Scrisoarea deschisă a domnului Constantin Turturică adresată directorului Teatrului Naţional – București, Ion Caramitru

Domnule Caramitru, încep cu mulţumirile…

Prima:  Când ai ajuns ministrul Culturii, comisia care atribuia ajutoare băneşti scriitorilor ce voiau să-şi tipărească lucrările, mi-a acordat 19 milioane lei, pentru editarea  poveştii mele cu Securitatea, „Nu eşti obligat să mori tâmpit”, cu subtitlul „Mărturia informatorului”

A doua: În 2006, în timp ce secretarul literar Dorneanu m-a anunţat că piesa mea, „Comedie roşie”, nu poate fi jucată, dumneata ai trecut peste părerea lui, m-ai sunat  şi mi-ai spus că textul ţi-a plăcut foarte mult şi că eşti hotărât să-l ridici pe scenă, în regia lui Tocilescu, cu Sanda Toma şi Ion Lucian în rolurile principale. Mare bucurie!

…De câteva decenii aşteptam să debutez, pe o scenă, ca dramaturg… Scenarii pentru „Teatru la microfon” scriam de prin 1958, iar la Cinematografie luasem Premiul întâi, cu scenariul de lung metraj „Ăştia suntem noi”… Refuzând cererile Cenzurii să fac tăieturi, filmul nu s-a mai produs.

„Comedie roşie” a intrat în repetiţii. În timpul acestora m-ai întrebat de câteva ori despre atitudinea fostului director al TNB, Dinu Săraru, faţă de piesa mea. Erai indignat auzind că un text aşa de valoros, fusese ţinut aproape trei ani la sertar. Iar eu jubilam că noul director al TNB-ului apreciază dramaturgia contemporană românească, îndeosebi anticomunistă.

„Comedie roşie” s-a jucat câţiva ani, până la decesul lui Ion Lucian… A apucat totuşi să vadă că spectacolului în care juca i-a fost atribuit Marele premiu la Festivalul de comedie, iar el şi Sanda Toma au fost declaraţi cei mai buni interpreţi…

Acum m-ai întrebat dacă nu mai am şi alt text, iar eu am promis că voi scrie unul. L-am şi scris şi ţi l-am predat. Numai că a apărut drama… Marea dramă!

În „România liberă”, unde fiul meu, Dan Turturică, era redactor şef, a apărut o cronică defavorabilă, semnată de Elena Vlădăreanu, despre spectacolul „Eduard al IV-lea”, în regia lui Tocilescu şi unde dumneata deţineai rolul principal.

Gata! Nicio Turturică nu mai are ce căuta în Teatrul Naţional. Păi, cum vine asta? Noi îi montăm piesa lui taică-su şi plodul lui îşi permite să ne critice munca? Ţi-am explicat, într-o scrisore, că într-o redacţie care se respectă, nimeni n-are voie să oprească de la apariţie un material – nici excesiv de laudativ, dar nici virulent critic – fără să încalce dreptul, câştigat la Revoluţie, la opinie.

În zadar. Textul al doilea, „Domnul deputat general”, citit la Cenaclul de dramaturgie al Uniunii Scriitorilor, condus de regretatul critic şi istoric dramatic, Mircea Ghiţulescu şi distins cu Marele premiu la concursul de dramaturgie „Bogdan Amaru”, apreciat ca foarte bun şi deosebit de actual, dumitale nu ţi-a plăcut. De ce? Ce avea acest text? Fiindcă, pe scurt, este vorba de o gaşcă de pungaşi, care pun la cale o spargere. Însă, unul dintre ei,  speriat de urmări, apelează la un deputat, care le promite – şi chiar se ţine de cuvânt – că-i umple de bani, trecând el o lege prin Parlament… Fie vorba între noi, cred că ţi-a fost frică să-l urci pe scenă, fiindcă subiectul este inspirat de un caz real – trei aleşi ai neamului, în frunte cu Dorneanu, actualul interimar de la Curtea Constituţională – au propus şi  plenul a aprobat legea 69, pe 2007 sau 2008…

Ultima oară când ne-am mai văzut la faţă – aşteptam în antecameră ca să te eliberezi de nişte constructori – mi-ai spus, în trecere, apăsat: „N-am timp de dumneata!”. Ar fi trebuit să mă resemnaz. Totuşi, de curând, i-am lăsat doamnei secretare Veronica, un volum gros, cu piese de teatru şi scenarii de film – munca mea de-o viaţă, ca să zisc aşa – pentru a alege din ele vreo lucrare, să nu te mai plângi pe toate canalele că n-ai texte dramatice, care să fie jucate la TNB.

