Arhiva zilnică: 10 august 2016

Saltul de purice al Kievului spre un următor, și tot mai necesar, adversar…

Nu, nu s-a stârnit „puricele” la adresa uriașului de la Beijing chiar de capul lui… Deși ar putea fi și așa… Căci ar putea fi o altă cale pentru clica războinică de la Kiev pentru a mai face rost de un război… De o următoare sursă de înavuțire a cioclilor care au pus mâna pe viitorul tot mai fraged al Ucrainei și care sunt ținuți la putere și grație acțiunilor, și nu doar de lobby „de război” (fie și unul scăldat de-a dreptul în sângele unor nevinovați), al clici de (la) Bruxelles, care își dorește pe mai departe accesul la bogății, resurse, piețe… Pentru că, în nici un moment, nu a fost vorba despre implicarea Uniunii Europene în acest război pentru interesele economice, financiare, strategice (fie ele și cinice) ale membrelor „familiei” europene, ci de lăcomia și setea de putere, nu doar despotică, ci de-a dreptul diabolică ale unei găști abuzatoare care a transformat problemele Europei în surse și resurse pentru sine… Moduri de făcut bani într-o Europă care se stinge… Căci, tocmai acolo unde nu mai erau de așteptat necazuri, cel puțin la nivelul agendelor pacifiste ale părinților fondatori ai CE(UE), a făcut rost Bruxelles -ul de altele… Riscuri grave de sănătate, epidemii și molime imediate, critice, venite parcă de nicăieri, toate fiind „ajutate” în a deveni probleme stringente… „Urgențe sanitare” care să țină mintea liderilor Europei oneste, și, mai ales, buzunarele cetățenilor ei, ocupate, sufocate… La nevoie chiar „a priori” încătușate dacă nu se supun…

În acest context se înscrie și saltul de purice al Ucrainei la adresa Chinei (!), acțiune ce poate fi catalogată și drept încercare de mai stârni un dorit (și necesar pentru Ucraina, dar și UE) următor adversar, de care clica de la Kiev are nevoie pentru a-și continua, sub acoperirea războiului, malversațiunile date de foamea de bani pentru sine și foamea de viitor de țară pentru alte etnii. Probabil îndemnată de aceeași Uniune Europeană care a stimulat-o și a sprijinit-o să intre într-un război care era mult prea mare pentru ea. Pentru că, dincolo de anunțul sforăitor al Kievului de a sancționa China (!), pentru că „a sprijinit și sprijină Rusia cu muniție și armament” (fără a aduce însă și dovezile necesare unei dreptăți juridice), este cât se poate de evident că nu Ucraina este cea care sancționează… Ea doar azvârle, la comanda UE, o pietricică spre un munte, riscând însă să devină chiar bobul de orez din praștie… Pentru că, jucând pe planul dual al relațiilor imediate cu China, UE nu putea lansa sancțiuni directe asupra Chinei, Beijingul nefiind un inamic direct al Ucrainei (și automat al UE, după mintea camarilei de la Bruxelles și a acoliților ei), ci doar un aliat al Rusiei… Și nu, nici măcar nu este China cea vizată… Ea este, la rându-i, aproape de a fi folosită ca un lansator de avertizare pentru integralitatea și supunerea altor state față de Bruxelles… Pentru că nu cu Beijingul are UE ceva de împărțit… Nu pe față, și, oricum, nu acum… Mai ales că lumea de astăzi este atât de polarizată că nici nu mai este măcar vorba de acel joc de șah în care „matul” putea fi evitat într-un extenso „al ultimei diplomații”, ci de etichetări ale adversarului, și chiar ale „partenerilor” acestuia, între cei buni și cei răi dintre cei, evident, întotdeauna răi… Cum ar fi între America lui Trump, ca putere formală, și statul adânc, profund, al „unchiului Sam”…

Sigur, China este greu de suspectat ca fiind pe răbojul binelui și al răului sub forma „puterii formale” și al „statului profund”… Dar nu este imposibil! Să nu uităm Taiwanul, să nu ignorăm Beijingul!… Și oricum, nu asta interesează o Europă care joacă fără a avea perspectiva următorului viitor de după acela al noii ordini, nu mondiale, ci de pe mapamond… Pentru că nu are lideri care să conteze, fiind captivă unei puteri executive bruxeleze mai aproape de analfabetismul funcțional politico-diplomatic decât de o minimă pricepere strategică… Iar prin cartonașele arătate Beijingului de către Kiev, UE avertizează, de fapt, un stat, nu doar din proximitatea ei geografică, dar posibil chiar din viitorul ei ca membru al Uniunii Europene: Serbia. Care nu pare deloc docilă în procesul de aderare la UE, nici măcar pe dimensiunea unui paragraf din „aquis” -ul impus de UE altor state… Pentru că Serbia nu vrea să-și cedeze nici mărfurile, nici producțiile, nici piețele și nici resursele… Iar sancțiunea vizând companiile din China, deloc întâmplător, cu producții aproape pe aceeași sferă de interes european, resursele rare, este și un avertisment la adresa Serbiei (aliat al Rusiei, aliat al Chinei!) care nu vrea să cedeze resursele de litiu, dar și alte minereuri rare, de care UE are nevoie…


Disperarea sistemului este maximă…

La Suceava am avut recent și cel mai bun exemplu de „joc cu cărțile pe masă”. Discursurile ținute de Ciolacu, Preoiu și Stănescu în fața „oamenilor coaliției susținătoare de globalism, adică foștii pesediști și peneliști ne-au arătat fără să cerem noi, boții și pleava societății, în ce degradare morală au ajuns conducătorii uniți împotriva democrației. În speță, indivizii care dau lovitură de stat în formă continuată din noiembrie 2024. Frica lor a atins cote maxime. Oare de ce le este atât de teamă? Știu sigur că li s-a înfundat? Știu ei sigur că au ajuns la capătul drumului în care au distrus România? Știu ei sigur că vor plăti pentru ce au făcut? Sigur că da! Nu vor plăti doar pentru hemoragia financiară din ultimii patru ani. Nu! Vor trebui să plătească pentru tot ce au făcut în ultimii 35 de ani. Toți! De la stânga la dreapta! Toți așa zișii indivizi ce se vor politicieni de carton, ăia de au condus România în calitate de slugi ale străinilor ce au scos România de pe hartă CA STAT SUVERAN. România NU este colonie! Nu! Până și coloniile au drepturi care trebuiesc respectate. Aici nu se mai respectă absolut nimic. Țara este condusă din afara ei. ROMÂNIA ESTE SUB OCUPAȚIE!

Ce înseamnă „ocupație militară”? Conform Wikipedia, „ocupația militară, este un control provizoriu efectiv a unei anumite puteri dominante asupra unui teritoriu care nu se gasește sub suveranitatea oficială a acelei entități, control exercitat în afara puterii suverane de drept a respectivului teritoriu. Ocupația militară se distinge de anexare prin natura sa dorit temporară, prin natura sa militară și prin faptul că drepturile cetățenești ale puterii dominante nu sunt acordate populației subjugate.” Vă recunoașteți? Ce caută, dle Ciolacu, și dle Bolojan neales, nevotat, jandarmi francezi pe teritoriul României?! Ce căuta micron în discuția cu Lasconi? Ce căuta ambasadorul Franței la Enache de la CCR? Ce căuta Bolovan în capul mesei la Paris? În calitate de ce și-au vârât adânc coada francezii în procesul electoral și în lovitura de stat?! Jandarmii francezi poposiți în România apără firmele franceze și cetățenii francezi de pe teritoriul românesc? Mda! Și noi să credem, sau cum?! Cât de imbecili ne credeți pe noi ăștia boți, vizigoți, roboți și mai știu eu cum ai zis tu, Ciulacule! Sunteți realmente cretini! Păi nu găseați și voi altceva? Păi nu v-a explicat Cioloș, ăla venit „nou în politică” că nu merge așa? Nu! Că el e doar reprezentantul ocupației franceze. El implementează de la Cotroceni ocupația franceză asupra României. Atât! Ne-ați dovedit de facto că serviciul presupus de inteligență al României a fost penetrat la cel mai înalt nivel de către serviciul secret francez. Nu mai zic de Nulanda lu’ Obama/Biden. De ani și ani! Voi, nu noi!

Decorarea lui Coldea și a cucoanei cu corupția în gură parchetăreasa vieții de către Franța și CIA spune tot. Despre care stat suveran vorbiți voi azi? Voi ăștia care v-ați vopsit precum papagalii din pesediști, peneliști, usereiști, udemeriști peste noapte în suveraniști? Voi știți ce înseamnă suveranism? Sigur că nu! E greu cu cititul! Da’ poate vă explică milițianul care ne amenința el că ne arată nouă, tot de la Suceava lui Flutur, adică a lui Băsescu, adică a lui Mucușor. Individul care e șef peste miliția politică, care se ocupă cu dubăritul boților. Adică, a celor ce scriu, spun și arată adevărul în online. Online, pe care aia de se luptă ea cu Putin îl vrea arestat. Să vină milițianul șef și să vâre online-ul în dube, nebunilor! Bă, da’ tot online-ul! Nu așa pe sărite! Am fost tratați democratic? Pe bune? Asta înseamnă democratic? Să ne hingheriți la 6 dimineața cu bocăncioșii, să ne faceți în toate felurile prin gurile lătrăilor din haznalele media ale umeurilor militare, să ne amenințați, jigniți. Să săltați de pe stradă pe cei ce au susținut un candidat cu care au rezonat,fără să fie plătiți de nimeni?! Să umflați „democratic” pe cel care a câștigat turul 1 al alegerilor prezidențiale?! Să dați lovituri de stat în formă continuată și să ne amenințați cu anarhia daca „iese președinte un suveranist”? Din cauza asta ați adus jandarmii francezi? Să-i îmbrăcați civil la nevoia voastră ca să facă prapăd în piețe daca nu veți reuși să furați niște alegeri ilegitime? Să scoateți „țestoasele” de la Măgurele în civil alături de francezi? Care „țestoase”? Fix scutierii! Că nu vă învățăm noi cum se face! Noi doar constatăm. Că ați făcut asta de câte ori ați avut nevoie. Alături de galeriile de fotbal controlate și fișate de „#băbăieții”?!

Vă vedem, vă știm și suntem sătui de voi până peste cap! Vremea voastră a trecut! Disperarea de care dați dovadă este certă. Nu mai aveți nici o șansă. Jocurile voastre s-au terminat. Românii au înțeles cine sunteți cu adevărat: niște trădători de neam și țară. Niște vânzători! Dați din cozi ca viperele pentru că ați ajuns la capăt! Așa că măi, dle Ciulacu&Coaliția „proeuropeană” vedeți că e finalul vostru! Șerpii își pot schimba pielea dar veninul rămâne venin! Doar că boții, pleava și mai știm noi cum, s-au vaccinat. Nu, nu cu serul magic aducător de moarte al lui Arafat! Nu! Românii s-au vaccinat împotriva globaliștilor sataniști ca voi!vHai să vedem, borfașilor care sunteți voi, „Care-s mai mulți? Boții lor sau voi?!”… Spre deosebire de voi, trădătorilor, boții SUNT POPORUL ROMÂN! Nimeni nu a câștigat în istorie împotriva propriului popor! Niciodată! E doar o chestiune de timp. Și voi știți asta! Ne-ați demonstrat prin tot ce ați spus public la Suceava. Disperare scrie pe voi! Atât! Nu numai că „Vrem TURUL 2 ÎNAPOI!”… NE VREM ȘI ȚARA ÎNAPOI! JAVRELOR!


