturgice strânsă în jurului Mesei Domnului: „Şi stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” după cum ne relatează „Faptele Apostolilor” în capitolul 2,42. Aflându-se de atunci în stare permanentă de ascultare, Biserica – ca trup a lui Iisus Hristos şi comuniune a Duhului Sfânt, este fidelă îndemnului Mântuitorului de la Cina cea de Taină, unde a spus ca: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea”(Matei XXVI, 26-28 şi cel…) Aici, în adunarea (sinaxa) liturgică, se găseşte izvorul vieţii, centrul ei, de aici decurgând învăţătura nouă, harul ei sfinţitor şi modul în care ea se conduce. Adevărul ei este viaţă; împărtăşirea de viaţă: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.”(In. 6, 53). Prin urmare, Adevărul este viaţă, este fiinţă concretă. Pentru Sfântul Apostol Ioan Adevărul este identic cu viaţa, cu fiinţa, el depăşeşte neajunsul cugetării filozofice a lui Aristotel care vedea viaţa ca o calitate adăugată fiinţei, nu fiinţa însăşi. Creştinul trebuie să le rostească dintr-o răsuflare pe amândouă.
Toată Evanghelia a 4-a, a Sfântului Apostol Ioan autentifică că cunoaşterea este „viaţă veşnică” sau „adevărata viaţă” însăşi Iisus Hristos s-a numit Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14. 6) Dacă Sfântul Apostol Ioan vede Adevărul ca praxis, ca trăire, ucenicul său – Sfântul Ignatie Teoforul îmbină cunoaşterea şi viaţa într-o abordare antologică a Adevărului, deoarece viaţa înseamnă fiinţă veşnică, adică fiinţa care nu moare. Domnul Iisus Hristos este Adevărul, nu pentru că este un principiu epistemologic care explică universul, ci pentru că El este viaţa şi mulţimea fiinţelor, care îşi găsesc semnificaţia nestricăcioasă întru Iisus Hristos, care recapitulează în întregime creaţia şi istoria. Viaţa Sfintei Euharistii este viaţa lui Dumnezeu Însuşi, ca viaţă de comuniune divină.
De aceea Sfântul Ignatie numea Euharistia drept „leac de nemurire, doctorie pentru a nu muri”. Iar Sfântul Irineu de Lyon (sec. II) a folosit teologia Euharistiei în luptă cu dochetismul şi gnosticismul, ce arată că Iisus Hristos a avut trup aparent, arătând că Euharistia este cu adevărat Domnul Hristos, că El este viaţă şi fiinţă în acelaşi timp, că El se dă ca viaţă, ducând la împlinirea comuniunii în Sfânta Euharistie. Prin urmare, când abordăm ştiinţa teologică a hristologiei, adică învăţătura despre persoana şi opera mântuitoare a lui Iisus Hristos, nu înţelegem în primul rând abordarea învăţăturii despre acestea în sens teoretic, faptul că numai cuvintele scripturii ar fi vehicule de comunicare a Adevărului până la noi, aşa cum fac toate ereziile istoriei.
Când afirmăm că El este Adevărul, mărturisim şi trăim învăţătura despre Iisus Hristos şi opera Sa ca existenţă personală, ce ni se comunică în relaţia Sa cu Trupul Său, Biserica. Căci dacă nu eşti în Biserică nu poţi vorbi de o realitate a experienţei personale a lui Iisus Hristos, ce se dăruieşte în Sfintele Taine, în mod culminant oferindu-se în Sfânta Euharistie. Împărtăşindu-te de Hristos ca viaţă şi comuniune poţi vorbi după aceea de o comunicare a Lui până la noi şi prin cuvintele Sale, încorporate în Sfânta Scriptură ori în Sfânta Tradiţie, căci altfel totul este verbalism sectar, fraze învăţate mecanic din textele Scripturii şi răstălmăcite după bunul plac.
O, frate creştine nu tu defineşti modul şi participarea la viaţa lui Iisus Hristos. Ea este dată în Biserică din Ziua Cincizecimii. Duhul Sfânt, este Persoana care umple distanţa dintre noi şi Iisus Hristos, El realizează actul unirii şi participării omului la Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos în istorie. El aduce în Biserică, ca realitate, ca viaţă, evenimentul Iisus Hristos realizând, totodată, existenţa Sa personală ca trup ori comunitate. Mântuitorul Iisus Hristos nu există mai întâi ca Adevăr şi apoi ca şi comuniune, El este simultan şi una şi alta. Nu există distanţe între Domnul Iisus Hristos, Biserică şi Sfântul Duh, cu atât mai mult între Domnul Iisus Hristos şi Sfântul Duh. De la întrupare şi până la Cincizecime se poate urmări pe firul roşu al Sfintei Scripturi, această relaţie existenţială, personală, între Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfântul Duh. Fundamentul relaţiei de trimitere în lume în Biserică, se întemeiază pe relaţia lor în sânul Sfintei Treimi. Aşadar, atât de mare este Taina lui Iisus Hristos încât El nu redefineşte separat prin El Însuşi ci este parte integrantă a iconomiei Sfintei Treimi. A vorbi despre Iisus Hristos înseamnă în acelaşi timp a vorbi despre Tatăl şi Duhul Sfânt. Adevărul lui Iisus Hristos şi a Sfântului Duh este identic şi de aceea Duhul Sfânt este numit „Duhul Adevărului”(In.14.17…). Cele două Persoane ale Sfintei Treimi se deosebesc numai după felul în care lucrează. Evenimentul Cincizecimii la „Faptele Apostolilor” arată acest lucru la modul cel mai concret. Existenţa lui Iisus Hristos vine în planul existenţei noastre isorice, nu în mod abstract, după cum cred sectarii care tratează în mod teoretic cuvintele scripturii, într-o manieră individualistă, ignorând sensul şi rostul comuniunii şi al comunităţii.
Duhul Sfânt este dătător de putere şi de viaţă, determinând fiinţa noastră spre relaţionare, spre împlinirea comunităţii, pentru că El este”comuniune”(Kinonia: 2 Corinteni 13,13). Prin Sfântul Duh ne naştem în Iisus Hristos, în Taina Sfântului Botez, încorporându-ne în trupul istoric al lui Iisus Hristos – care este Biserica, aşa cum însăşi naşterea lui Iisus Hristos a fost „din Duh”, pentru ca fiecare botezat să poată deveni el însuşi „Hristos”, adică fiinţă de comuniune şi de adevărată viaţă. De două mii de ani fiecare Liturghie, fiecare taină este un eveniment al Cincizecimii. Fiindcă Sfânta Liturghie îl revelează pe Domnul Iisus Hristos. Adevărul ca vizită, ca prezenţă şi realism, dar nu din afară ci ca „trup” adică interior propriei noastre experienţe, ca o comuniune în interiorul Bisericii, a comunităţii Ei, şi nu într-o cunoaştere raţională sau într-o experienţă mistică interioară individuală, desprinsă de Biserică, ca şi comuniune cu Iisus Hristos în Duhul Sfânt. O asemenea formă de religie este naturism religios.
Acest adevăr ajunge la noi ca rezultat al unei transmiteri istorice, dar se referă la istorie, în înţelesul vieţii euharistice, condiţionată fiind de caracterul de anamnează (amintire) şi epicleză (invocare) al Euharistiei. În cadrul ei istoria încetează a mai fi o succesiune de evenimente, ce vin din trecut în prezent, în direcţie liniară. Adevărul nu vine la noi doar pe calea delegării ori a împuternicirii: Iisus Hristos-Apostoli-Episcopi, în desfăşurare liniară. El vine ca eveniment al Cincizecimii, cu alte cuvinte, ca o coborâre a Duhului Sfânt, ce asumă istoria liniară într-un prezent harismatic. Drept urmare, toate Sfintele Taine sunt evenimente harismatice şi realităţi ale Cincizecimii.
În altă ordine de idei, trebuie subliniat şi reţinut adevărul de nezdruncinat „Că cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului” (I Corinteni, XI, 29). Plecând de la aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel, ne întrebăm care este adevăratul înţeles al lor. Pentru că nici Biserica primară şi nici Sfinţii Părinţi nu au tălmăcit ca alternativă la „mâncarea şi băutura cea cu nevrednicie” abţinerea de la Sfânta Împărtăşanie, în sensul că respectul pentru Taină şi teama de a nu o pângări să aibă ca rezultat moral refuzarea Sfintelor Daruri. Este evident că nu aceasta a dorit Sfântul Apostol Pavel să spună. Într-adevăr găsim în Epistolele sale, în îndemnurile sale, prima formulare a unui aparent paradox, dar care în realitate constituie baza „eticii” crestine şi izvorul spiritualităţii creştine. „Sau nu ştiţi”, scrie Sfântul Apostol Pavel către Corinteni, „că trupul vostru este templu al Duhului Sfant, care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ: slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni VI, 19-20). Aceste cuvinte constituie un veritabil cuprins al apelurilor neîncetate adresate de Sfântul Apostol Pavel creştinilor: noi trebuie să trăim în conformitate cu ceea ce s-a „întâmplat” cu noi în Iisus Hristos; tocmai de aceea noi putem trăi astfel, doar pentru că aceasta a avut loc în noi, pentru că mântuirea, izbavirea, împăcarea şi „cumpărarea cea cu preţ” ne-au fost deja dăruite iar noi nu suntem „ai noştri”. Noi putem şi trebuie să lucrăm la mântuirea noastră numai pentru că am fost mântuiţi. Trebuie întotdeauna şi în tot timpul, să devenim şi să fim ceea ce, în Iisus Hristos, suntem deja: „Iar voi sunteţi ai lui Iisus Hristos, iar Domnul Hristos al lui Dumnezeu” (I Corinteni III, 23). Această învăţătură a Sfântului Apostol Pavel este de o importanţă crucială pentru viaţa creştină în general, şi pentru viaţa sacramentală în particular. Ea descoperă tensiunea esenţială pe care se bazează această viaţă, de unde ea îşi trage seva şi care nu poate fi îndepărtată fiindcă aceasta ar însemna părăsirea şi, în acelaşi timp, mutilarea majoră a credinţei Bisericii însăşi: încordarea ce se află în fiecare din noi între „omul cel vechi care este corupt de poftele cărnii” şi „omul cel nou, înnoit după chipul lui Dumnezeu, care l-a creat pe om” prin moartea şi învierea Botezului ” ; între darul vieţii noi şi efortul de a ne apropia de El şi de a-L face al nostru; între harul „ce nu este dat cu măsură” (Ioan III, 34) şi măsura neîncetat deficitară a vieţii mele duhovniceşti.
Dar apoi, primul şi cel mai important rod al întregii vieţi şi spiritualităţi creştine, aşa cum se întâmplă la sfinţi, nu este sentimentul şi conştientizarea vreunei „vrednicii”, ci a unei nevrednicii . Cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu cu atât devii mai conştient de nevrednicia ontologică a întregii făpturi înaintea lui Dumnezeu, de darul Său către noi. O astfel de spiritualitate este absolut incompatibilă cu ideea de „merit”, cu orice care ne poate face, în sine şi prin sine, „vrednici” de acel dar. Căci, aşa cum scrie Sfântul Apostol Pavel: „Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi. Căci cu greu va muri cineva pentru un drept… Dar Dumnezeu îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Domnul Iisus Hristos, a murit când noi eram încă păcătoşi …” (Romani V, 6-8). A „măsura” acel dar cu meritele şi vrednicia noastră este începutul acelei trufii duhovniceşti care este adevărata esenţă a păcatului. Această tensiune îşi are centrul şi, de asemenea, izvorul în viaţa sacramentală. Aici, în timp ce ne apropiem de dumnezeieştile Daruri, devenim constienţi iară şi iară de dumnezeiescul „năvod” în care am fost prinşi şi din care, după raţiunea şi logica omenească, nu există scăpare. Căci dacă, din cauza „nevredniciei” mele, nu mă apropiu de dumnezeieştile Daruri, resping şi refuz dumnezeiescul dar al iubirii, împăcării şi vieţii, mă excomunic pe mine, căci „dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (Ioan VI, 53). Totuşi, dacă „mănânc şi beau cu nevrednicie”, mănânc şi beau osânda mea. Sunt osândit dacă nu primesc şi sunt osândit dacă primesc, căci cine a fost vreodată „vrednic” să fie atins de dumnezeiescul Foc şi să nu fie mistuit?
Încă o dată, din această capcană nu există scăpare prin intermediul judecăţilor omeneşti atunci când folosim pentru dumnezeieştile Taine criteriile, măsurile şi raţionamentele noastre omeneşti. Este ceva înălţător şi înspăimântător, din punct de vedere duhovnicesc, în conştiinţa liniştită şi curată cu care episcopii, preoţii şi laicii deopotrivă, şi în special aceia care pretind a fi iscusiţi în „cele ale sufletului”, acceptă şi apără ca pe ceva tradiţional şi evident situaţia sacramentală actuală: aceea în care un membru al Bisericii este considerat a fi „îmbunătăţit” dacă pentru cincizeci şi una de săptămâni nu s-a apropiat de Sfântul Potir din cauza „nevredniciei” sale, iar atunci, în cea de-a cincizeci şi doua săptămână, după ce a săvârşit câteva rânduieli, să treacă printr-o spovedanie de patru minute ca apoi să se reîntoarcă imediat după primirea împărtăşaniei la „nevrednicia” sa. Este înspăimântător pentru că această situaţie respinge atât de evident ceea ce constituie adevăratul sens şi, de asemenea, Crucea vieţii creştine descoperită nouă în Sfânta Euharistie: imposibilitatea de a adapta creştinismul la măsurile şi capacităţile noastre; imposibilitatea de a-l primi după rânduielile lui Dumnezeu şi nu ale noastre. Care sunt aceste rânduieli? Nicăieri nu le găsim mai bine exprimate decât în cuvintele pe care preotul le rosteşte în timp ce înalţă Sfântul Disc şi care în Biserica primară erau cuvintele invitaţiei la primirea Sfintei împărtăşanii: „Sfintele Sfinţilor!” Cu aceste cuvinte şi, de asemenea, cu răspunsul credincioşilor la aceasta: „Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos” – judecăţile omeneşti în întregime se apropie de sfârşit. Cele sfinte, Trupul şi Sângele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, sunt doar pentru cei ce sunt sfinţi. Dar nimeni nu este sfânt decât Unul Sfânt Iisus Hristos. Şi în acest fel, la nivelul jalnicei „vrednicii” omeneşti, uşa este încuiată; nu există nimic ce putem oferi şi care ne-ar face „vrednici” de acest Dar Sfânt. Într-adevăr nimic, cu excepţia Sfinţeniei lui Iisus Hristos însuşi pe care El în nesfârşita Sa dragoste şi milostivire ne-a împărtăşit-o şi nouă, făcându-ne „seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt” (I Petru II, 9). Sfinţenia Sa şi nu a noastră este aceea care ne face sfinţi şi astfel „vrednici” a ne apropia şi a primi Sfintele Daruri. Căci aşa cum Nicolae Cabasila spune în comentariul său asupra acestor cuvinte: „nimeni nu are de la sine însuşi sfinţenia, deoarece aceasta este rezultat al virtuţii omeneşti, ci toţi o avem de la şi prin Iisus Hristos. Atunci când pui sub soare mai multe oglinzi, toate strălucesc şi răsfrâng raze de ai crede că se văd mai mulţi sori, dar în realitate unul este soarele care se răsfrânge în toate …”
