Șăitanul… sirian

Prietenul meu, Tudor, este un om care a cutreierat o bună parte din Asia și din Europa. A lucrat pe diferite șantiere, a cunoscut oameni, locuri, întâmplări. I-a plăcut să întrebe, să cerceteze, să se minuneze, într-un cuvânt să-și satisfacă setea de cunoaștere. Memoria foarte bună l-a ajutat  să rețină multe și de toate cu o exactitate impresionantă. Acum, ca pensionar, ar fi bun de ghid turistic la o firmă internațională. Ar avea ce le povesti călătorilor din prea plinul său.

Domnul Tudor lucra în Siria cu mulți ani în urmă. Nu era acolo război și lucrurile mergeau strună. Românii angajaseră lucrări mari acolo, în cele mai diferite sectoare, dar în special în extracția petrolului, în construcții, în aducțiuni de apă  etc. Aduceau statului român  venituri valutare substanțiale. Printre lucrătorii români erau și mulți localnici, fie muncitori, fie tehnicieni și ingineri din domeniile respective. Erau de mare folos românilor. Ajunseseră să învețe fiecare câteva cuvinte din limba celorlalți și, ușor-ușor, reușeau să se înțeleagă binișor.

Unul dintre colegii de muncă ai Domnului Tudor, sirian dintr-un sat apropiat șantierului, avea acasă un tractor românesc, construit la Brașov. Îl avea de multă vreme, lucrase cu el, dar, la un moment dat, tractorul se stricase și nimeni nu știa să-l repare. De vreo doi ani tractorul ședea într-un colț al curții și ruginea. Atât le-a trebuit românilor, ca să afle de necazul sirianului. Repede s-au constiuit într-o echipă de specialiști de vreo patru-cinci și, în afara orelor de program, au plecat acasă la sirian, ca să-i repare tractorul. Dintre români, unul se pricepea, într-adevăr, la tractoare, restul erau mai mult pentru decor. Au ajuns acolo, mecanicul s-a apucat de lucru. Ceilalți au început să se intereseze, ba de una, ba de alta. Au găsit sub o polată niște bidoane cu smochine și alte fructe din zonă, pe care sirianul urma să le usuce pentru iarnă, sau să le facă un fel de suc dulce, foarte căutat acolo. Imediat au improvizat din niște oale de tablă un fel de alambic(cazan) și în mai puțin de două ore a început să curgă o țuică tare, ca un fel de palincă ardelenească. Au gustat românii, i-au dat și sirianului. Acesta nu întâlnise o asemenea băutură, nu știa ce-i alcoolul. Au băut binișor. Românii erau rezistenți, obișnuiți cu o asemenea tărie, sirianul s-a făcut turtă după primele pahare. A început să vorbească aiurea, să se clatine, să cadă, să-și dea ochii peste cap. Om beat!

Mama sirianului, o femeie în vârstă, foarte autoritară, văzându-și copilul în ce stare este, a luat cărbuni pe vătrai, a pus peste ei ierburi pe care numai ea le știa și a început să afume prin casă, pe la colțurile casei, prin grajd și prin curte, să-l afume pe sirianul cherchelit. Degeaba. Beția beție! Dacă a văzut biata femeie că nu reușește așa, a pus mâna pe pietre și a început să-i zburăturească pe români, strigând cât putea: „- Afară cu șăitanul! Afară cu șăitanul!”

Au fugit românii, n-au avut încotro, deși le-a părut rău de țuica rămasă nebăută. Mama sirianului a socotit că fiul său este îndrăcit, că a intrat „șăitanul” în el, adică diavolul, care a fost adus de români. Adică, ei nu știau acolo ce înseamnă beția și cum se manifestă un om beat!

Adevărul este că dacă fiul ei ar fi fost descoperit că a consumat alcool și s-a îmbătat, putea fi condamnat la moarte, conform legilor musulmane. Nu era de glumit cu șăitanul!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*