Complexul „Curtea de Argeş”

Capacitatea locurilor de veci de la Curtea de Argeş este destul de limitată pentru câte simboluri ale neamului am fi gata să ne îngropăm acolo. A venit, deci, momentul să construim un stadion de fotbal pentru ceremonii funerare în jurul mănăstirii, ca să umplem galeriile cu pelerini disperaţi de trecerea în nefiinţă a unor artificii cu iz naţional. Nu contest valoarea unor simboluri ale neamului şi eficienţa lor catalitică într-o ţară dezbinată. Constat doar că managementul acestora este toxic pentru România.

Pe cât ar fi de în vogă să criticăm slugărnicia României faţă de hegemoni, să ne tragem de şireturi cu ambasadorul SUA la Bucureşti, ori să arătăm cu degetul spre Bruxelles pentru subdezvoltarea sistematică impusă României, în suflet tânjim după un şef importat. Deşi ne doare să asistăm la jefuirea ţării, la exploatarea nemiloasă a zăcămintelor naturale, la înrobirea omului de rând sub finanţa mondială, hrăniţi de pe rafturile unor retalieri străini, ne iubim stăpânii. Ne lăsăm ţara amanet. Este firesc ca, într-o lume globalizată, pe meleagurile Meşterului Manole să roiască de lume, de la Hohenzollern la Lupescu şi mai nou Bourbon-Parma, deoarece ţărâna românească îmbibată cu sânge nobil din Berlin, Paris sau Londra este expresia unui popor primitor, tolerant şi – desigur – bine integrat.

Îmbibaţi şi noi, de asemenea, de autodispreţ şi autocritică, ne-am ales drumul fericirii prin a ne supune oricui, numai celebru să fie, obligatoriu străin, indiferent că ne vorbeşte limba sau nu, doar pentru a ne simţi membri ai unei familii mondiale. Consider că facem o mare greşeală dacă ne mulţumim cu un statut de patruped întro casă domnească în loc să ne găsim un loc demn în lume.

Cum se explică înghesuiala la Curtea de Argeş? Este expresia spiritului duplicitar la români, care pe de-o parte îşi iubesc ţara, şi-ar da viaţa să o apere de cotropitori, dar totodată o servesc pe tavă, ca pe-o gâscă umplută cu fructe zaharisite şi ficat grăsuţ. Românul este dispus să dea tot dacă stăpânul îi oferă în schimb un cadru romantic, sub forma unei poveşti pline de nostalgie şi spoială. Îi bărfim, îi înjurăm, dar în suflet îi venerăm. Dacă psihologii tot au definit iubirea spontană a ostaticilor faţă de nişte terorişti drept „fenomenul Stockholm”, atunci să ne uităm mai cu atenţie la episodul „Curtea de Argeş”! Asistăm la manifestarea unui complex în masă, în care o naţiune roieşte narcotizată în jurul unor oseminte de colonialişti, pe care îi urăşte pentru că le-a răpit cândva libertatea, dar totodată îi invită duios să o pătrundă pe deplin.

Preţul locurilor de veci nu ţine cont de crize economice sau tensiuni pe piaţa imobiliară. Sunt scumpe şi rezervate unei pături alese. Nu oricine are privilegiul să capete doi metri cubi de ţărână la Curtea de Argeş. Doar că din nou, costurile familiei de sânge nobil le suportă neamul. Şi asta după ce a pierdut un contribuabil membru al Casei regale, care oricum era datoare fiscului cu câteva zeci de milioane. Dar în cer se mântuiesc şi păcatele, şi datoriile.

Ca naţiune ar fi de preferat să ne preocupe mântuirea neamului aici pe pământ, dar pentru asta, mai întâi trebuie să admitem că avem un handicap: istoria ne-a învăţat să fim slugi şi marele nostru fetiş este să stăm cu basca în mână în faţa altora. Nemulţumirile şi durerea uneori resimţită cu biciul pe spinare sunt fireşti şi subsidiare, motiv pntru care ar fi un act de maximă onestitate istorică să-i oferim şi domnului Klemm, într-o zi, un loc de veci la Curtea de Argeş. Probabil ne-am simţi onoraţi dacă ar accepta măcar portarul ambasadei oferta generoasă.

Credibilitate, predictibilitate, seriozitate şi respect în ochii altor naţiuni nu vom putea dobândi fără să fim sinceri cu noi înşine. Dacă menirea noastră este de a involua festiv, cu panglici, de la industrie la agricultură de subzistenţă, atunci măcar să ne specializăm pe roadele pământului făcând colive pentru tot globul (iată nişa pe care o căutam de 26 de ani, aici putem fi în sfârşit primii). Fotbal tot nu mai avem, e păcat să irosim stadioanele! Doar să fim atenţi! Cu prea multe ceremonii funerare, să nu ne ducem şi ţara la groapă.

Încă două cuvinte: Eminescu – „Doină”.