Istoria nu poate fi înlăturată…

Jocurile pe mize uriaşe şi trocurile dintre SUA şi Rusia pe spinarea statelor vulnerabile abia a început! Analiştii traseismului activ din presă şi politică, cu rădăcini în sistemul ticăloşit, au primit ordin pe unitate să „întoarcă armele”, astfel, aceştia promovează ostentativ reconvertirea la trumpism, slujind cu zel prostesc cauze periculoase istoriei noastre. Foarte şubredă la ea acasă, guvernarea Administraţiei Trump e la cote de alarmă după nici două luni. Disperarea cu care sistemul de forţă şi represiune din ţara noastră doreşte să-şi conserve puterea a creat un vid care trimite miros de sînge celor doi crocodili uriaşi, Trump şi Putin! Salvarea colectivă a poporului nu mai poate fi „prin noi înşine”, ci se află, nu la Poarta trumpistă, nici la Poarta UE, ci, poate, în spatele legăturilor cu Poarta de care a depins şi va depinde soarta României: Poarta de la Răsărit. A fost acolo de sute de ani şi tot acolo va rămîne. Deşi nu le-a plăcut, nici Napoleon, nici Hitler n-au putut-o contrazice. Uniunea tremură în faţa Rusiei, însă reînarmarea coloniilor europene cu capitala la Bruxelles, dictată de cel mai corupt lider european, Ursula cea fără scrupule, pare o glumă cu consecinţe dramatice, menită să transforme statele membre în carne de tun în conflictul SUA-UE-Rusia. Majoritatea statelor membre (colonii camuflate) nu văd cu ochi buni proiectul european „ReArm Europe” – înarmare accelerată cu o finanţare de 800 de miliarde de Euro (Green Deal a costat 1.000 miliarde de euro), pe aceeaşi schemă cu achiziţia frauduloasă de vaccinuri, prin care Europa să continue aprovizionarea Ucrainei cu tehnică de luptă şi să înarmeze pînă în dinţi ţările Uniunii, care se clatină după cutremurul Trump 2025. Unde se fac rapid bani frumoşi? Din traficul şi contrabanda cu arme, vaccinuri şi medicamente ucigaşe. Înainte de a lupta cu agresorii imaginari din exterior, ar trebui să luptăm cu sistemul dictatorial din interior, cu duşmanul perpetuat în mizeria de tip securist, o luptă prin mijloace real-democratice, prin vot şi alegeri libere. Deocamdată, sistemul a obţinut două victorii de moment cu gust de ghiveci alterat. Ia să vedeţi ce mişcare suveranistă se înfiripă tăcut în popor în urma amantlîcului CCR- BEC! La următoarele alegeri nu va mai fi picior de PSD, PNL, USR, UDMR (găşti abonate la bugetul statului) în Guvern şi Parlament.

„Aveţi puţintică răbdare”, istoria României nu poate fi dată afară din curte cu tot cu naţionalişti, suveranişti şi eroi! Nici politica românească nu se mai poate întoarce pe orbită fără ei! Georgescu a fost parşiv eliminat, au rămas în cursă candidaţii soroşişti, pro-europeni, pro-război, pro-înarmare, pro-woke, pro-LGBTQ, pro-migraţie ilegală! Mai rămîne să vină CSAT, CCR, BEC să pună direct preşedintele lor, de ce sa mai cheltuim banii poporului pe alt scrutin! A fost atît de frumos în dictatura Băsescu şi Iohannis! Ceauşescu a fost „şoimul patriei” pe lîngă aceşti casapi soroşişti, care de 35 de ani mimează democraţia, îşi umflă averile ilicite, rotindu-se între ei, cînd în opoziţie, cînd la guvernare, dar de fapt ei sînt un întreg şi unic partid de tip „’Ndragheta” cu o mie de feţe.

Revenind la contextul extern, prin vocea coruptei de la Bruxelles, „Uniunea” ne vrea înarmaţi cu armele lor depăşite (cu plata pe loc şi livrarea la Sf. Aşteaptă, precum sicriele F-16, care pe frig nu se pot ridica de la sol), pentru a ne apăra de duşmanul pe care „Uniunea” ni-l arată cu degetul de la Maidan încoace. Dacă Rusia nu ne va ataca, cum n-a făcut-o pînă acum, ce vom face cu armele? Ce vrea Uniunea e o nebunie cu urmări dramatice pentru România! Dacă, spre absurd, va fi război, cred că se vor oferi voluntar pentru înrolare membrii BEC, CCR, procurorii corupţi „mîncaţi-aş gura”, Koveşi, Lazăr, Portocală, toţi cei de pe lista jurnaliştilor, influencerilor şi vedetelor care au fost plătiţi cu banii de la USAID pentru servicii de manipulare, Iohannis, Băsescu, Pleşu, Cărtărescu, Patapievici, Pipidi, Pârvulescu, Unităţile Militare: Digi 24, B1, Protv, România tv., Antena 3, eroii trădători din servicii şi din presa de manipulare şi propagandă mincinoasă. Nu va fi loc de ei în prima linie, cînd poporul va striga în urma lor „hai, sictir!”

Nu mai putem vorbi despre o entitate economică, politică sau juridică numită Europa. E doar o sforăială pe agenda progresiştilor europeni care învîrt statele pe degete. Nici un vîrf al Europei n-are dreptul să vorbească în numele statelor Europei. Ba că e ameninţată Danemarca de către SUA, ba că trebuie apărată Ucraina, care nu-i membră UE, nici NATO, nebunii de la Bruxelles găsesc motive să facă trafic de armament şi de morţi umane. Nu există nicio ameninţare americană la adresa Danemarcei, fiind stat fondator al NATO. Motivarea că UE ar acţiona în apărarea Danemarcei este hilară. Neomarxiştii din bordelul UE vor să creeze o armată anti-americană, însa, fără să ştie codul, cheia UE riscă să se blocheze în broasca uşii de intrare a seifului de arme american şi rus. Totul e promiţător în Europa, mai ales că Franţa e singura putere nucleară a UE, iar Bolojan-interimarul a dat mîna murdară recent cu Macron. Dacă va fi haos şi război, guvernanţii şi toţi corupţii din structurile de stat şi ale Justiţiei, bancherii, finanţiştii, economiştii, îşi freacă mîinile de bucurie că vor scăpa cu averile nevătămate, gîndindu-se la atîta amar de bănet pentru înarmare şi la faptul că vor deveni refugiaţi de război, cum au fost bogătaşii ucraineni care, fugind de război, au umplut România şi au trăit boiereşte pe banii statului român.

Uniunea ne pregăteşte de război şi vrea ne reconvertim industria! Fermele de porci, curcani, găini, oi, capre, vite, vor fi distruse pe motiv de gripe aviare, porcine, boala vacii nebune şi vor răsări fabrici de armament, de gloanţe şi drone, după modelul producătorilor de armament în serie, care lucrează de decenii la foc continuu pocnitori mortale. După ce Trump a ameninţat că SUA se va retrage din NATO, Ursula dă indicaţii „eunucilor” din ţările-colonii să se înarmeze, pentru că linia frontului nu va fi la Bruxelles pe „Rue de la Loi 175”, ci pe Prut! Uniunea nu vrea pace, vrea înarmare, război, distrugere, moarte! Dacă vom mări contribuţia pentru înarmare, cum a promis Bolojan, argatul interimar de la Cotroceni, noului stăpîn de la Paris, vom ajunge în situaţia Greciei, care a căzut în criză profundă din cauza îndatorării excesive pentru înarmare, prin trucuri şi fraude contabile. UE are nevoie mai presus de orice de resurse pentru pace, nu de război, de pacea din Ucraina, pacea în întreaga Europă, inclusiv, Rusia. Singura şansă reală a Europei este inversiunea copernicană a dictonului latin „Si vis pacem, para bellum”: „dacă vrei pace, pregăteşte-te pentru pace, nu pentru război!”


Turnătoria de tip securist s-a transformat într-o industrie, puternic subvenționată de stat… 

Din 28 februarie 2025, Germania a inițiat un enorm păienjeniș de instituții de consiliere a persoanelor nevricoase care, acasă, la lucru, în preajma vecinilor și a prietenilor, sunt agresați, săracii, cu teorii ale conspirației și care nu au apărare contra acestor neamuri și vecini nasoli. Statul îi va proteja pe nevricoși, iar turnătoria la adresa familiei va fi protejată, confidențială. La fel cum se întâmpla și pe timpul STASI, când la fiecare 83 de cetățeni est-germani exista un turnător, totul e secret, nimeni nu va ști că fiul și-a dat în gât familia sau vecinii, cu excepția organului… Singura diferență este că atunci, în comunism, nu era vorba de teorii ale conspirației sau de atingeri aduse ordinii internaționale liberale bazate pe reguli, ci de uneltiri contra ordinii de stat comunist multilateral dezvoltat și fidel internaționalismului proletar – hai la lupta cea mare… De exemplu, anul trecut, în Marea Britanie au fost arestați 3340 de oameni pentru ceea ce au scris pe internet. A fost vorba de așa – numitul discurs al urii. De exemplu, un fost soț și potențial tată care s-a filmat când se ruga (în gând…) în fața clinicii la care fosta soție făcuse un avort, sau o fostă logodnică, rămasă singură după ce logodnicul a fost ucis într-un accident cauzat de un afgan beat, și care a pus pe internet poze cu acest eveniment tragic. În anii 2021 – 2023, UE a consumat în mod nebunesc suma de 7,4 miliarde de euro pe activitățile unor de ONG – uri. Cu acest ocean de bani ONG – urile abonate la fonduri europene au umplut lumea până la saturație cu propagandă pro-mască, vaccinare și distanțare, pro-luptă anti-schimbare climatică (da, știu, nu doar sună a oximoron, este oximoron, dar nu ne mai luăm noi de la d-astea… ) și, fiți cu mare băgare de seamă, cu lobby politic, inclusiv la adresa euro-parlamentarilor, pentru a fi mai amicali cu nobilele planuri și minciuni ale birocrației UE. Evident, ținte predilecte au fost opozanții, dizidenții, negaționiștii etc. – toți au fost strânși digital și politic într-un „cordon sanitar”, pentru a nu contamina cu ideile și opiniile lor ne-conforme marea masă de nevricoși și supuși.

Nota bene: aceste date sunt oficiale, vin dintr-un recent raport al Curții Europene de Conturi.

Regulamentul Serviciilor Digitale (DSA), emis de UE în anul 2023, ar fi trebuit să protejeze consumatorii și IMM – urile europene contra dominanței marilor platforme digitale și rețele de socializare, dar a sfârșit prin a deveni armă politică și ideologică, prin intermediul căreia se anulează alegeri, se elimină opinii, se interzic voci publice, sunt ostracizați politicienii non – sistem, totul la inițiativa și la presiunea turnătorilor de profesie, care pretind că ne apără drepturile și libertățile prin restricții de drepturi și libertăți pe motiv de dezinformare și discurs al urii (chestii care, ca un făcut, nu sunt niciodată găsite la progresiști, globaliști și la mass-media „maine stream”, deși sunt vizibile din avion). În baza acestei cutume, s-au creat și au proliferat industrial protocoale de colaborare între platforme digitale și ONG – uri. Asistăm de ani de zile la pervertirea scopului non-profit al acestor ONG – uri declarat luptătoare pentru drepturile omului în ceva comercial și ceva ilegal. Restrângerea sau eliminarea dreptului la opinie și la vot, pe motiv că ar fi conținut ilegal, chiar dacă opinia nu este informație sau fapt, ci o judecată de valoare, este ilegală, este chiar penală. Și nimeni nu ia atitudine politică sau judiciară. Nu încă.

Acel DSA din 2023 face o distincție netă între „trusted flaggers” (notificatori de încredere) și „fact checkers” (verificatori ai faptelor). Notificatorii de încredere trebuie să fie luați în seamă cu prioritate, dar pentru asta trebuie în prealabil înregistrați ca atare la UE. Nu există decât două ONG – uri românești astfel înregistrate – „Organizația Salvați Copiii” și „Institutul Elie Wiesel”. În schimb, verificatorii sunt doar tolerați sau, cel mult, platformelor și rețelelor de socializare li se recomandă să colaboreze cu ei.

Ce le este interzis ONG – urilor care produc industrial rapoarte de verificări ale faptelor, raportări și denunțuri pentru „conținut ilegal”, cenzură și influență pro-sistem și anti-opozanți ai sistemului? (i) să nu își pervertească obiectul de activitate exclusiv filantropic în ceva comercial sau politic; (ii) să nu afecteze dreptul la liberă opinie și la vot; conținutul ilegal este o informație falsă ilegală, expres prevăzută ca atare, iar nu o simplă informație falsă și, cu atât mai puțin, o opinie (care nu este expres și limitativ interzisă prin lege – de exemplu, opinii care ar putea afecta grav copii, ideologii rasiste, terorism, apologia infracțiunilor grave). Aceste interdicții rezultă din Codul civil român și, respectiv, DSA. Ce riscă aceste ONG – uri? Acțiuni în anulare a ONG – ului ca persoană juridică, denunțuri penale și despăgubiri. Contractele de colaborare cu platformele pot fi anulate, de asemenea. Finanțările de la ambasade ale unor activități de acest gen, pe teritoriul României pot fi considerate comportament ne-diplomatic, ostil.