N-ai, pentru că – nici dumneata şi nici cei câţiva referenţi literari – unul e fata lui Fănuş Neagu, altul fiica academicianului Răzvan Teodorescu – nu citesc piesele care sunt oferite TNB-ului…

Ţin să-ţi reamintesc că am fost referent literar la două teatre – Delavrancea şi Tineretului din Piatra Neamţ – unde nu mi-am permis niciodată să nu citesc o piesă încredinţată mie. Mai mult, îi făceam şi un scurt referat. Iar dacă textul avea ceva interesant, chemam autorul şi îi comunicam observaţiile mele, pentru a-l ajuta să-şi îmbunătăţească lucrarea…

La teatrul pe care îl conduci dumneata nu se întâmplă aşa ceva. Normal ar fi fost să respecţi tradiţia Naţionalului de pe timpuri, care – spune Rebreanu în amintirile sale – avea un Comitet de lectură. Format din intelectuali autentici, acest comitet se întrunea săptămânal  pentru a citi o piesă nouă. Aşa au fost descoperiţi autori de seamă, ajunşi azi clasici.

Nici măcar propunerea mea, de a înfiinţa un cenaclu de dramaturgie, propriu, al TNB-ului, nu te-a Interesat. Plictisit, mi-ai zis să iau legătura cu o doamnă… I-am uitat numele, care, oricum, mi-a spus că are foarte multe treburi pe cap şi că, în toamnă, altădată, să vadă dacă îşi poate rupe din timp şi pentru această iniţiativă, care… Cunoşti placa!

Adevărul e că n-ai avut niciodată dorinţa de a construi un repertoriu demn de  Teatrul Naţional. Mai cu seamă după darea în folosinţă a noii construcţii. Deschiderea stagiunii cu un basm – în ciuda efectelor care-ţi iau ochii – a fost un fâs.

Marele revoluţionar Caramitru avea datoria să opteze pentru o piesă anticomunistă sau măcar una de stringentă actualitate. O să spui, sigur, că n-ai avut aşa ceva la îndemână. Sigur că n-ai avut şi nici n-o să ai, pentru că nu citeşti textele care ţi se oferă. Alegi piesele la întâmplare – uită Mălăiele în maşină un text, „Dumnezeu cumpără de la second hand”, şi dumneata te entuziasmezi, o montezi şi… Şi? Nimic. Continui să mergi mai departe cu un repertoriu inofensiv – mă refer numai la piesele româneşti – în care, la loc de frunte se află aşa-zisele comedii ale Rodicăi Popescu-Bitănescu, pe considerentul că aduce bani… Aduce bani n-ar trebui să fie criteriul nr. 1 de apreciere la Teatrul Naţional.

Domnule Caramitru, să nu-ţi imaginezi cumva că, scrindu-ţi aceste rânduri, mă aştept să meditezi un oarece timp la ce ţi-am spus… La ce ţi-am reamintit, de fapt!… Te şi văd reacţionând furios, aşa cum ai reacţionat la citirea textului Elenei Vlădăreanu despre spectacolul „Eduard al IV-lea!”, fără să-ţi treacă prin minte să te întrebi dacă nu cumva  fata avea dreptate şi, împreună cu Tocilescu, regizorul, să treceţi la refacerea montării. Ca atare – aşa cum am aşteptat trei ani ca Dinu Săraru să fie scos de la conducerea TNB-ului – îmi voi îngădui să mai trăiesc o vreme, până ce  vei părăsi şi dumneata conducerea Teatrului Naţional. Deja văd că, împreună cu Arşinel, aţi intrat în gura presei, cu câştigurile şi pensiile de care aţi făcut rost – uneori meritat, alte ori nemeritat. Şi-atunci – visez eu – noul director mă va întreba: „Cum de şi-a permis Caramitru să ţină la obroc un text aşa de interesant?”

Cu respect pentru ce-ai făcut la Revoluţie şi cu prea puţin pentru felul în care te porţi în ultima vreme, C. Turturică

One Response to Scrisoarea deschisă a domnului Constantin Turturică adresată directorului Teatrului Naţional – București, Ion Caramitru

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *