
Revista Gândirea se grăbeşte să consacre şi ea numărul 4, pe aprilie 1940, în întregime lui „Nichifor Crainic la 50 de ani”; în masivul număr omagial scriu evocări şi prime evaluări ale multiplelor dimensiuni ale activităţii şi scrisului acestuia nume de primă mărime ale culturii şi teologiei româneşti interbelice, ca Ion Petrovici (activitatea), Nicolae Bălan (şi timpul nostru), Vasile Voiculescu, Dumitru Caracostea, Lucian Blaga, Dan Botta, dar şi Dumitru Stăniloae (opera teologică), Teodor M. Popescu (în teologia noastră), Emilian Vasilescu (apologetul) şi alţii. Ca răsplată a obedienţei faţă de rege, Nichifor Crainic este numit în iunie ministru al propagandei în guvernul Gigurtu, guvernul care şi-a legat numele de cele trei cedări (urmare a pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939) teritoriale impuse României în anul 1940 (Basarabia pe 26 iunie, Cadrilaterul pe 1 august şi nordul Transilvaniei pe 30 august). Nichifor Crainic demisionează din guvern pe 6 august; o lună mai târziu, pe 6 septembrie, Carol II este nevoit să abdice, iar puterea este preluată de comandantul legionar Horia Sima şi generalul Ion Antonescu. România devine pentru câteva luni „stat naţional-legionar”. Numit pentru o scurtă perioadă de timp preşedinte al Radiodifuziunii, Crainic salută acum în Gândirea „Revoluţia legionară”. Pe 5 noiembrie anul 1940, prezent la Universitatea din Viena cu prilejul festivităţilor decernării titlului de „doctor honoris causa”, Nichifor Crainic rosteşte conferinţa „Viaţa spirituală în România de astăzi” (repetată şi la Universităţile din Breslau şi Berlin). Asistă oripilat la asasinarea profesorilor Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu, precum şi la masacrele făcute la Jilava pe 27-28 noiembrie anul 1940 de către legionari – a căror asociere păgână între Hristos şi revolver o denunţase deschis încă din anul 1937 – şi, câteva luni mai târziu, la rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie anul 1941, zdrobită de armata condusă de Generalul Ion Antonescu susţinut de armata germană din România.
În anul 1940 redevine, pentru patru luni, ministru al propagandei în guvernul de tip dictatorial al generalului Antonescu, în care calitate desfiinţează toată presa evreiască ca parte a luptei împotriva influenţei „iudaismului” în cultura română. Îşi publică acum o parte din articolele în sprijinul „noii ordini” totalitare impuse în Europa de Adolf Hitler în primul volum I. Germania şi Italia în scrisul meu din anul 1932 încoace dintr-un ciclu intitulat Lupta pentru spiritul nou. La invitaţia canonistului Ştefan Ţankov (doctor de Cernăuţi), în luna mai anul 1940 face o vizită la Sofia, unde este primit de regele Boris care-l decorează cu ordinul Sfântul Alexandru. Ţine aici o conferinţă despre Ortodoxie, „Patria noastră ecumenică”, în care promovează ideea creării unei uniuni a popoarelor ortodoxe din Balcani sub egida Reichului german, care în schimbul fidelităţii le-ar putea retroceda monumentul simbol al catedralei Aghia Sofia. Conferinţa de la Sofia, ca şi altele din timpul războiului, este simptomatică pentru convingerea militantă a lui Nichifor Crainic pentru care doar Germania „nouă” hitleristă era cea care putea ajuta România să recupereze Ardealul de Nord în schimbul alianţei necondiţionate la cruciada anti-bolşevică împotriva URSS şi să-i acorde un loc în „noua Europă”. Pentru mentorul Gândirii anilor sumbri ai celui de-al Doilea Război Mondial sub svastică românii puteau în sfârşit realiza în politică, literatură şi cultură România naţională şi tradiţională.
Pe 22 mai anul 1941, Nichifor Crainic este primit solemn în Academia Română. Propus de George Murnu încă din anul 1936 şi de Ion Petrovici în anul 1939, el nu întrunise voturile necesare decât pe 20 mai 1940, când la propunerea lui Dumitru Caracostea a fost ales ca membru titular pe locul lăsat liber prin moartea lui Octavian Goga. La sesiunea solemnă de primire din 22 mai anul 1941 Nichifor Crainic rosteşte discursul „Elogiu lui Octavian Goga”, la care răspunde Lucian Blaga (membru al Academiei din 1936). În prelungirea evocării din numărul omagial al Gândirii din anul 1940, când schiţase „Începuturile şi cadrul unei prietenii”, poetul-filozof creionează acum sub cupola Academiei un remarcabil portret al vechiului prieten şi colaborator „Nichifor Crainic”. Om al câmpiei române, adoptat spiritual de Ardeal, Nichifor Crainic intră solemn în Academie flancat de doi ardeleni: Octavian Goga şi Lucian Blaga. Cu o operă poetică dominată de bipolaritatea pământ-cer (Darurile pământului – Ţara de dincolo de veac), teologul-scriitor Crainic a depăşit sămănătorismul prin gândirism, adăugând „pământului românesc” „cerul spiritualităţii răsăritene”. În jurul Gândirii îndrumate de el s-a dezvoltat o impresionantă creaţie literară tradiţionalistă (poezie, eseu), atât de inspiraţie strict ortodoxă, „pe ogaşele dogmaticii” creştine, cât şi de sensibilitate general metafizică, liberă faţă de motivele creştine, şi chiar „în duhul eresului” (aluzie la propria metafizică a Marelui Anonim, expusă deja de Blaga în Diferenţialele divine, din 1940, care provocaseră replica teologică a pr. D. Stăniloae de la Sibiu). Activităţii de animator al culturii şi operei de gânditor ortodox ale lui Crainic i se datorează „invazia teologiei în cultura română postbelică”; datorită lui „teologia ortodoxă a devenit sare a culturii româneşti”. Intrând astfel în Academia Română, „Crainic nu vine singur, cu el intră în Academia Română Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul şi Ioan Damaschin”. Primirea în Academie exact înainte cu o lună de intrarea României în război împotriva URSS împreună cu Germania hitleristă a fost momentul de glorie şi apogeu al parcursului biografic al teologului-scriitor Nichifor Crainic. În urma neînţelegerilor cu Mihai Antonescu, Crainic îşi dă demisia din guvern. Drept răzbunare, Mihai Antonescu orchestrează arestarea fiicei sale în vârstă de numai 19 ani, Ioana Fortuna Crainic, care este închisă două luni la Văcăreşti şi încă o lună şi jumătate de lagăr la Târgu Jiu, după care a rămas exmatriculată din Universitate. La sfârşitul anului 1941 şi începutul anului 1942 scriitorul şi profesorul de teologie Nichifor Crainic (în anul 1941 şi-a reprimit catedra de mistică) s-a îmbolnăvit grav: dublă otită, dublă mastoidită, meningită şi pneumonie; se zbate între viaţă şi moarte, fiind salvat miraculos după şase operaţii. Între anii 1942 – 1944 devine preşedintele cooperativei „Filmul românesc”, prin care călătoreşte în Germania şi Italia pentru achiziţionare de filme (cf. eseul „Filmul german”, din anul 1943).