Acesta este importantul „paradox” al vieţii sacramentale. Ar fi o greşeală, totuşi, să o limităm numai la Sfintele Taine. Păcatul pângăririi de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel atunci când menţionează faptul de „a mânca şi a bea cu nevrednicie”, cuprinde întreaga viaţă, pentru că întreaga viaţă, omul în întregime, trup şi suflet, au fost sfinţite de Iisus Hristos şi făcute sfinte, şi fiind sfinte „nu ne aparţin”. Singura întrebare adresată omului este dacă doreşte şi dacă este pregătit să primească, în smerenie şi ascultare, această sfinţenie oferită lui, din dragoste şi din nemărginita milostivire a lui Dumnezeu. Mai întâi Crucea pe care el trebuie să răstignească pe omul cel vechi cu patima şi stricăciunea sa, şi apoi harul şi puterea de a lupta neîncetat pentru creşterea omului nou în el, a acelei vieţi noi şi sfinte la care a fost făcut părtaş. Participăm la Sfânta Împărtăşanie doar fiindcă am fost făcuţi sfinţi de către Iisus Hristos şi în Domnul Hristos; şi participăm la aceasta pentru a deveni sfinţi, adica, pentru a plini darul sfinţeniei în viaţa noastră. Atunci când nu realizam aceasta, „mâncăm şi bem cu nevrednicie” – când, cu alte cuvinte, primim împărtăşania gândindu-ne la noi ca fiind „vrednici” prin noi înşine şi nu prin sfinţenia lui Iisus Hristos; ori când primim împărtăşania fără a o raporta la întreaga viaţă ca raţiune a ei, şi, de asemenea, ca putere a transformării vieţii, că intrarea inevitabilă pe „cărarea cea îngustă” a nevoinţei şi a strădaniei. A realiza aceasta, nu doar cu mintea noastră ci cu întreaga noastră fiinţă, a ajunge la pocăinţă – care ne deschide uşile împărăţiei – acestea reprezintă adevăratul sens şi cuprins al pregătirii noastre pentru Sfânta Împărtăşanie.
Este bine ştiut şi de necontestat faptul că în Biserica primară comuniunea tuturor credincioşilor la fiecare dumnezeiască Liturghie era o regulă . Totuşi, ceea ce trebuie subliniat este faptul că această comuniune obştească periodică era înţeleasă şi trăită nu doar ca un act de evlavie personală ci, mai presus de toate, ca un act ce izvorăşte din apartenenţa la Biserică sau mai precis ca implinire şi actualizare a acestei apartenenţe. Sfânta Euharistie era în egală măsură definită şi trăită ca Taină a Bisericii, Taină a comunităţii, Taină a unităţii. „S-a amestecat cu noi”, scrie Sfântul Ioan Gura de Aur, „şi ne-a împărtăşit de trupul Său, astfel încât noi să putem fi deplinătate şi un trup unit cu Capul”. De fapt, Biserica primară nu cunoştea nici un alt semn ori criteriu pentru participarea mântuitoare a obştei la Taină: „era o regulă faptul că cel ce nu primise Sfânta Împărtăşanie timp de câteva săptămâni să se excomunice şi să se anatematizeze singur faţă de Trupul Bisericii”. Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos era împlinirea limpede a Botezului şi a Mirungerii, şi nu existau alte condiţii pentru primirea impartasaniei . Toate celelalte Taine erau de asemenea „pecetluite” cu împărtăşirea din Sfintele Daruri. Şi aşa de evidentă era această legătură dintre apartenenţa la Biserică şi împărtăşanie, încât într-un text liturgic timpuriu găsim alungarea înaintea sfinţirii a acelora „care nu se pot împărtăşi cu aceste Taine dumnezeieşti”. Este limpede că oricât de tainică şi de complicată, a devenit mai târziu această înţelegere şi trăire iniţială a împărtăşaniei ea nu a fost niciodată înlăturată, rămânând pentru totdeauna norma esenţială a Bisericii – după cum susţine şi Alexander Schmemann în “Euharistia”.