P.S.: „Funky Citizens” are un acord de colaborare exclusivă cu tik tok, pe teritoriul României, dar este și organizația care a reclamat tik tok la UE pentru așa-numita ingerință a unui actor statal, care a determinat anularea alegerilor…


Cuvînt pentru românii din Diasporă…

Românii din diasporă știu fiecare ce anume i-a determinat să facă pasul înstrăinării, părăsindu-și Țara. Într-un cuvînt, au făcut-o din motive personale. Cel mai des în căutarea unei slujbe bine plătite, a unui trai mai bun. După 1990, în România locurile de muncă s-au împuținat de pe o zi pe alta, iar șomajul era singura perspectivă sigură pe care ne-o oferea statul român. Cei mai mulți români au plecat în străinătate în căutarea unui loc de muncă în care să-și poată valorifica pe deplin potențialul profesional, capacitatea de efort, competența. Motive întemeiate, serioase. Ne naștem fiecare cu dreptul și obligația de a ne căuta fericirea, bunăstarea, împlinirea potențialului creator cu care ne-a dăruit bunul Dumnezeu. Toate acestea au însă, în majoritatea cazurilor, o legătură strânsă, de cauzalitate, cu un proces socio-economic vast, copleșitor, care a pus stăpânire pe societatea românească după 1990: tranziția la economia de piață. Sub acest slogan s-a petrecut acțiunea de privatizare a economiei românești, care a însemnat în fapt, în majoritatea cazurilor, distrugerea economiei românești! Și dispariția a sute de mii de locuri de muncă! Trebuie precizat că aceasta a fost finalitatea urmărită de toate guvernele care s-au succedat la conducerea Țării după 1990. Distrugerea economiei românești a fost judicios planificată și executată cu totala implicare a celor care au guvernat Țara, în frunte cu cei patru președinți pe care i-am avut.

Rezultatul cel mai vizibil și mai dureros al acestei politici de distrugere a economiei, de trădare a intereselor naționale elementare, a fost declanșarea migrației românilor spre Occident. A unor români de calitate, întreprinzători, buni specialiști. O veritabilă hemoragie națională. Așa a apărut diaspora românească post decembristă, cea de azi, la care ne referim. Conform principiului „în tot răul e și un bine”, apariția acestei diaspore a avut și efecte pozitive. Am vorbit despre asemenea efecte încă de la apariția fenomenului. Am semnalat bunăoară efectul pe care îl are asupra multor români contactul cu străinătatea, cu mediile profesionale din Occident: mulți români au avut astfel ocazia de a se vindeca de un complex de inferioritate cu care se aleseseră dintr-o viziune idealizată a străinătății. Exemplu tipic: românii, comparându-se cu colegi din străinătate, au putut constata nivelul ridicat al studiilor făcute în țară, al pregătirii lor profesionale. Românii noștri au avut astfel ocazia de a-și aprecia corect propria valoare, ceea ce i-a ajutat să se impună ca persoane de succes, de încredere, comunitățile românești din diaspora afirmându-se ca factor pozitiv în viața socială din țara gazdă.

Românii trebuie să conștientizeze acest adevăr trist: funcționează o strategie, o politică antiromânească susținută de guvernanții care s-au succedat la putere, strategie preocupată ca un număr cât mai mare de români să părăsească Țara! Acești guvernanți trădători de țară ascultă de comenzi politice din străinătate, din partea unor entități greu de identificat, cel puțin la prima vedere. Ne punem cu toată seriozitatea întrebarea „qui prodest”? Cui folosește, în ultimă instanță, acest exod românesc? Această de-românizare a României? Cine plănuiește să ia locul românilor în teritoriul tot mai puțin românesc al țării noastre?

Un răspuns, confirmat din mai multe surse, are în vedere un fenomen cunoscut doar de un număr mic de comentatori, dar pe care oficialitățile se feresc să-l recunoască sau să-l menționeze măcar: numărul mare de evrei care au primit oficial cetățenia română după 1990. Acest fenomen este un subiect tabu în presă, în viața politică! Am putea vorbi de o invazie iudaică asupra teritoriului nostru, dar în fapt lucrurile nu se petrec la lumina zilei. Majoritatea evreilor încetățeniți în zilele noastre își duc viața mai departe în Israel. Își cumpără proprietăți în România, deschid afaceri, dar rămân în umbră, în așteptarea momentului în care să-și poată afirma public apartenența la statul român! Ca minoritate națională „înlocuitoare”!…

În anul 2000, deja 500.000, o jumătate de milion, primiseră abuziv cetățenia română, iar un fost președinte afirma într-o discuție particulară că în final „vor fi un milion de evrei, în România și Basarabia, iar în schimb Israelul va susține Unirea celor două state românești”!…

După părerea mea, acum sunt mai mulți de un milion evreii care pot pretinde că sunt „români” cu acte în regulă! Trebuie știut bine că strategii evrei au pus ochii pe pământul românesc încă din secolul al 19-lea și nu sunt acum la prima tentativă de a-l dobândi, parțial sau total! Până acum n-au reușit! Dar faptul că din țară lipsesc azi șase milioane de români, români dintre cei mai bravi, mai energici, le favorizează de minune planurile sinistre. Încât se impune de la sine ideea, concluzia că distrugerea economiei românești, care a fost cauza principală a migrației românilor spre Occident, este opera criminală a sionismului și a cozilor de topor de la București. În momentul de față sionismul vizează constituirea unui Israel în Europa, ca soluție de rezervă pentru actualul Israel, pândit de multe amenințări. „Eu nu văd pentru nepoții mei un viitor în Israel”, mi-a mărturisit un prieten evreu. Sunt luate în calcul două posibilități pentru „un Israel în Europa”: în România sau în Ucraina…

E bine să înțelegem ce este în mintea sioniștilor, a adversarilor noștri. Ceea ce nu putem înțelege este logica românilor, a politicienilor români care au ales să-și trădeze țara! La ei nu putem avea nicio speranță. De aceea, întrebându-ne CE-I DE FĂCUT, primul gând îmi zboară la necesitatea înlocuirii urgente a politicienilor care ne-au adus „pe marginea prăpastiei”!

Avem la alegerile din mai ocazia de a le da guvernanților de la București ceea ce merită: punerea la zid, prin vot democratic. Să ne concentrăm forțele pentru a-i alunga de la guvernare pe cei care ne guvernează de 35 de ani păguboși! Ani bezmetici! Ani nefericiți! Ani de dezastru național! La alegerile din mai, românii din diasporă pot avea un vot hotărîtor. E momentul ca și românii din țară să se unească în număr suficient de mare împotriva celor ce ne-au condus până azi. Am avut până azi numai președinți de origine etnică neromânească, care s-au ferit să apară în fața noastră cu părinții care i-au născut. Trei dintre ei având părinți evrei! Detaliu biografic pe care l-au ascuns cu grijă.

Să avem grijă și noi să nu dăm niciun vot candidaților care au activat în structurile de putere post-decembriste. Aceste structuri au dus o politică ostilă față de românii din diaspora. Avem nevoie de guvernanți care să sprijine diaspora și să se sprijine în românii plecați din țară.

În concluzie: în momentul de față suntem amenințați să ne pierdem țara și să dispărem ca popor, ca națiune. E lucru sigur că forțe internaționale extrem de puternice, aflate sub controlul sionismului, acționează în acest proiect criminal. Acționează cu multă discreție și precauție, în modul cel mai insidios și mai perfid cu putință.

Ce avem de făcut noi, românii, în această situație? Românii de pretutindeni, din diasporă și din Țară deopotrivă! În primul rând trebuie să conștientizăm „starea națiunii”, situația deosebit de gravă și de complexă în care ne aflăm. Cele expuse mai sus sunt doar o parte din scenariul ticălos care ni se pregătește și care deja se derulează. În al doilea rând trebuie să medităm, fiecare de capul său, dar mai ales sfătuindu-ne între noi, asupra faptelor, activități sau acțiuni, prin care să răspundem celor ce ne poartă sâmbetele. Fac parte din grupul românilor care de ani de zile căutăm răspunsul la această întrebare simplă, dar capitală: ce putem face? Ce se mai poate face?!

Îmi permit să vă prezint succint câteva sugestii:

1. Acțiune politică. Nu stați departe de viața politică! Înființați partide care să vă reprezinte sau înscrieți-vă în partide în care vă regăsiți. Formați în aceste partide majorități de membri patrioți și impuneți-vă voința politică. Ținta este accesul la viața parlamentară, singura cale democratică prin care putem schimba soarta noastră, a Neamului. Avem nevoie de un număr cât mai mare de parlamentari patrioți și competenți, onești.

2. Acțiunea demografică. După 1990 guvernanții noștri au atentat și la cifra demografică, prin măsuri care au descurajat familiile, abătându-le de la menirea lor firească: nașterea de copii, fără de care nu există viitor pentru nicio comunitate, pentru niciun popor. În momentul de față suntem printre popoarele cele mai amenințate din punct de vedere demografic. Alături de noi mai sunt și alte popoare din Europa în aceeași situație. Constatăm că rasa albă, ariană, se află într-un impas demografic prelungit. Atingem astfel un subiect extrem de grav și de absurd: adversitatea publică tot mai vizibilă față de popoarele ariene, față de rasa albă, față de lumea creștină!

Nu intru în detalii, deocamdată, dar se naște o întrebare logică: drama prin care trecem noi, românii, descrisă mai sus, face parte din proiectul mai vast conceput împotriva rasei albe, a creștinismului?

Da! Lucrurile pot fi privite și din această perspectivă, cu precizarea că există un specific românesc: numai noi suntem vizați de o „invazie iudaică”. Celelalte popoare europene sunt amenințate de invazia unor afro-asiatici, majoritatea musulmani. E drept, în spatele acestor ne-europeni ușor pot fi identificați finanțatorii sioniști. Iudeii, încă din antichitate, au practicat sistematic adversitatea față de arieni, de indo-europeni, pe care i-au simțit ca pe o rasă capabilă să fie obstacolul principal la pretențiile lor nebunești, paranoice, de a domina omenirea, de a subjuga întreaga planetă.

Mă opresc aici cu aceste considerente de anvergură mondială, pentru care nu am competența necesară și mă întorc la nevoile noastre, conform principiului eminescian „eu îmi apăr sărăcia, și nevoile, și Neamul”. Nu înainte însă de a aminti că în strategia sionistă de acaparare a teritoriului românesc mai intră și bine cunoscuta poveste a holocaustului din România. Prin această minciună abjectă se încearcă inducerea la nivel național a unui sentiment de vinovăție față de evrei, sentiment de căință, care să facă acceptabilă revenirea evreilor în România. Este semnificativ pentru mentalitatea iudaică că în loc să-și arate recunoștința pentru soarta excepțională a evreilor trăitori printre români, îndeosebi sub guvernarea mareșalului Ion Antonescu, acești mizerabili scornesc acuzația cea mai gravă care se poate pune pe seama cuiva: genocidul!

…Așadar, ce au de făcut în mod specific românii din diaspora?

Principala preocupare a românilor din diaspora este să stabilească legături cu cât mai mulți români din diaspora și împreună să dea viață unor comunități unite, omogene, preocupate de păstrarea identității etnice românești. Am primit vești despre tineri români născuți în Occident, care se caută unii pe alții și acționează împreună ca grup etnic distinct! De la ei am primit imboldul de a scrie aceste rânduri. Familia este foarte importantă în această discuție. Îi sfătuiesc pe românii din diaspora să folosească în casă numai limba maternă, românească, și să-și învețe copiii să vorbească românește fără niciun complex. Limba țării gazdă o vor deprinde copiii oricum, dar limba părinților și a rudelor din România nu o vor putea învăța decât în familie, în frageda pruncie. Mențineți legăturile cu Țara, cu rudele și prietenii rămași aici! Petreceți-vă cât mai des concediile în România! Evident, românii din diaspora s-ar cuveni să beneficieze de o politică guvernamentală concepută pentru problemele lor. Nu există însă așa ceva! Singură Biserica, ortodoxă și a celorlalte culte, și-a înțeles misiunea spirituală și face mult pentru a păstra bucuria apartenenței la Neamul românesc. Prima măsură pe care ar trebui s-o ia un guvern românesc de orientare propriu zis românească este să introducă votul prin corespondență, care ar permite tuturor românilor din străinătate să participe efectiv la viața politică din Țară.

În acest context să ne amintim și de românii care locuiesc dintotdeauna în jurul României, în țările vecine. Acești români, care și-au păstrat cu mari sacrificii identitatea românească, trebuie încurajați și ajutați să capete cetățenie română. Și alte privilegii, care să-i țină legați de Țara mamă. La un loc, cei din Țară și de pe alte meleaguri, noi, românii, suntem în această parte a Europei, poporul cel mai numeros, înzestrat cu un potențial fizic și spiritual remarcabil. Avem dreptul și datoria să supraviețuim în istorie și să ne edificăm un statut pe măsură. Acceptăm concurența loială, cavalerească, între națiuni. Nu este în firea noastră diversiunea criminală, loviturile pe la spate, înșelăciunea. Cu condiția să fim uniți și vigilenți. Ne așteaptă ani grei, de provocări și capcane din partea neprietenilor.

…Mă întorc la românii din diasporă: Apelați la nevoie la serviciile altor români, medici, avocați, specialiști sau meseriași! Organizați o rețea de servicii românești la care să apelați la nevoie, iar la vârsta potrivită determinați-vă copiii să se căsătorească „românește”! Să-și afle perechea în interiorul marii familii românești. Acest sentiment, de familie românească, trebuie trăit și cultivat de fiecare dintre noi. Acest sentiment trebuie să însuflețească și cât mai multe dintre instituțiile și acțiunile guvernamentale.


Ferdinand I, regele cu adevărat providențial pentru România…

Carol I a fost un rege mare și atât de preocupat de asigurarea prestigiului monarhiei, mărturisește regina Elisabeta, încât „și în somn el poartă Coroana pe cap”. Cu „rigiditatea dusă la extrem”, ne informează Ioan Scurtu în opul despre monarhia din România, și cu marea lui reticență față de politicienii români, Carol I inspira un respect solemn și glacial, „nu însă și o dragoste umană, atât de necesară totuși unui autentic conducător”. Iată motivul pentru care Carol I s-a aflat în tragica situație „de a fi mereu izolat, de a nu avea niciun prieten, de a nu putea depăși anumite convenții protocolare”. Nu doar atât, căci moartea Măriucăi, singurul vlăstar al cuplului Carol de Hohenzollern – Elisabeta de Wied, lipsa unui alt copil, ca și deosebirile de temperament dintre cei doi soți auguști, au contribuit din plin la accentuarea însingurării regelui. Întrucât Carol I nu avea urmași după moartea fetiței (Maria se naște pe 27 august/8 septembrie 1870 și moare de scarlatină pe 28 martie/9 aprilie 1877) și întrucât, în lipsa coborâtorilor în linie bărbătească ai acestuia, „succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre frații săi sau coborâtorilor acestora”, Consiliul de Miniștri, profund preocupat de asigurarea stabilității și continuității dinastiei Hohenzollern, insistă pentru „reglementarea succesiunii la tron”. Și astfel, după ce principele Leopold de Hohenzollern (fratele mai mare al lui Carol) și nepotul cel mai în vârstă al acestuia au notificat că „renunță la calitatea de moștenitori ai tronului României”, succesiunea revine lui Ferdinand, care vine pe lume în data de 12/24 august 1865 ca al doilea fiul al principelui Leopold și al principesei Antoneta, infanta Portugaliei.

După confirmarea lui ca moștenitor al tronului României, în urma „pactului de familie” din anul 1881, pact „patronat de însuși împăratul Germaniei, Wilhelm I, șeful familiei de Hohenzollern ” (I. Scurtu), prințul Ferdinand sosește în România pe data de 19 aprilie/1 mai 1889. La scurt timp după sosire, tânărul principe simte o asemenea pasiune pentru Elena Văcărescu, domnișoara de onoare a reginei Elisabeta (trebuie spus că, romanțioasă din fire, regina a încurajat idila celor doi!), încât – uitând de Statutul Casei Regale, care prevedea că membrii acesteia se pot căsători numai cu persoane „aparținând unor familii domnitoare din alte state” (prevederea, precizează I. Scurtu, „fusese introdusă în scopul de a se împiedica aservirea monarhiei unei familii și de a evita disputele interne pe această temă”) – a iscat primele probleme serioase din familia domnitoare prin apriga dorință de a se căsători cu aleasa inimii lui și că s-a creat o adevărată dramă după ce Carol I i-a cerut să aleagă între iubită și tron: în anul 1891 Elisabeta pleacă în străinătate (întâi la Veneția, apoi la părinți), anunțând că vrea să divorțeze, Ferdinand se retrage la Sigmaringen, de unde amenință că se sinucide, iar Elena Văcărescu ia pentru totdeauna calea exilului.

În cele din urmă, rațiunea de stat și influența familiei au avut câștig de cauză asupra sentimentelor de iubire ale principelui, așa că pe 10 ianuarie 1893 acesta se căsătorește cu Maria de Edinburg, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, lista civilă a noului cap de familie urcă spectaculos de la 300.000 (suma stabilită la venirea lui în țară) până la un milion de lei, iar pentru trebuințele casnice (!) ale tinerei familii este rezervat palatul Cotroceni din București și se construiește palatul Pelișor din Sinaia. Lesne de priceput că, pentru inima îndurerată a principelui după pierderea Elenei Văcărescu, căsătoria cu Maria n-a constituit nicicât un balsam, cu toate că din ea au rezultat șase vlăstare dinastice: Carol (născut în anul 1893), Elisabeta (1894), Mărioara (1900), Nicolae (1907), Ileana (1909) și Mircea (1913). Frumoasă, cochetă și însetată după viața de societate (capitol la care, ne spune Sterie Diamandi în cartea Galeria oamenilor politici – Editura GESA, 1991, Ferdinand se deosebea net de consoarta lui: „Avea oroarea afectărilor care le necesitau diferitele ceremonii, cu fast, pompă și protocol”), principesa Maria cu adevărat constituie o prezență insolită și strălucitoare la Curte, unde Carol I impusese o viață sobră și rigidă. Felul ei de-a fi ostil constrângerilor și, îndeosebi, relațiile extraconjugale de notorietate publică (la început prințul Barbu Știrbey, apoi colonelul canadian Joe Boyle) i-au atras în nenumărate rânduri reproșuri din partea regelui și reginei. „Femeie cu mult cap politic și foarte energică”, ne-o prezintă Neagu Djuvara în O scurtă istorie a românilor, ea nu înțelege precum regina Elisabeta, să rămână departe de politică, ci se implică în mod direct prin percutantele acțiuni filoantantiste pe lângă rege și prin participarea „la convorbiri cu diplomați străini și fruntași ai vieții politice din România” (I. Scurtu), potrivit unui admirabil crez românesc, pe care i-l face cunoscut fruntașului liberal I.G. Duca: „Eu de țara asta nu mă despart. Înțeleg aspirațiunile ei și le îmbrățișez. De altminteri, unde să merg? Eu germană nu sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-ați oligat să renunț cândm-am măritat, altă patrie decât România nu am”. Cu aceeași energie s-a devotat atât de mult acțiunilor întreprinse de Crucea Roșie pe teritoriul României intrată în război (atunci l-a cunoscut pe colonelul canadian), încât a fost cinstită cu apelativul „mama răniților”…

Nu la fel stau lucrurile, ne informează Sterie Diamandi, cu regele Ferdinand, pe seama căruia „au circulat și continuă să circule încă două versiuni diametral opuse una de alta”: în versiunea oficială (din manualele de școală și discursurile protocolare), versiune „suspectată de către public”, regele este înfățișat „în culori vii și strălucitoare, atribuindu-i-se calități din cele mai rare”, pe când în defavorabila versiune agreată de gloată, ce depășise granițele țării, Ferdinand este văzut ca un „biet Fritz”: „fără personalitate, submediocru ca inteligență și plin de păcate”! Până și istoricii zilelor noastre, funcție de temperament, sentimente și/sau sursele de inspirație, înclină mai mult sau mai puțin spre una dintre cele două versiuni. Astfel, dacă pentru Ioan Scurtu înseamnă „prea puțin” că principele moștenitor Ferdinand, ținut de Carol I la distanță de treburile politice, „a parcurs toate gradele militare de la sublocotenent și până la cel de general de corp de armată” (pe 1 Decembrie 1918, generalul Eremia Grigorescu, ministrul de Război, îi înmânează cartea de mareșal!) și că „avea o bună cultură generală, vorbea curent cinci limbi străine, era pasionat de botanică”, acest „prea puțin” decurgând din faptul că prințul suferea de timiditate, un defect „fundamental pentru un șef de stat”, care s-a accentuat prin campania dusă împotriva lui de presa antimonarhică și republicană (totuși, Scurtu admite că „Cei 13 ani de domnie a regelui Ferdinand au marcat importante evoluții în istoria poporului român”), Neagu Djuvara face din Ferdinand I „cel mai bun rege pe care l-am avut”, iar Petre P. Panaitescu nu ezită să-l numească „cel mai glorios dintre suveranii României”.

La rândul său, Sterie Diamandi (născut pe 22 august 1897 în Epir, Macedonia, absolvent al Facultății de Litere și Filosofie din București și, deci, contemporan cu personajele descrise), nu se oprește la ceea ce constituie deliciul vulgului („ruina fizică” a lui Ferdinand de pe urma tifosului ce „era cât pe-aci să-l coste viața” – chipul supt și obosit, privirile pierdute și urechile blegi, mai ales acest din urmă „argument empiric”, care i-a adus poreclele de „Urechiat” și „moș Teacă”), ci-i vede frumusețea fizică a mâinilor („mâini făcute să ție sceptrul”, susținea I.G. Duca) și, îndeosebi, frumusețea „mâinilor spirituale”: vasta cultură (cunoaște limba ebraică, descifrează în Histria inscripții latinești și grecești, discută de la egal cu cei mai galonați botaniști, cunoaște foarte bine muzica wagneriană, stăpânește lirica japoneză și chineză etc.), precum și înduioșătoarea timiditate a firilor alese și dureros de sensibile (stângaci, totodată „lipsit de poză și prestanță”, suveranul se simțea bine doar „în tovărășia cărților și a florilor, mai ales a acestora din urmă”).

Tocmai de aceea, onestul scriitor S. Diamandi îl numește pe Ferdinand „un exemplar de elită, a cărui notă distinctivă erau discreția și raritatea”. Iar aprecierile sale devin de-a binelea răscolitoare pentru cititor, atunci când prezintă marile sacrificii ale omului Ferdinand și abia pe urmă ale regelui Ferdinand I, care afirmă public că „nu vrea să se deosebească în sentimente de restul muritorilor de rând”: îndată după venirea în țară ca prinț moștenitor al Coroanei, este silit de pătura conducătoare și regele Carol I să-și sacrifice nobila pasiune față de poeta Elena Văcărescu („Aiasta nu e poate, Majestate!” îi spune bătrânul conservator Lascăr Catargiu); în conformitate cu legile țării, își va boteza copiii în religia ortodoxă („Voi fi un bun român”, afirmase el răspicat pe 28 septembrie/11 octombrie, dată la care depune jurământul încoronării ca rege al României, că adică, ne face cunoscut I. Scurtu, „nu se va opune sentimentelor generale ale poporului român”), fapt pentru care, completează Diamandi, „Roma excomunică pe prințul Ferdinand și-i interzice Sfânta Împărtășanie”; mai înainte de jertfa celor 800.000 de morți pentru înfăptuirea României Mari, fusese nevoie de jertfa morală a regelui Ferdinand, căruia – german prin naștere și întreaga lui educație – i se cerea „să gândească și să simtă mai românește decât înșiși mulți dintre români”; după intrarea României în război de partea Antantei și căderea Capitalei în mâinile nemților, Puterile Centrale sunt extrem de pornite împotriva lui Ferdinand (la întâlnirea de la Răcăciuni, contele Czernin, ministrul de Externe al Austro-Ungariei, „își manifestă în chip grosolan ciuda”, împăratul Wilhelm al II-lea, capul familiei Hohenzollern, „îi retrase ordinul casei sale”, fratele mai mare îl declară „trădător al numelui și al armelor”, la Sigmaringen este considerat mort și trufașa familie poartă doliu după cel care în inimile lor nu mai făcea parte din ea), iar în țară, Parlamentul de la Iași îl întâmpină cu ostilitate și unii oameni politici (de pildă înverșunatul filogerman P.P. Carp), întru totul de acord cu politica și planurile centraliștilor vizavi de România, se gândesc cum să-l îndepărteze de pe tron;  reglementarea succesiunii la tron prin actul din 4 ianuarie 1926 (acceptarea renunțării lui Carol, proclamarea nepotului Mihai ca moștenitor al tronului, instituirea unei Regențe formate din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, modificarea Statutului Casei Regale), act care, în opinia lui Sterie Diamandi, constituie suprema suferință morală a unui părinte și rege – îndepărtarea de la tron și căpătâiul său de muribund a primului născut! O suferință cu siguranță mai atroce ca cea provocată de neiertătorul cancer la colon, din pricina cărora (suferința fizică și cea morală) regele Ferdinand I se stinge din viață în dimineața zilei de 20 iulie 1927, fiind înmormântat pe data de 23 iulie „cu o pompă vană și rece” (Scurtu) în biserica mănăstirii Curtea de Argeș, alături de ilustrul său predecesor. Și astfel, încheie S. Diamandi în chip memorabil, iar prin aceasta atotuman, „Sfârșitul lui Ferdinand nu are calmul și vraja amurgurilor de toamnă, ci grandoarea asfințiturilor de primăvară, cu furtuni năprasnice, cu fulgere și tunete; e ceva asemănător tragediilor antice”, sentimentul religios de care era însuflețit, ajutându-l pe mucenicul rege „să-și joace rolul cu demnitate și eroism”… Uriașa operă istorică a regelui Ferdinand I trebuie anlizată și deslușită în sistemul tridimensional al celor trei coordonate moral-spirituale călăuzitoare: a) Intrarea României în război alături de antantiști și făurirea României Mari; b) Constituția din 1923, garanta progresului României și al menținerii formei de guvernământ monarhic-constituțională; c) Grija statornică a regelui pentru viitorul țării, reflectată de actul din 4 ianuarie 1926.

În pofida tratatului încheiat de Carol I pe 30 octombrie 1883 cu Austro-Ungaria, tratat cunoscut doar de câțiva oameni politici (de regulă prim miniștri) cu prilejul semnării și prelungirii lui, în pofida provenienței din familia Hohenzollern, „familia domnitoare cea mai ilustră din Germania”, și – desigur – în pofida opoziției furibunde a bătrânului conservator Petre P. Carp („Prefer România învinsă alături de Germania, decât victorioasă alături de Rusia”, este axa crezului său politic), în Consiliul de Coroană din 27 august 1916, un Consiliu cu o confortabilă majoritate antantistă și redutabilul tandem regina Maria – Take Ionescu în fruntea acestei majorități, regele Ferdinand declară: „Văd situația în așa fel, încât nu mai putem rămâne în neutralitate. De aici înainte victoria Puterilor Centrale este exclusă. Guvernul meu, care crede și el că a venit momentul să începem războiul, a și avut o consfătuire cu unul din guvernele beligerante”. În realitate, ne informează Neagu Djuvara, având cu mult mai mult decât „o consfătuire cu unul din guvernele beligerante”, după lungi negocieri, „în august 1916, Ionel Brătianu încheie cu francezii, englezii și rușii un tratat, deocamdată secret, în care ni se promit Transilvania, Banatul și Bucovina (luată de austrieci la 1775)”. Armata română se alătură Antantei cu 562.000 de soldați prea puțin instruiți și cu armament insuficient, motiv pentru care, în prima parte a războiului (anul 1916) suferă cumplite înfrângeri pe fronturile din Dobrogea și Ardeal în fața armatelor germane comandate de feldmareșalii Mackensen și Falkenheim, ulterior se retrage pe aliniamentul Râmnicu Sărat – Viziru (între Carpați și Dunăre), regele, Parlamentul și Guvernul se refugiază la Iași, care astfel devine Capitala vremelnică a României, iar Muntenia, Dobrogea și Bucureștiul sunt ocupate de nemți. Situația României era în acel moment cu adevărat disperată (în teritoriul ocupat, autoritățile germane susțineau că „oficial regatul României nu mai există”), inclusiv prin aceea că în martie-aprilie 1917 era prevăzută o lovitură de stat „prin care regele și familia regală să fie prinși și duși în Rusia pentru a avea o soartă asemenea cu a dinastiei rusești” (Nicolae Iorga, Istoria românilor).

Informat despre aceste acțiuni îndreptate împotriva dinastiei, Ferdinand nu numai că, spre uimirea multora, continuă să creadă că „vom avea Ardealul și Bucovina”, dar găsește de cuviință să plece pe front pentru a se adresa, pe 5 aprilie 1917, ostașilor Armatei a II-a (cantonați în comuna Răcăciuni, județul Bacău) cu următoarele cuvinte: „Vouă, fiilor de țărani, care ați apărat cu brațul vostru pământul unde v-ați născut, unde ați crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, ați câștigat totodată dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-ați luptat. Vi se va da pământ! Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă: vi se va da și o largă participare la treburile statului”.

După această Proclamație, notează I. Scurtu, în iunie Parlamentul a decis modificarea Constituției „pentru a se putea trece la legiferarea reformei agrare și a celei electorale”, așa încât este incorect să vorbim de reforma agrară din 1921. Dacă nu practic, atunci cu certitudine teoretic ea a început în 1917 și s-a finalizat în anul 1922, perioadă de timp în care, ne asigură N. Djuvara, la noi s-a înfăptuit „cea mai mare reformă agrară făcută vreodată în lume de un guvern burghez sau, în orice caz, de înșiși proprietarii terenurilor agricole”! Iar rezultatul acestei Proclamații, coroborat cu refacerea armatei române (în greaua iarnă dintre ani) cu instructori și armament francez, via Rusia, s-a vădit în memorabilele încleștări de la Mărăști, Mărășești și Oituz, în care mașina de război nemțească a fost dată peste cap de bărbăția și eroismul sacrificial al soldaților și ofițerilor noștri.

Cu toate astea, prinsă între două focuri (Puterile Centrale și Rusia bolșevizată), pe data de 9 decembrie 1917, adică patru zile după pacea de la Brest-Litovsk dintre ruși și nemți, România la rândul ei semnează armistițiul cu Germania, pentru ca după mai multe luni de negocieri, conservatorul Alexandru Marghiloman să semneze la București tratatul de pace din 7 mai 1918. Dar cum acesta n-a fost ratificat de rege (motiv suplimentar de respect pentru suveran!), potrivit Constituției României, respectivul tratat n-a avut un caracter legal. Vasăzică, n-a fost ratificat și, ca atare, n-a avut un caracter legal-constituțional, dar cu toate astea „ne-a îngreunat foarte mult sarcina la negocierile generale de pace care vor începe la castelul Versailles de lângă Paris” (Neagu Djuvara). Și iată de ce. Dincolo de insinuările că „Franța și Marea Britanie n-au mai vrut să-și respecte semnătura dată în 1916, înainte de intrarea în război”, ni se imputa faptul juridic că „noi nu respectaserăm înțelegerea din august 1916, care prevedea clar interzicerea de a încheia o pace separată, ceea ce noi am făcut” (Djuvara)! Punând în paralel atitudinea dârză a Serbiei, care – ocupată integral în 1915 – totuși, n-a încheiat pace separată, ci – dimpotrivă – și-a retras armata prin Albania până la Marea Adriatică, unde a fost îmbarcată pe nave britanice și franțuzești, cu destinația frontul din Salonic, aliații au considerat că situația României din noiembrie 1917 (aproape toată țara ocupată de inamic), n-a fost un motiv atât de întemeiat, încât să justifice capitularea noastră. De unde și inerenta situație dificilă a delegației noastre la tratativele de pace, precum și eforturile depuse de ea pentru convingerea aliaților de necesitatea respectării întocmai a clauzelor acordului din august 1916. La toate astea s-a adăugat o mai veche dispută româno-sârbă privind Banatul (românii primesc două treimi – județele Caraș-Severin și Timiș, iar sârbii, sprijiniți de francezi, încorporează Torontalul, partea de apus a Banatului), precum și reticențele românilor vizavi de propunerile privind garantarea drepturilor minorităților, motiv pentru care Ionel Brătianu părăsește conferința, lăsând altor partide sarcina să termine negocierile.

Tot atunci exista la noi o mână de oameni politici, în frunte cu regina Maria și Take Ionescu, care insistau ca România să nu cedeze, ci, la o adică, să-și retragă armata (aproape intactă și cu un moral ridicat după formidabilele victorii obținute în ultimele bătălii cu nemții) în Rusia cuprinsă de febra bolșevismului leninist. Nu era un plan nebunesc, ne asigură Djuvara, dimpotrivă, poate că în acest mod „am fi influențat chiar viitorul război civil dintre albi și roșii, din Rusia, în favoarea albilor”. Pe de altă parte, pacea de la București fusese încheiată taman în perioada când americanii intrau în război de partea Antantei (ca să vezi renghiurile pe care destinul istoric le joacă unor popoare!), soarta războiului întorcându-se decisiv și definitiv în favoarea aliaților occidentali doar la câteva săptămâni după neinspirata ei parafare. De reținut că prin providențialul ajutor al generalului Henri Berthelot, marele și statornicul prieten al românilor, armata noastră va fi din nou alături de aliați pe ultima turnantă a primei conflagrații mondiale: Austro-Ungaria capitulează pe 3 noiembrie 1918, iar Germania pe 11 noiembrie.

Cu toate fricțiunile politice și diplomatice postbelice de care aminteam mai sus, neștiute și – ca atare – neimportante pentru românul de rând, anul 1918 constituie pentru România modernă anul său referențial. Da, căci el încoronează „lupta seculară a poporului român pentru a trăi în cadrele unuia și aceluiași stat” (I. Scurtu), grație unui cumul de factori: conjunctura internațională favorabilă creată de primul război mondial, eroismul soldaților români pe câmpurile de luptă, intuiția, perseverența și eforturile depuse în principal de regele Ferdinand, regina Maria, Ionel I.C. Brătianu și Take Ionescu întru realizarea celui mai de preț ideal al românilor de pretutindeni, în veci neuitatul ajutor primit de români de la generalul Henri Berthelot și geograful francez Robert Ficheux, așa încât – prin hotărârile adoptate de adunările plebiscitare de la Chișinău (9 aprilie 1918), Cernăuți (28 noiembrie) și Alba Iulia (1 decembrie) – Basarabia, Bucovina și Ardealul se unesc cu patria mamă.

Mergând pe calea celor mai mărețe evenimente din istoria României, regele și autoritățile centrale reintră pe 1 decembrie 1918 în București, fiind primiți cu mult entuziasm de populație, pentru ca pe 15 octombrie 1922, după serviciul religios desfășurat în recent construita catedrală din Alba Iulia, numită și „catedrala încoronării”, Ferdinand să-și pună pe cap vechea coroană de oțel a înaintașului, căreia i s-au adăugat însemnele Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, astfel intrând în loja de onoare a istoriei noastre cu formidabilul cognomen de „întregitor” – Ferdinand I Întregitorul! Din motive pur politicianiste, încoronarea fiind considerată de opoziție o simplă „demonstrație de partid”, conducătorii Partidului Național și ai Partidului Țărănesc nu au participat nici la festivitățile din Alba Iulia și nici la spectacolul din ziua următoare de la Arcul de Triumf al Bucureștiului, unde au fost prezente oficialități din Franța, Italia, Spania, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Danemarca, Belgia, Portugalia și Japonia (dovadă cât se poate de limpede că statul național unitar român se bucura de o largă recunoaștere internațională!), fapt care l-a mâhnit atât de mult pe rege, încât niciodată n-a uitat afrontul liderilor celor două partide.

Cu Constituția din 1923 lucrurile stau în felul următor: Întrucât a acceptat să se încoroneze în perioada Guvernului Ionel I.C. Brătianu, Ferdinand învedera prin asta că-i hotărât să mențină Partidul Național-Liberal la putere, că nu-i dispus să țină cont de opinia partidelor din opoziție și că „rotativa guvernamentală” nu era la fel de sârguincioasă și eficientă ca în lunga domnie a lui Carol I. Încurajați de atitudinea proliberală a regelui, guvernanții au decis să pună în dezbaterea corpurilor legiuitoare proiectul noii Constituții. Sigur, lucrul acesta a generat discuții, iar opoziția a organizat adunări de protest, în care i se cere suveranului să demită imediat guvernul liberal. Proiectul Constituției a fost aprobat de Adunarea Deputaților pe 26 martie 1923 și de Senat pe 27 martie, apoi în ziua următoare (28 martie), Guvernul înaintează regelui raportul pentru sancționarea noii Constituții. Degeaba Partidul Național și Partidul Țărănesc au adresat suveranului, în aceeași zi, „un ultim apel” de a nu-și pune semnătura pe Constituția liberală, văzută de ei drept „o emanație a concepției absolutiste a puterii executive”, pentru că Ferdinand semnează decretul de promulgare, care apare în „Monitorul Oficial” pe data de 29 martie 1923. Potrivit noii Constituții, „puterile suveranului rămâneau cele din 1866”, ceea ce însemna menținerea și garantarea formei de guvernământ monarhic-constituțională. În deplin acord cu Proclamația din 5 aprilie 1917, în fața României întregite se ridicau cele două probleme fundamentale de organizare, consolidare și propășire: împroprietărirea și votul universal. Adevărul este că o nouă reformă era obligatorie. Din următoarele motive: 1) Promisiunea făcută de rege soldaților-țărani, iar prin aceasta țării întregi; 2) Împroprietărirea din vremea lui Cuza Vodă dovedindu-se neîndestulătoare, „s-a procedat la o nouă expropriere a marilor latifundii, iar pământul expropriat a fost împărțit țăranilor” (P.P. Panaitescu); 3) Formarea unei puternice baze economice țărănești prin desființarea marii proprietăți din România și înlocuirea ei cu mica și mijlocia proprietate. Și iată dovada oferită de Giurești: La începutul veacului 20, adică în preajma răscoalei din 1907, „în timp ce 4171 de proprietăți mari însumau 3.787.192 hectare, 1.015.302 țărani stăpâneau numai 3.319.695 hectare, acestora din urmă revenindu-le așadar trei hectare de cap”, ceea ce, firește, reprezenta o monstruoasă disproporție – „peste un milion de țărani stăpâneau mai puțin pământ decât câteva mii de proprietari mari”.

Și încă în România, scrie N. Djuvara, lucrurile nu stăteau așa de prost la acest capitol ca în restul Europei răsăritene (Rusia, Polonia, Ungaria): la noi cele mai întinse moșii aveau în jur de 10.000 hectare, pe când contele Mihály Károly, în 1919 președintele provizoriu al unei republici maghiare socializante (sic!), poseda mai bine de 100.000 hectare! Votul universal, cea de-a doua reformă (și tot în folosul țărănimii), desființează colegiile, „pune alegerea membrilor parlamentului în mâinile țărănimii, și astfel România devine un stat țărănesc” (Panaitescu), iar Ferdinand se alege cu calificativul de „rege al țăranilor”.

Cum arătam mai sus, prin actul politic din 4 ianuarie 1926, Carol (fiul cel mai mare al lui Ferdinand) este înlăturat de la domnie, fiind desemnat ca succesor nevârstnicul său fiu Mihai (născut pe 23 octombrie 1921, din căsătoria oficiată pe 10 martie 1921 între prințul Carol și principesa Elena, fiica regelui Constantin al Greciei). În paranteză fie spus, toți liderii partidelor politice au refuzat să participe la botezul principelui Mihai, deoarece – se învinețeau ei de furie – regele Ferdinand îl chemase pe Ionel Brătianu la guvernare, cu toate că liberalii aveau doar șapte deputați din cei 368, așa încât Coroana a ajuns „vasala Brătienilor”! De altminteri, foarte atașat de valorosul președinte al liberalilor, regele nu numai că nu se arăta deranjat de bârfele în care Brătienii erau văzuți/judecați/invidiați ca a doua dinastie a României („Nu văd nimic rău în aceasta”, răspundea el „binevoitorilor”), ba chiar îi mărturisește lui Ioan Lupaș într-o discuție particulară: „Prefer să cad cu Brătianu, dacă ar fi să se întâmple, căci este singurul în care am încredere”… Fire pătimașă și nestatornică, fapt cu prisosință ilustrat de scandaloasa aventură cu Ioana Maria Valentiana (Zizi) Lambrino, din care se naște Mircea Grigore (fiu recunoscut de prinț) și apoi (în anul 1925) de înhăitarea lui la Paris cu Elena Lupescu, Carol îi trimite regescului său părinte scrisoarea din 12 decembrie 1925, în care îi face cunoscut că renunță în mod irevocabil la calitatea de moștenitor al tronului. Ceea ce nu l-a împiedicat nicicât mai târziu să susțină că s-au făcut presiuni asupra lui ca să renunțe la o moștenire ce i se cuvine, iar în anul 1930, cu sprijinul țărăniștilor (acțiune justificabilă din perspectiva acerbelor dispute politice dintre liberali și național-țărăniști, precum și de faptul că actul din 4 ianuarie 1926 consolida pozițiile Partidului Național-Liberal după eliminarea omului care se opunea tendințelor ionelbrătiene de a subordona monarhia), să revină în țară, să-și detroneze fiul și, pentru o foarte tensionată perioadă de zece ani, să devină Carol al II-lea, regele fără scrupule al românilor.


Calea Neamului, în cele mai grele locuri…

Semnele dragostei noastre creștine au fost pomelnicele, donațiile, alimentele de bază și cadourile de Paști pentru copii. Acesta a fost obiectivul îndeplinit. Expun acum situația care ne-a motivat și forțele care ne-au sprijinit. Zona cu nucleu central Baraolt-Vârghiș (care mai cuprinde Căpeni-Doboșeni-Herculian) este cea mai mare arie compactă maghiarizată din Covasna. Aici există extrem de puțini ortodocși și vorbitori de limba română. Singura biserică ortodoxă deschisă este cea din Baraolt, cu cinci-șase oameni de-ai locului prezenți duminica la Sfânta Liturghie, deși părintele Vasile își face pe deplin datoria, săvârșind fiecare slujba religioasă și străbătând toate satele din zonă chiar și pentru un singur enoriaș când are nevoie de alinare sau cu Lumina Sfintei Invieri de Paști.

În Doboi, com. Plăieșii de Jos, Harghita procentul românilor este covârșitor, cei mai mulți folosind însă în mod preponderent limba maghiară. În schimb, majoritatea oamenilor de aici si-au păstrat credința ortodoxă și merg la biserică, slavă lui Dumnezeu! De aceea ne-am îndreptat dragostea noastră creștinească spre aceste locuri, pentru a-i răsplăti pe cei care țin România vie prin ortodoxie, pentru a le mulțumi din adâncul sufletelor noastre pentru acest lucru. Alături de noi în această lucrare au fost biserici din Brașov, Biserica cu Hramul Sfântul Gheorghe, Biserica de la Metrom, cu Hramul Nașterea Domnului și Biserica de lemn din Centrul Civic, cu Hramul Înălțarea Domnului. Filiala Asociației Calea Neamului Covasna, condusă de Gheorghe Samoilă a strâns donații și alimente de bază de la toți membrii. Fiecare brașovean care a venit cu noi a contribuit cu alimente de bază și bănuți pentru pomelnice, la fel făcând și oamenii Floreasca, zona Întorsura Buzăului. Calea Neamului prin contribuțiile strânse în contul asociației în urma companiei a dăruit de asemenea alimente de bază și donații, mulțumim în acest sens, Părintelui Protopop Dr. Ioan Dură din Belgia, Părintelui Laurențiu din Săcele, mulțumim Gabrielei Puiu, lui Marius Constantin, Pușcaș Andrei, Adriana Brânzila, Marius Ilie, Marian Ciobanu, Cristina Magdalena, Ana-Maria, Mihaela, Nicolas și Maria, Elisabeta, Dorian, Maria Marcu.

Împreună cu noi a fost de asemenea Ceata Opincuța din Sfântu-Gheorghe, condusă de domnul Constantin Gheorghincă, care a prilejuit un moment cu adevărat emoționant, dăruind pe lângă cele pomenite mai sus și un laptop performat unei fetițe de șase ani din Doboi. Domnul Constantin a întrebat-o câți ani are, mama fetei i-a tradus în limba maghiară, dar copilul a răspuns în limba română. Seful Cetei Opincuta a fost „cucerit” de acest lucru. O mare bucurie am avut de asemenea și eu, aflând de la câteva domnișoare mai mari din Doboi, de 15-17 ani, că urmează învățământul cu predare în limba română din Miercurea-Ciuc, stând la internatul liceului. Vom face tot posibilul să le cooptam în programul burselor Români pentru Români. Mulțumim pentru foto Octavian Chende și Gabriel Ungureanu!

Lupta pentru România de aici continuă. Este grea, dar atât de frumoasă! Mergem împreună, Cu Dumnezeu înainte, pentru Biruința Neamului Românesc!


Lumină din lumină!

Povestea romanțată a Domnului Iisus Hristos este una dintre cele mai influente și fascinante narațiuni din istoria umanității. Aceasta nu este doar o poveste religioasă, ci și o explorare a iubirii, sacrificiului și transformării. Începem călătoria noastră în ținuturile aride ale Iudeii, acum peste două mii de ani, într-un mic sătuc numit Betleem. Într-o noapte liniștită, în această localitate modestă, s-a născut un copil special, Iisus, în umilința unui grajd. Ceea ce nu știau părinții săi, Maria și Iosif, era că acest copil avea să schimbe cursul istoriei. O stea strălucitoare a apărut pe cer, călăuzind magi din ținuturi îndepărtate, care au venit să-l vadă și să-i aducă daruri extraordinare, simbolizând recunoașterea divinității sale. Anii au trecut, iar Iisus a crescut în înțelepciune și statură. Întreținut de părinții săi, a învățat meșteșugul tâmplăriei și a fost un copil cuminte, dar cu o profundă conexiune spirituală. La vârsta de 12 ani, a fost găsit în templu, discutând cu învățații, iar ochii lor erau plini de uimire. Deja se făcea simțită o misiune specială. La vârsta de aproximativ 30 de ani, Iisus a început să-și desfășoare activitatea publică. A fost botezat de Ioan Botezătorul, iar la ieșirea din apă, cerurile s-au deschis, iar o voce divină a declarat: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea.” Din acel moment, a început să călătorească prin Galileea, învățând și făcând miracole – a vindecat bolnavi, a înviat morți și a hrănit mulțimi cu puțină pâine și pește.

Predicile lui Iisus erau simple, dar pline de adâncime. Cuvintele sale, precum „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” și „Cine vrea să fie mare între voi să fie slujitorul tuturor”, au răsunat în inimile oamenilor. A vorbit despre împărăția cerurilor, despre mântuire și despre mila față de cei nevoiași, provocând totodată autoritățile religioase și politice ale timpului. Pe măsură ce popularitatea lui creștea, la fel și invidia liderilor religioși. Într-o noapte întunecată, Iisus a fost trădat de unul dintre ucenicii săi, Iuda, pentru câțiva arginți. Capturat și supus la un proces nedrept, Iisus a fost condamnat la moarte prin răstignire. În acele momente de suferință extremă, și-a spus cuvintele criptice, dar pline de iubire: „Părinte, iartă-i, căci nu știu ce fac.” Așa s-a sfârșit o viață dedicată iubirii și serviciului. Dar povestea nu se oprește aici. În dimineața de Paști, mormântul lui Iisus a fost găsit gol. Niciunul dintre ucenici nu putea să creadă ceea ce se întâmpla. Vestea că Iisus a înviat s-a răspândit rapid, aducând speranță și încredere. Întâlnirile sale cu ucenicii au fost pline de bucurie, confirmându-le că moartea nu avea putere asupra sa. Înălțându-se la cer, Iisus a lăsat un mesaj de iubire și îndrumare. Ucenicii săi, acum plini de puterea Duhului Sfânt, au început să răspândească mesajul său în întreaga lume, formând o comunitate care avea să devină o mișcare globală. Povestea lui Iisus Hristos continuă să inspire milioane de oameni, aducându-le speranță și lumină în cele mai întunecate momente. Modul în care a trăit, a iubit și a sacrificat totul pentru umanitate rămâne un exemplu care va dăinui veșnic în inimile celor care cred.