Ortodoxismul tot mai strict al lui Nichifor Crainic şi opţiunile politice afişate au condus în timp la abandonarea revistei de majoritatea scriitorilor şi colaboratorilor iniţiali, până la sfârşit rămânându-i fideli doar Vasile Voiculescu şi Ion Pillat. Publicarea de către Lucian Blaga, la Sibiu în anul 1942, a cărţii Religie şi spirit, unde e negată orice revelaţie supranaturală, iar Iisus Hristos este doar un simplu mit, conduce nu doar la replica polemică a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae în Telegraful Român la Sibiu, ci şi la excluderea poetului-filozof de la Gândirea, al cărei co-fondator fusese în urmă cu două decenii. În eseul-conferinţă „Transfigurarea românismului” din anul 1943 Nichifor Crainic îl acuză pe fostul prieten de caricaturizarea şi negativizarea lui Dumnezeu ca Mare Anonim şi de edificarea unei metafizici româneşti „din superstiţiile folclorice, din miturile indiene şi din ereziile creştine, toate elemente antiortodoxe … o metafizică a babelor vrăjitoare sau un galimatias crişnamurtic, cum este teosofia”. Atacat în Gândirea în anul 1943 este şi tomismul catolic ca falsă „filozofie creştină” în numele autenticei „metafizici ortodoxe” (susţinute în eseurile lui P.P. Ionescu). Nichifor Crainic se înconjoară tot mai mult de teologi şi îşi publică ritmic prelegerile inaugurale pe teme de actualitate către studenţii teologi („Despre demofilie”, în anul 1941, „Providenţa divină în istorie” şi „Colaboratorii lui Hristos”, în anul 1942, sau „Ortodoxia română ca funcţiune europeană”, în anul 1944). Este susţinut de teologi ca T.M. Popescu („De la Nero la Stalin”, în 1942) sau Emilian Vasilescu („Prietenii români ai tomismului” şi „Pentru ce tomismul nu este filozofie creştină”, în anul 1942, sau „Tradiţionalism ortodox şi raţionalism dizolvant”, în anul 1943). Părintele Profesor Dumitru Stăniloae colaborează şi el constant cu eseuri pur teologice („Despre dogmă” şi „Temeiurile eterne ale mântuirii”, în anul 1941, „Consideraţii în legătură cu sfintele icoane”, în anul 1942, „Biserica Ortodoxă a Transilvaniei” şi „Despre Iisus Hristos”, în anul 1943, şi „Contemplaţie şi asceză”, în anul 1944). Din anul 1942 până la sfârşit publică regulat poezii în paginile Gândirii şi tânărul ierodiacon Valeriu-Bartolomeu Anania (n. 1921), cum din anul 1936 un colaborator asiduu al revistei fusese şi ceva mai vârstnicul scriitor Horia Vintilă (1915-1992).
În anul 1943 Nichifor Crainic susţine, atât în Bucureşti, cât şi în toate provinciile ţării, o serie de conferinţe pe teme patriotice, despre Octavian Goga, Avram Iancu, George Coşbuc sau „Transfigurarea românismului”, în care exaltă teologic românismul ca „teantropie” realizată. Pe 4 iunie anul 1943 prezintă la Zagreb conferinţa „Poezia noastră religioasă”, pledând pentru crearea, evident sub auspiciile Reichului, a unei Europe unite naţional şi creştine după formula: „pământ naţional pentru fiecare popor şi cer creştin pentru toţi laolaltă”. Iar pe 27 noiembrie anul 1943, într-un moment în care înfrângerea Germaniei hitleriste devenea previzibilă, susţine la Weimar conferinţa „România în Europa nouă”, o tristă apologie a lui Adolf Hitler şi a Reichului german („Eu cred în steaua marelui Reich german”), precum şi a comunităţii de viziune a naţionalismului român cu naţional-socialismul nazist („triumful românismului la el acasă îl datorăm victoriei naţional-socialiste. Astăzi România se simte un fragment din Europa cea nouă. Integraţi