Ar trebui sa ne întrebăm, deci, nu ceea ce presupune această regulă, ci ce anume s-a întâmplat cu ea. De ce s-a uitat atât de mult ca o simplă pomenire a împărtăşaniei mai dese (nu mai vorbim de aceea cu regularitate) pare multora (şi în special clerului) o noutate fără precedent, zguduind şi chiar distrugând, în concepţia lor, temelia Bisericii? Cum a fost posibil că secole, de cele mai multe ori, Sfintele Liturghii să fie fără credincioşi, care primeau împărtăşania? De ce acest lucru incredibil nu provoacă uimire, nu provoacă fiori, în timp ce dorinţa de împărtăşire mai deasă provoacă teamă, opoziţie, rezistenţă? Cum a putut să apară această ciudată doctrină de primire a împărtăşaniei o singură dată pe an? Cum a putut fi considerată „normă” orice îndepărtare de la ceea ce-ar putea fi nu mai mult decât o excepţie? Cu alte cuvinte, cum a devenit înţelegerea Bisericii atât de profund individualistă, atât de detaşată de învăţătura Bisericii ca Trup al lui Iisus Hristos, atât de adânc contradictorie cu rugăciunea euharistică însăşi: „iar pe noi pe toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşania Aceluiaşi Sfânt Duh …” ?
Răspunsul obişnuit dat acestor întrebări este că dacă practica primară a trebuit să fie întreruptă – spun adversarii împărtăşirii frecvente şi regulate – dacă o distincţie radicală a trebuit să fie introdusă între clerici (a căror primire a Sfintei Împărtăşanii constituie în mod evident parte a slujirii lor) şi laicat (care astăzi poate primi Sfânta Împărtăşanie numai în anumite condiţii – necunoscute Bisericii primare) dacă, în general, Sfânta Împărtăşanie pentru laici a devenit mai degrabă exceptie decât regulă, atunci aceasta se întâmplă din cauza unei temeri bune şi sfinte – aceea a profanării Sfintei Taine. Profanarea s-ar realiza prin împărtăşirea nevrednică cu aceasta, primejduind astfel propria mântuire; în cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului” (I Corinteni XI, 29). Acestui răspuns trebuie, la rândul său, să i se dea o replică pentru că, de fapt, acesta ridică mai multe probleme decât cele pe care le rezolvă. Mai întâi, chiar dacă a fost adevărat ca, de facto, excomunicarea laicilor şi-a avut originea în această mântuitoare temere şi în acest sentiment de nevrednicie, ea nu mai este valabilă astăzi. Pentru că, dacă ar fi aşa, cei care nu primesc Sfânta Împărtăşanie ar putea, în cele din urmă, să se întristeze în timp ce urmaresc Sfânta Liturghie, ar putea să le pară rău pentru păcătoşenia şi nevrednicia care-i separă de Sfintele Daruri, ar putea, pe scurt, să se simtă „excomunicaţi” . Dar, în realitate, nici una dintre acestea nu este adevarată. Generaţii peste generaţii de creştini ortodocşi au participat la Sfânta Liturghie cu o conştiinţă perfect limpede, fiind total convinşi că nu este nevoie de nimic mai mult din partea lor, ca, pur şi simplu, Sfânta Euharistie nu este pentru ei. Apoi, în acele ocazii foarte rare şi excepţionale când sunt împărtăşiţi, ei primesc Sfânta Euharistie ca pe o „obligaţie ce trebuie împlinită”, prin care, pentru un an întreg, ei se consideră din nou „în bună rânduială” . Dar de unde, într-o astfel de atitudine care, din pacate, a devenit o regulă în Biserică, se poate găsi – fie doar şi într-o mică măsură – smerenia şi pocăinţa, evlavia şi frica lui Dumnezeu?