Iubirea de oameni reprezintă un pilon central în învățăturile lui Iisus Hristos, manifestându-se ca o chemare profundă și universală la compasiune, empatie și solidaritate. Prin mesajul său, Iisus a redefinit concepția tradițională despre iubire, aducând în prim-plan nu doar dragostea pentru cei apropiați, ci și pentru dușmani, subliniind astfel caracterul altruist al acestei virtuți. Un aspect esențial al iubirii de oameni în învățăturile lui Iisus este porunca de a iubi pe aproapele ca pe sine. În Evanghelie, acest principiu este formulat clar: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Marcu 12:31). Această poruncă nu se limitează doar la membrii comunității sau la cei care împărtășesc aceleași credințe, ci se extinde la toți oamenii, indiferent de statut social, rasă sau credință. Această viziune universală asupra iubirii subliniază ideea că fiecare individ merită respect și demnitate, într-o lume adesea divizată. Iisus a pus accent pe faptele de milă și ajutor, demonstrându-le prin propriile Sale acțiuni. Parabola bunului samaritean (Luca 10:25-37) este un exemplu elocvent în acest sens, punând în evidență că adevărata iubire de aproapele depășește barierele culturale și religioase. Samariteanul, un outsider în ochii societății evreiești, devine simbolul compasiunii îndelung așteptate, ajutând un om aflat în nevoie, spre deosebire de cei considerați „drepți”, care l-au ignorat. În plus, iubirea de oameni este strâns legată de conceptul de iertare, un alt aspect fundamental al învățăturilor lui Iisus. El ne învață că iertarea este o formă superioară de iubire, necesară pentru a restabili relațiile și a menține armonia socială. „Dacă iertați oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta” (Matei 6:14) este o expresie clară a interdependenței dintre iubire și iertare. De asemenea, iubirea de oameni învățată de Iisus transcende simpla generozitate și implică o formă activă de angajare în viața celor din jur. El nu doar că a predicat iubirea, dar a și acționat în consecință, vindecând bolnavii, hrănind flămânzii și îngrijind sufletele pierdute. Prin aceste acțiuni, Iisus a arătat că iubirea nu este doar un sentiment pasiv, ci o acțiune activă, care solicită implicare și sacrificiu. În concluzie, iubirea de oameni în învățăturile lui Iisus se dovedește a fi o forță transformatoare, capabilă să schimbe societăți și să ofere speranță. Este o invitație la deschiderea inimilor și la construirea unor relații armonioase bazate pe compasiune, iertare și altruism. Prin exemplul său, Iisus ne învață că a iubi pe ceilalți este cheia unei vieți împlinite și a unei comunități sănătoase. Un mesaj care rămâne la fel de relevant și astăzi, în căutarea unei lumi mai bune.

Să fie pace și iubire între oameni!


Sociologul Kazimierz Dobrowolski – o perspectivă antropologică interbelică despre valahii gorali

În perioada interbelică istoriografia poloneză a avut o abordare destul de schematică și neaprofundată despre originile valahilor gorali din sudul Poloniei. Teoria istoricilor polonezi a accesat o paradigmă a istoricilor austrieci de la sfârșitul secolului XIX. Aceasta mergea pe următoarea linie paradigmatică: vlahii sunt un grup etnic de origine română, care include și aromâni – provenind din Peninsula Balcanică și de la sud de Carpați în general. Din această regiune geografică a început migrația lor treptată spre nord. În secolul al XIII-lea au creat mai multe principate dunărene, unite ulterior în două entități statale – Moldova și Țara Românească, create prin acumularea așezărilor muntenești în zonele locuite de slavi și popoare turcice de nomazi. Atât Moldova, cât și Țara Românească au manevrat inițial între Ungaria și Turcia, încercând să-și mențină independența, dar au cedat Turciei în secolul al XVI-lea. „Migrația” ar fi ajuns până în ținuturile poloneze, unde valul principal a fost în anii 1470 ajungând în regiunile muntoase, dând naștere a numeroase etnii prin asimilare cu populația rutenă – printre care huțulii – exercitând o influență substanțială la componenta etnică și aducând un strat cultural (de exemplu, icoane de tip bulgar specifice epocii). Valul de migrație a valahilor a durat până în secolul al XVI-lea și a trecut prin Polonia Mică și Silezia până în estul Moraviei. Cu toate acestea, grupurile mici de munteni din sudul Poloniei erau cunoscute deja în secolul al XIII-lea. Specialiștii polonezi nu reușesc să explice astfel migrația valahă masivă din secolul XV în corelație cu existența păstorilor vlahi încă din secolul XII în acest areal, conform documentelor medievale. Astfel, istoriografia poloneză interbelică a continuat ideile articolului emblematic despre „Satele valahe”, din Dicționarul geografic al Regatului Poloniei. (vol. XIII: Warmbrun – Worowo, Varșovia, 1893). În acest dicționar se sublinia migrația păstorilor valahi pe lanțul montan al Carpaților în sudul Poloniei începând cu secolul XV, deși istoricii polonezi menționează existența etniconul „valah” în cronicile slavo-germane încă din secolul XII în Carpații Păduroși. Această contradicție istoriografică cercetătorii polonezi nu au lămurit-o decât abia după anul 2000. În perioada interbelică istoricii polonezi erau încă prizonierii ideologici ai celor austrieci, cu promovarea teoriilor roesleriene. Să nu uităm că sudul Poloniei, cu fosta capitală regală Cracovia, a fost parte din imperiul austro-ungar până în 1918, fapt ce a influențat mentalitatea istoricilor polonezi.

Un antropolog, etnolog, sociolog și istoric polonez de prestigiu Kazimierz Dobrowolski a continuat în studiile sale din perioada interbelică ideile „austriece” despre valahii gorali, deși aducea pentru prima oară o recunoaștere identitară românească, chiar dacă târzie, abia din secolul XV, în Tatra și Silezia Savantul polonez Kazimierz Dobrowolski s-a născut pe 20 decembrie 1894 la Nowy Sącz și decedat la 26 martie 1987 la Cracovia, în plin regim comunist. A fost un etnolog, antropolog și sociolog polonez reputat și profesor la Universitatea Jagiellonă, dar și membru al Academiei Poloneze de Științe. Kazimierz Dobrowolski a fost creatorul fundamentelor „metodei integrale” în cercetarea sociologică, soția sa fiind Maria Dobrowolski o renumită profesoară de geografie. Viitorul savant a absolvit liceul St. Junior. Jacek în Cracovia. El a studiat apoi la Universitatea Jagiellonă (1912–1914) și la Universitatea din Viena (1915–1916). În 1919 şi-a susţinut doctoratul magna cum laude. Și-a finalizat studiile de sociologie și antropo-geografie la Sorbona din Paris (1925) și în domeniul antropologiei sociale la London School of Economics (1934). În anii 1920–1935 a lucrat la Biblioteca Jagiellonă. În 1932 antropologul și istoricul obține abilitarea și din 1935 devine conferențiar la Universitatea Jagellonă, unde a predat sociologie și etnologie. Cercetătorul a fost printre cei 183 de oameni de știință din Cracovia arestați de naziști și trimiși în lagărul de concentrare Sachsenhausen în 1939. După eliberarea sa pe 8 februarie 1940, el s-a întors la Cracovia și a luat parte la cursurile ilegale universitare organizate de rezistența anti-nazistă. După război, în 1946 a fost numit profesor titular. Din 1969 a fost ales membru titular al Academiei Poloneze de Științe și președinte de onoare al Comitetului Sociologic al Filialei Academiei Polone de Științe din Cracovia. A mai fost, de asemenea, director al Școlii Superioare de Științe Sociale a Societății Universităților Muncitorilor din Cracovia (1946–1950). Sociologul și istoricul polonez a fost autorul celebrei „metode integrale”. Abordarea integrală sau metoda integrală genetică a reprezentat o propunere metodologică originală a lui Kazimierz Dobrowolski, plecând de la spiritul critic spre fragmentarea și specializarea științelor sociale. Dobrowolski a subliniat necesitatea unei abordări „holistice” a cercetării și nevoia de a folosi diverse tehnici și metode de cercetare pentru a combina și compara apoi rezultatele acestora. Când examinăm fenomenele sociale, Dobrowolski considera că cercetătorul ar trebui să se concentreze asupra relațiilor lor funcționale și așa-numitele fundaluri istorice. Contextul istoric este înțeles ca un ansamblu de factori demografici, economici, geografici, culturali, politici, tehnici și psihologici. Toate aceste metodologii inovatoare de cercetare le-a aplicat pe cercetarea comunităților de valahi gorali din Carpații Păduroși, metodă ce l-a ajutat să înțeleagă sociologic viața valahilor din Polonia, cu tradițiile lor social-pastorale, dar fără să acceseze temeinic, însă, originea lor etnică, fiind tributar unor concepte canonice moștenite de la istoricii austrieci din imperiu privind trecutul și originea valahilor.

Kazimierz Dobrowolski a scris două studii fundamentale despre valahii gorali care au fost subliminal influențate de preconcepțiile istoriografiei austriece privind originea românilor: „Migracje wołoskie na ziemiach polskich” („Pam. V Zjazdu Historyków Pol.” t. 1, 1930) și „Włościańskie rozporządzenia ostatniej woli na Podhalu w XVII i XVIII w.” (Kr.1933). Antropologul polonez considera că migrațiile valahe în Carpații polonezi nu au fost un eveniment singular, ci un proces complex, desfășurat pe parcursul mai multor secole, cu faze distincte și dinamici variabile. Fazele inițiale, începând din secolul al XIV-lea, se caracterizează printr-un nomadism pronunțat, populațiile pastorale deplasându-se sezonier între zonele montane și cele de câmpie, în căutarea pășunilor. Acest comportament nomad a lăsat urme importante în toponimie și în cultura materială în viziunea antropologului și sociologului polonez Dobrowolski. Secolul al XV-lea marchează o tranziție importantă, cu o trecere treptată de la nomadism la semi-nomadism și „cătune„ valahe stabile. În acest context se explică documentar anul 1470, ca reper al sedentarizării valahilor. În viziunea lui Dobrowolski, abia atunci apar primele așezări semi-permanente, iar activitatea pastorală începea să se diversifice prin integrarea unor elemente de agricultură medievală. Acest proces a fost facilitat de acordarea de terenuri de către autorități și de proprietarii funciari, în schimbul unor servicii sau taxe. În secolele XVI-XVII, sedentarizarea devine tot mai pronunțată. Populațiile vlahe se integrează tot mai mult în structura socială și economică a regiunii, participând la viața comunităților rurale și la activități economice diversificate, devenind tot mai pronunțat „poloneze”. Cu toate acestea, activitățile pastorale rămân importante, iar tradițiile și obiceiurile specifice se păstrează, deși religios asistăm la o tranziție de la religia ortodoxă la catolicism în urma presiunilor casei regale și a bisericii catolice. Analiza lui Dobrowolski sugerează o diversitate etnică remarcabilă în rândul populațiilor migrante. Termenul „vlah” este el însuși ambiguu, referindu-se, în opinia cercetătorului, la un grup eterogen, cu origini și identități variate. Pe lângă elementele românești, studiul menționează prezența unor elemente slave sudice (sârbi, bulgari), albaneze și chiar rusești. Este important să subliniem că aceste elemente rasiale nu se amestecă uniform, ci creează o componentă etnică complexă, variind în funcție de regiune și de perioadă. Identificarea exactă a proporțiilor acestor elemente etnice este dificilă în sudul Poloniei medievale și pre-moderne. Cercetarea lingvistică și onomastică, menționată de Dobrowolski, oferă o perspectivă importantă, dar necesită azi o analiză mai aprofundată și o corelare cu alte date, inclusiv genetice. Se observă refuzul cercetătorului privind ideea unității etncie a valahilor gorali.