astfel în ordinea lumii noi, am putut să ne aliniem în uriaşul front al Răsăritului…”). De altfel, în acei ani Crainic devenise şi preşedintele Asociaţiei Germano-Române. Compromiţătoarea conferinţă de la Weimar a fost publicată în Gândirea în numărul ei din luna martie anul 1944. În numărul următor, pe aprilie-mai, Nichifor Crainic revine la teologia pură cu un splendid eseu despre „Dionisie Areopagitul”, iar în numărul ulterior, pe iunie-iulie, care avea să fie şi ultimul număr al Gândirii, publică ultimul său text. Intitulat „Tehnică fără suflet”, eseul porneşte de la denunţarea barbariei atacurilor aeriene anglo-americane asupra României şi întregii Europe „apărate” de nazişti pentru a se transforma într-o profetică diatribă împotriva tehnicismului american şi sovietic, triumf al civilizaţiei materialiste asupra culturii spirituale umaniste a Europei clasice. Nichifor Crainic este contemporan aici cu Martin Heidegger şi afin cu mai tânărul Constantin Noica. Dincolo de afirmaţiile de conjunctură, finalul textului sună astăzi, la peste şase decenii într-o Europă unită economic şi în plină civilizaţie postmodernă hipertehnologizată, ca o previziune de o sumbră actualitate: „Tradiţiile de cultură ce stau la temelia fiecărui popor european şi intimitatea cu natura şi duhul pământului ar feri omul de primejdia pe care o reprezintă o tehnică dezvoltată unilateral. Deformându-l pe om şi anexându-l maşinii, această tehnică a atins în războiul actual o culme a rătăcirii şi nonsensului: civilizaţia a creat oraşele, civilizaţia nimiceşte oraşele de pe faţa pământului. Dacă Europa ar ajunge în viitor să fabrice monştrii de tip american, atunci misiunea ei se va fi terminat şi nimic de nădăjduit într-o lume mai bună n-ar mai rămâne. Geniul ei este geniul plinătăţii şi armoniei. Numai din adâncul ei de experienţă în zestre multimilenară mai poate răsări omul desăvârşit, care să fie model popoarelor pământului. Suferinţa apocaliptică pe care o îndură din toate părţile, o conduce la conştiinţa profundei sale diferenţieri faţă de celelalte continente, care-i vor nimicirea, şi la o dinamică unitară a misiunii pe care o are de îndeplinit în lume. Căci nenorocirea ce bântuie omenirea contemporană, nenorocire pe care numai spiritul european o poate lecui, e civilizaţia fără cultură sau tehnica fără suflet.”
Ziua de 23 august anul 1944 şi ocuparea României de trupele sovietice l-au făcut pe Nichifor Crainic să simtă din plin teroarea unei istorii intrate sub zodiile nefaste ale totalitarismelor şi ideologiilor rivale. În timpul bombardamentelor germane asupra Bucureştilor care au urmat, Nichifor Crainic se îmbolnăveşte de pneumonie, este transportat de prof. Ion Petrovici la mănăstirea Cernica, de unde soţia sa, Dr. Aglae Crainic, l-a dus la Sibiu, unde este internat în clinica universitară a Dr. Iuliu Haţieganu. Pe 15 octombrie află din ziare că se află pe lista criminalilor de război venită de la Moscova şi este sfătuit să rămână ascuns. Îşi lasă barbă şi se adăposteşte prin diferite case din Sibiu. Primarul din localitatea Gălăneşti, judeţul Rădăuţi, refugiat şi el, îi face un buletin de identitate pe numele de Ion Vladimir Spânu, negustor de cherestea, refugiat bucovinean, sub care va pribegi prin Transilvania aproape trei ani de zile. Este eliminat din Societatea scriitorilor şi Sindicatul ziariştilor, este epurat şi din Universitate, iar Gândirea este suprimată. În preajma Crăciunului publică sub numele Victor Mărginaş un colind în paginile Telegrafului Român. În luna ianuarie anul 1945 pleacă din Sibiul devenit nesigur şi stă ascuns mai întâi la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, iar mai apoi la diferiţi preoţi din sate din Munţii Apuseni până în luna martie anul 1946 şi de pe valea Târnavelor până în luna mai anul 1947. Află din ziare că pe 4 iunie anul 1945 a fost condamnat de Tribunalul Poporului la închisoare pe viaţă în procesul „ziariştilor fascişti”. În acest interval Nichifor Crainic redactează manuscrisul primei părţi a „Memoriilor” (până la sfârşitul anului 1944) sub titlul Zile albe, zile negre, precum şi un studiu neterminat în 12 capitole despre Spiritualitatea poeziei româneşti, în fapt o interesantă judecată teologică asupra operei şi filozofiei lirice a doisprezece poeţi români (Grigore Alexandrescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Coşbuc, Mihai Eminescu, Octavian Goga, George Gregorian, Ştefan O. Iosif, Alexandru Macedonski, Dumitru Nanu, Ion Pillat şi Alexandru Stamatiad). Pe 20 mai anul 1946 se stinge din viaţă în mizerie şi copleşită de întristare soţia scriitorului, dr. Aglae Crainic, în timp ce soţul ei se afla ascuns la preotul din satul Lepindea. În luna septembrie anul 1946 se mută la preotul din satul Iclod, iar în luna martie anul 1947 la Preotul Ioan Sămărghiţan din Cerghid, lângă Târnăveni. Pe 24 mai anul 1947 îl convinge pe Părintele Ioan Sămărghiţan (care-i salvează manuscrisele) să-l denunţe şi se predă autorităţilor în speranţa că va fi rejudecat şi reabilitat. Este trimis la Târgu-Mureş şi de aici la Bucureşti, fiind deţinut la Ministerul de Interne şi apoi la Văcăreşti. I se anulează sentinţa din anul 1945 şi începe rejudecarea procesului, la care Crainic a fost apărat de Petre Pandrea (1904-1968), cumnat al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul comunist al justiţiei (care avea să fie arestat şi el în anul 1948 pentru naţionalism şi executat în anul 1954). Pe 9 decembrie anul 1947 lui Nichifor Crainic i se aduce la cunoştinţă noul act de acuzare, în care se vede acuzat de legionarism, fascism, hitlerism, rasism şi ură de clasă, de instigare la război împotriva URSS şi de colaborare cu Germania hitleristă. Nichifor Crainic întocmeşte un amplu „Memoriu” de răspuns (publicat în anul 1995), un adevărat testament politic şi moral, în care, respingând cu argumente acuzaţiile şi asumându-şi erorile, justifică poziţia de scriitor român, creştin, sărac şi independent, ca servire a patriei şi interesului naţional (inclusiv prin alianţa cu Germania). Invocă precedentele anterioare ale lui Iaon Slavici şi Tudor Arghezi, condamnaţi şi ei după Primul Război Mondial ca ziarişti în serviciul ocupanţilor germani la 5 ani, fiind graţiaţi după un an şi jumătate.
Din motive ţinând de căderea în dizgraţie în PCR a ministrului Lucreţiu Pătrăşcanu, procesul se întrerupe brusc, avocatul Pandrea este exclus din barou (va fi şi el condamnat în anul 1948 la 20 de ani de închisoare, din care a executat şapte, între anii 1948-1952 şi încă alţii între anii 1958-1964). Nichifor Crainic este transferat la sinistrul penitenciar de la Aiud. Timp de 15 ani scriitorul a fost supus unui regim cumplit de distrugere morală şi fizică prin umilinţe şi înfometări inumane trecând prin experienţe-limită din care s-a salvat interior doar prin credinţă şi poezie (în închisoare va alcătui şi memora volumul de poezii Şoim deasupra prăpastiei apărut postum, în anul 1991).