De fapt, atunci când această atitudine şi-a făcut apariţia prima dată în Biserica – aceasta s-a întâmplat imediat după convertirea la creştinism a Imperiului Roman şi a rezultat din creştinarea ulterioară a populaţiei sale şi din scăderea corespunzătoare a vieţii religioase şi morale printre creştini – Sfinţii Părinţi au văzut în aceasta nu un rezultat al smereniei şi al fricii lui Dumnezeu ci al neglijenţei şi al delăsării duhovniceşti. Şi, îndată ce se „denunţau” ca pacătoşi, amânarea Botezului din motive de „nepregătire” şi „nevrednicie” apărea ca o lipsă de grijă faţă de Sfintele Taine. Este pur şi simplu cu neputinţă să găseşti un text patristic pe care să se sprijine ideea ca acela care nu se poate împărtăşi cu vrednicie este mai bine să se abţină de la aceasta. Sfantul Ioan Casian scrie: „Nu trebuie să nu primim Sfânta Împărtăşanie, fiindcă ne ştim păcatoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţia cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta credinţă, încât judecându-ne nevrednici… să căutăm şi mai multe leacuri pentru rănile noastre. N-am fi, de altfel, vrednici să primim nici împărtăşania anuală, dacă ne-am lua după unii care, în aşa chip măsoară vrednicia, sfinţenia şi meritul tainelor cereşti încât socotesc că împărtăşania nu trebuie luată decât de cei sfinţi şi nepătaţi şi nu mai degrabă pentru că această participare să ne facă sfinţi şi curaţi. Aceştia, fără îndoială, cad într-o mai mare trufie decât cea de care li se pare că se feresc, fiindcă cel puţin însă este mai drept ca de vreme ce în această umilinţă a inimii în care credem şi mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pe merit acele Sfinte Taine, s-o primim ca pe un medicament al tristeţii noastre în fiecare duminică, decât ca, stăpâniţi de deşartă trufie şi stăruinţă a inimii, să credem că numai o dată pe an suntem vrednici de a lua parte la Sfintele Taine… Stăpâniţi de deşartă trufie!” Sfântul Ioan Casian accentuează aici abilitatea ciudată a unora de a găsi un „alibi” pentru toate greşelile duhovniceşti, de a se îmbrăca pe sine într-o pseudosmerenie, care constituie cea mai subtilă şi cea mai periculoasă formă a trufiei. Aceasta, conform părerii unanime a Sfinţilor Părinţi, după ce apare ca neglijentă devine curând justificată prin argumente pseudo-duhovniceşti şi a fost acceptată, încetul cu încetul, ca regulă.
Aici a apărut, de exemplu, ideea – absolut necunoscută şi îndepărtată de tradiţia primară – ca, privitor la Sfânta Împărtăşanie, există diferenţe duhovniceşti şi chiar mistice între cler şi laici, încât primii nu doar că pot dar trebuie să primească des Sfânta Împărtăşanie, în vreme ce laicilor nu le este permis. Încă o dată aici îl putem cita pe Sfântul Ioan Hrisostom care a apărat, mai mult decât orice altceva, sfinţenia Sfintelor Taine şi a insistat asupra pregătirii cu vrednicie pentru Sfânta Împărtăşanie. Astfel, marele pastor („Pastorul lui Herma”) scria: „Sunt împrejurări când preotul nu se deosebeşte de cel supus, adică de cel mai jos decât dânsul, de pildă când trebuie a se învrednici de tainele cele înfricoşate, fiindcă cu toţii ne învrednicim de aceleaşi taine, iară nu ca în Legea Veche, când pe unele le maănâncă preotul, iar pe altele cel ce nu era preot, aşa că poporului nu-i era slobod de a se împărtăşi din cele ce se împărtăşea preotul. Acestea însă nu mai sunt acum, ci tuturor le stă în faţă un trup şi un pahar… O mie de ani mai târziu, Nicolae Cabasila, vorbind despre Sfânta Împărtăşanie în lucrarea sa „Tâlcuirea Dumnezeieştei Liturghii” nu face nici o distincţie între cler şi laicat, referitor la Sfânta Împărtăşanie. El scrie: ” …dacă însă cineva are putinţă de a se apropia de Sfînta Masă, dar nu se apropie , nu va dobândi nicidecum sfinţirea Sfintelor Daruri; şi aceasta nu pentru că nu s-a apropiat ci pentru că i-a stat în putinţă… Şi cum putem să credem că iubeşte Sfintele Taine cel care, având posibilitatea să le primească, nu se se osteneşte să le primească?” Şi totuşi, în pofida acestor atât de limpezi mărturii, această idee ciudată, şi chiar eretică, a rămas şi rămâne în continuare o parte, dacă nu a învăţăturii, cel puţin a evlaviei liturgice în Biserica noastră.
Adevărata biruinţă a acestei atitudini asupra Sfintei Împărtăşanii a venit atunci când, după sfârşitul perioadei patristice şi după căderea spaţiului bizantin, teologia ortodoxă a intrat în lunga perioadă a „captivităţii apusene”, a influenţei radicale a Apusului. Sub această influenţă a scolasticii apusene şi a teologiei legaliste privitoare la Sfintele Taine, acestea din urmă au continuat în chip vădit să rămână în Biserică, dar au încetat să mai fie privite şi trăite ca împlinire sau, în cuvintele Părintelui George Florovsky, „să constituie Biserica”. Pe de o parte, Sfânta Împărtăşanie a fost identificată ca mijloc al evlaviei individuale, personale, şi al sfinţirii, excluzând aproape total înţelesul sau „eclesiologic” iar pe de altă parte, apartenenţa la Biserică a încetat să mai fie înrădăcinată şi măsurată prin participarea la Taina Unităţii Bisericii în credinţa, dragoste şi viaţă. S-a întâmplat apoi că laicul a fost nu doar „îngăduit” dar chiar silit să se confrunte cu împărtăşania într-o perspectivă total subiectivă – aceea a nevoilor sale, a duhovniciei sale, a pregătirii sau nepregătirii sale, a posibilităţilor sale, etc. El însuşi a devenit criteriul şi judecătorul duhovniciei sale şi a celorlalţi. Şi a devenit astfel în contextul unei teologii şi a unei pietăţi care în ciuda mărturiei clare a Tradiţiei Ortodoxe autentice – a girat acest statut de ne-împărtăşiţi al laicilor, l-au transformat într-o normă, aproape într-o „marcă comercială” a Ortodoxiei.
Este într-adevar un miracol faptul că influenţa combinată a acestei teologii sacramentale venită din Apus şi a acestei pietăţi extraecleziale, individualistă şi subiectivă, nu a reuşit eradicarea completă a setei şi a foamei pentru Sfânta Împărtăşanie, pentru o participare adevărată şi nu una formala în viaţa Bisericii. În toate vremurile, dar cu precădere în era noastră tulburată şi confuză, fiecare renaştere ortodoxă şi-a avut izvorul în „redescoperirea” Sfintelor Taine şi a vieţii sacramentale şi, mai presus de toate, în renaşterea euharistică. Aşa s-a întâmplat în Rusia când persecuţiile au îndepărtat atitudinile moderate, formale şi nominale – denunţate cu pasiune de părintele Ioan de Cronstadt. Astfel s-a întâmplat şi cu Europa şi Orientul Mijlociu, cu apariţia mişcărilor ortodoxe de tineret, cu înţelegerea lor înnoitoare şi profundă asupra Bisericii. Iar dacă astăzi această renaştere euharistică şi sacramentală bate la uşile Bisericii noastre, ar trebui să ne încurajeze, ca semn că această criză fundamentală a „secularizării” se apropie de sfârşit.
Lasă un răspuns