Eliberarea lui din temniţă s-a făcut cu preţul umilitor al „reeducării” şi al compromiterii prin anexarea la propaganda regimului comunist român al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi apoi, din anul 1965, al lui Nicolae Ceauşescu. În luna martie anul 1962 a fost transferat în arestul Ministerului de Interne, unde, la cererea ministrului Ion Drăghici, scrie o istorie a Mişcării Legionare. Scrisă într-un stil vehement polemic şi încadrată de o introducere şi concluzii cu elogii jenante la adresa leninismului, intitulată Cuibarul ucigaşilor, în 15 capitole şi 263 de pagini, lucrarea a rămas în manuscris fiind plagiată apoi de I. Fătu şi N. Spălăţelu în cartea Garda de Fier, organizaţie teroristă de tip fascist (1971). Este eliberat pe 24 aprilie anul 1962 şi angajat până în anul 1968 ca redactor la revista Ministerului de Interne, Glasul Patriei. Apărută între anii 1955-1972 de trei ori pe lună şi difuzată în afara graniţelor ţării, revista era adresată în exclusivitate emigraţiei şi exilului românesc, pe care redactorii şi colaboratorii – toţi intelectuali de dreapta, foşti deţinuţi politici „reeducaţi”, dar fără drept de semnătură în ţară – trebuiau să-i convingă de „umanismul” regimului comunist românesc şi să-i determine să se repatrieze ori să renunţe la activităţile critice faţă de Republica Populară Română. Era o formă perversă a regimului de a-i compromite în faţa străinătăţii şi de a împiedica formarea unor cercuri de rezistenţă internă, amăgindu-i totodată cu promisiuni deşarte că, în schimbul acestor „servicii patriotice” în afară, vor fi republicaţi din nou în ţară.
O vreme Nichifor Crainic s-a lăsat amăgit şi el de naţionalismul comuniştilor români şi de iluzia revenirii pe scena literară publică. Între anii 1963-1964 a scris cel de-al doilea volum al „Memoriilor” despre anii 1946-1947, intitulat Pribeag în ţara mea şi câteva crâmpeie impresionante de „mărturii” din infernul temniţei de la Aiud. Şi-a rescris totodată „Memoriile” modificate şi autocenzurate în speranţa editării lor, încercând să publice şi poezii, dar fără succes. În anul 1968 a fost pensionat, iar pe 20 decembrie 1969, la împlinirea vârstei venerabile de 80 de ani, Nichifor Crainic a fost sărbătorit în cercul prietenilor apropiaţi, într-o emoţionantă întâlnire la care au luat parte – pe lângă fiica Nini, căsătorită în anul 1946 cu inginerul Alexandru Cojan – şi vorbit: Ion Petrovici, Radu Gyr, Nicolae Crevedia, Pan M. Vizirescu, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae şi alţii, printre care inimosul Nedic Lemnaru, fost lucrător în Securitate menit să-l supravegheze şi devenit prieten intim al scriitorului în ultimii ani de viaţă.
După o viaţă de lupte, chin şi încercări cumplite, Nichifor Crainic s-a stins din viaţă lin şi uşor, în somn, în noaptea de 19-20 august anul 1972 la casa scriitorilor din Palatul brâncovenesc Mogoşoaia. Trei zile mai târziu a fost îngropat, prohodit de preoţi şi de prieteni, în cimitirul „Sfânta Vineri” din Bucureşti. Pe cruce a pus să i se scrie numai numele, căci aşa cum îi spunea testamentar ginerelui său, Alexandru Cojan: „Acei care vor să ştie cine am fost, să mă caute în scrierile mele, în revista Gândirea, al cărei mentor am fost, în cursurile de la Facultatea de Teologie, la Academia Română printre membrii căreia am fost. Acolo sunt eu. Sub cruce este un pumn de ţărână”. Denigrat şi ignorat, Nichifor Crainic, cu luminile şi umbrele personalităţii sale reactive şi controversate, nu a beneficiat încă de o discuţie senină şi o receptare lucidă a multiplelor sale contribuţii la cultura românească interbelică. Poetul şi ziaristul, animatorul şi teoreticianul cultural, teologul mistic şi doctrinarul politic îşi aşteaptă încă exegeţii riguroşi şi obiectivi.
În opinia şi viziunea mea, scriitorul-teolog de la Gândirea este simptomatic pentru ceea ce aş numi „criza platonică” de structură a culturii ortodoxe ca soluţie a relaţiei cruciforme între cer şi pământ, între mistică şi politică, proprie creştinismului. Nichifor Crainic a refăcut, ca şi Nae Ionescu şi emulii lor, parcursul gândirii şi „drama vieţii lui Platon” descrise profetic de Vladimir Soloviov într-un eseu cu acest titlu publicat în anul 1898. După ce într-o primă fază, în Banchetul, exalta forţa erosului regenerator şi realizator al unităţii între sensibil şi inteligibil, divin şi uman, precum şi în philia dintre oameni, Platon misticul se converteşte după moartea lui Socrate în doctrinar politic şi în creator de utopii sociale de tip represiv. Republica, opera de maturitate, şi, mai ales, Legile, ultima sa operă, ni-l arată pe ultimul Platon făcând apologia unei cetăţi de tip totalitar şi a obscurantismului, precum şi în căutarea unui tiran care să o realizeze. Tot astfel şi Nichifor Crainic, plecat în anul 1926 de la mistica Bisericii şi creştinismul iubirii al lui Dostoievski, sfârşeşte după anul 1937 în utopia şi tirania represivului stat etnocratic şi pasiunea pentru dictaturi.
Dincolo de această lecţie negativă, scump plătită de doctrinarul politic, Nichifor Crainic teologul ne dă o lecţie pozitivă permanentă, prin care a influenţat în chip decisiv destinul teologiei ortodoxe contemporane, fiindcă ea a fost asumată şi desăvârşită la Sibiu de pr. Dumitru Stăniloae. Crainic a fost nu numai cel care a înţeles că nu se poate face Ortodoxie fără „gândire”, fără cultură, literatură şi artă. Şi în acest sens el a fost, cum bine sublinia în anul 1940 istoricul bisericesc mărturisitor Teodor M. Popescu (1893-1973), „singurul nostru teolog de interferenţă”. A fost, în acelaşi timp, primul care a înţeles că nu poate exista teologie fără mistică, nici Ortodoxie fără Filocalie. A fost „profesorul de mistică, primul şi singurul în toată teologia ortodoxă actuală”. „A dorit să fie preot şi n-a reuşit, dar a simţit că are o misiune teologică”. „A privit spre culmea cea mai înaltă a teologiei şi a redescoperit mistica ortodoxă, floarea spiritualităţii creştine, Olimpul cugetării teologiei, grădina edenică a sentimentului religios, care zăcea în cărţi necercetate şi neînţelese, părăsită la periferia intereselor ştiinţifice ale teologiei”. În teologie, Nichifor Crainic a fost „un descoperitor şi un creator”, un deschizător de orizonturi cereşti. Şi nu are voie să fie uitat.
Este regretabil faptul că personalitatea lui Nichifor Crainic, în care lumina covîrşeşte totuşi umbrele de care n-a fost lipsită, întîrzie, în pofida valului de (re)editări şi a discretei sale reconfirmări ca membru titular al Academiei Române (22 noiembrie anul 1994), să fie tratată aşa cum s-ar cuveni într-un peisaj cultural cu pretenţii de normalitate. Acum, la aproape patruzeci de ani de la moartea sa, ar fi poate vremea să se iasă din cele două fundături simetrice ale abordării sale actuale: cea pios-ditirambică (din unele restrînse cercuri ortodoxizante) şi cea impios-anecdotică (slujind unor tendinţe de frondă antitradiţională). Avem multe de învăţat de la alţii, dar nimic nu ne îndreptăţeşte să refuzăm de a învăţa cîte ceva şi din propria noastră zestre culturală, pe care de multe ori n-am făcut nici un efort onest de a o cerceta şi înţelege, mulţumindu-ne să perpetuăm “verdictele” ideologice ale unei jumătăţi de veac de înstrăinare de noi înşine. Rămânem datori trecutului, chiar dacă n-am avea de învăţat din el, vorba gânditorului şi filozofului Constantin Noica, decât dezvăţul… (sfârșit)
Lasă un răspuns