Migrațiile populațiilor pastorale, denumite în mod convențional „valahe” au marcat istoria și geografia Carpaților polonezi pentru secole în opinia cercetătorului polonez. Acest fenomen complex, studiat de Kazimierz Dobrowolski în lucrările sale prezintă o interesantă combinație de aspecte demografice, etnice și culturale, fiind o abordare multidisciplinară. Lucrările menționate ale lui Dobrowolski explorează mecanismele migrațiilor, originea etnică a populațiilor migrante și impactul cultural al acestora asupra zonei. Migrațiile valahe în Carpații polonezi au fost un proces complex și îndelungat, cu implicații demografice, etnice și culturale semnificative. Analiza lui Dobrowolski, deși se bazează pe surse istorice limitate, oferă o perspectivă valoroasă asupra acestui fenomen. Autorul evidențiază cu acribie trei aspecte principale legate de migrațiile vlahe: mecanismul migrației, elementele etnice implicate și importanța culturală a acestor mișcări demografice. Analiza sa se concentrează pe factorul determinant al migrației – necesitatea de a găsi pășuni pentru turme. În contrast cu agricultura, păstoritul necesită suprafețe mult mai mari, iar zonele montane ofereau cele mai bune pășuni. Condițiile climatice, însă, limitau utilizarea acestor zone la câteva luni pe an, determinând migrații sezoniere către zonele de câmpie în timpul iernii. Acest model de transhumanță era intens în zonele cu diferențe climatice și floristice semnificative între munți și câmpii, un fenomen observat în întreaga zonă mediteraneană și balcanică. Economia populațiilor vlahe s-a bazat inițial în principal pe păstorit. Oile și caprele erau animalele dominante, iar gestionarea turmelor a impus necesitatea migrației sezoniere. Pe parcursul secolelor, pastoritul a fost completat de agricultură, iar ponderea activităților agricole a crescut progresiv odată cu sedentarizarea. Această diversificare economică a fost importantă pentru stabilitatea și integrarea comunităților vlahe în societatea rurală poloneză.

Studiul lui Dobrowolski indică faptul că principalele valuri migratorii dinspre zona Carpaților către teritoriul polonez proveneau din comitatele nord-estice ale Ungariei și Transilvaniei, dar și din sudul Carpaților, în special dinspre regiunile occidentale. Analiza toponimelor și antroponimelor subliniază o componență etnică diversă a populației migrante. Se observă un amestec de elemente românești, slave sudice (sârbi, bulgari), albaneze și rusești, toate implicate în diverse grade în migrațiile spre Carpații polonezi. Ca și ceilalți autori polonezi, Dobrovolski nu consideră valahii gorali ca fiind autohtoni în Carpații Păduroși, adică originari din triburile dacilor liberi. El marșează pe impactul cultural al migrațiilor vlahe asupra regiunii, care este amplu și vizibil în diverse domenii, dar nu localnic. Transhumanța și păstoritul și-a adus aportul la influențarea vestimentației populației montane, instrumentarului muzical, arhitecturii tradiționale și a unor aspecte ale culturii materiale. Dobrowolski subliniază împrumuturile lexicale din limbile română, rusă și slava de sud în dialectul local, dar sugerează că acestea ar fi fost mai degrabă rezultatul unor contacte culturale decât al unei migrații în masă a vorbitorilor acestor limbi. În evoluția lor, migrațiile valahe au suferit transformări importante. Autoritățile au încurajat sedentarizarea prin acordarea de terenuri și libertăți, în schimbul serviciilor militare și a unor taxe. Proprietarii funciari au stimulat sedentarizarea pentru a beneficia de o forță de muncă stabilă și mai ușor de controlat. Treptat agricultura capătă o pondere importantă în activitatea valahilor gorali. În opinia autorului polonez, migrațiile vlahe au lăsat o amprentă distinctă asupra culturii regionale. Influența lor se observă în numeroase aspecte ale vieții cotidiene, de la vestimentație și arhitectură la muzică, gastronomie și obiceiuri tradiționale. Deși integrarea culturală a fost un proces gradual, unele trăsături specifice ale culturii vlahe s-au păstrat până în prezent, contribuind la o diversitate culturală remarcabilă în zonele montane, recunoaște antropologul polonez. Este important de menționat că influența culturală nu a fost unidirecțională. Populațiile vlahe au asimilat, la rândul lor, elemente culturale din mediul înconjurător, rezultând o sinteză culturală originală și dinamică. Astfel s-au născut valahii gorali, un arhetip și o sinteză vlaho-poloneză din punct de vedere socio-cultural și economic.


Cine sunt rușii și ce vrea Rusia azi!?

În octombrie 1989 mă aflam la Riga în Letonia în ultimele zile ale unei călătorii jurnalistice prin fosta Uniunea Sovietică. Eram trimis de Vocea Americii şi misiunea mea ca reporter era să aflu adevărul şi să-l împărtăşesc ascultătorilor. Şi definiţia adevărului nu se punea sub semnul întrebării în acele vremuri: comunismul era o înşelătorie şi trebuia anihilat. Misiunea a fost dificilă, dar mi-am făcut datoria. Atunci am cunoscut intelectualitatea „de aur” a basarabenilor care au menţinut românismul în anii de întuneric ai sovietelor. Am descris acel periplu în cartea „Mărturii Dedicate Eroilor şi Martirilor Noştri,” tipărită la Bucureşti la editura INST în 2018. După revenirea la Washington şi înaintea evenimentelor din decembrie 1989 am transmis o serie de reportaje despre românii întâlniţi la Chişinău, Cernăuţi, Kiev, Riga şi prin alte locuri şi despre preocupările şi aspiraţiile lor. Reportajele respective au fost apreciate de ascultători, dar s-au pierdut în neant… Am ajuns la Riga căutând doi oameni între două vârste crescuţi în tumultul persecuţiilor sovietice. Maria Macovei din Basarabia era copil când a fost deportată împreună cu familia în Republica Buriat Mongolă din sudul Siberiei. După moartea lui Stalin, s-a întors acasă şi mai târziu a reuşit să intre la Universitatea din Chişinău. În timpul studenţiei l-a cunoscut pe tânărul leton Leon Briede, care fusese şi el deportat împreună cu părinţii, dar fusese deportat în Basarabia (republica Moldova). Cei doi tineri s-au îndrăgostit şi ulterior s-au căsătorit. Tânărul leton a înţeles repede ticăloşia sovietică cu așa-zisa limbă moldovenească, s-a specializat în limba română, a devenit scriitor, şi după absolvirea studiilor cei doi s-au stabilit la Riga unde şi-au întemeiat o familie. Şi când fosta uniune a început să se clatine, Maria şi Leon au tipărit la Riga prima ediţie cu litere latine, deci româneşti, a revistei basarabene „Literatură şi Artă”. Apariţia revistei cu litere latine a fost o adevărată revelaţie. Deodată limba moldovenească a devenit limba română şi moldovenii care mai aveau îndoieli şi-au regăsit identitatea.

Am avut mai multe convorbiri cu soţii Briede şi într-una din ele Leon m-a criticat aspru, dar pe un ton amical, pe motiv că nu ştiu cine sunt ruşii!? Redau din memorie acea discuţie. „Ruşii sunt o himeră, a afirmat el răspicat. Nimeni nu ştie unde s-au format şi de unde au apărut în istorie. Sunt o năpastă care a căzut pe capul nostru şi nu mai putem scăpa de ei. Noi suntem un popor mic şi fiecare leton contează. Zeci de mii de letoni au fost deportaţi. Acum e timpul să punem piciorul în prag şi să scăpăm de ei odată pentru totdeauna…”

Mi-a rămas întipărită în minte vehemența cu care letonii, respingeau atunci comunismul şi Uniunea Sovietică şi de fapt continuă să respingă şi azi nouă federaţie Rusă. Pentru Letonia şi pentru celelalte două republici baltice, Lituania şi Estonia, Rusia a fost şi rămâne un pericol letal. De altfel, ruşii au fost un mare pericol pentru toate naţionalităţile limitrofe pe care le-au ocupat de-a lungul istoriei. Noi, românii, cunoaştem foarte bine consecinţele expansiunii ruseşti: douăsprezece invazii militare; abuzuri de neimaginat; şi răpirea până în ziua de azi a teritoriilor româneşti Basarabia, Bucovina de nord, ţinutul Herţa şi insula Şerpilor. Şi pe deasupra, învrăjbirea gravă a relaţiilor dintre noi şi ucraineni.

Ca român şi ca geograf format în ţară şi în Statele Unite mai ştiu şi eu câte ceva. Nu mă pretind mare expert şi nici nu vin cu răspunsuri definitive, dar adevărul e că ruşii reprezintă unul din marile popoare ale lumii. Şi totuşi, când au apărut ei în mijlocul Europei răsăritene şi de unde au venit? Răspunsul e că nu au venit de nicăieri. Ruşii s-au format în estul Europei din mai multe rădăcini genetice care s-au contopit şi au dat naştere naţiunii de azi. Şi se pare că procesul etnogenezei ruse este încă în curs de închegare, ceea ce constituie o dilemă. Nu ştim cum va evolua naţiunea rusă în viitor! Altfel, se ştie că numele de Rusia vine de la familia de lideri vikingi numită Rus care, împreună cu alte familii şi clanuri scandinave, au ajuns prin a doua jumătate a primului mileniu în marea stepă dintre Ucraina şi Rusia de azi. În opinia mea, ruşii s-au născut şi s-au format aici din trei rădăcini genetice: slavii localnici, vikingii nordici şi mongolii asiatici. În caracterul rus contemporan găsim trăsături de scandinavi războinici şi curajoşi, de slăvi supuşi şi credincioşi şi de despoţi orientali cu mentalitate de stepă mongolă. Ruşii au trăsăturile tuturor acestor popoare şi niciodată nu ştii cu ce faţetă se vor manifesta. Pot fi creştini habotnici şi umili; pot fi eroici şi cruzi şi pot fi genii şi talente de neegalat. Şi ruşii încă evoluează şi îşi caută un făgaş propriu. În acest context complex, ne putem întreba: ce vor ruşii de azi?

În esenţă, Federaţia Rusă condusă de Putin urmăreşte să-şi menţină statutul de mare putere şi în acest scop considera strict necesar să controleze Ucraina şi să o menţină ca zonă de tampon împotriva Occidentului. În sprijinul acestei poziţii vin şi tradiţionaliştii, care resping Occidentul ca fiind decadent şi susţin că misiunea Rusiei este să apere creştinătatea. Cei care au trăit însă sub ocupaţie rusă, ca Leon şi ca fraţii noştri basarabeni, se tem însă de mesianismul rusesc şi îl resping. Este adevărat că Occidentul se află într-un grav declin moral în timp ce Rusia, după toate aparenţele, încurajează valorile creştine, dar ce poate alege Europa de Est? Decadenţă occidentală care asigură totuşi libertate şi o anumită bunăstare materială? Or mesianismul rusesc pe jumătate creştin şi pe jumătate dictatorial, imprevizibil şi anarhic? Rusia de azi rămâne o enigmă. Ea s-a angajat într-un război fratricid cu Ucraina; război care nu trebuia declanşat. Provinciile predominant ruseşti din sud-estul Ucrainei puteau fi negociate prin acorduri paşnice. Dacă Rusia s-ar întoarce la adevărata religie creştin-ortodoxă ea s-ar retrage în teritoriile ei tradiţionale şi s-ar împăca cu vecinii. Şi nouă Rusie ar rămâne tot cea mai mare ţară din lume şi totodată una din cele mai bogate. Până atunci însă, Leon a avut dreptate. Letonia rămâne sub ameninţare, dar de data aceasta un atac al Rusiei asupra oricărei ţări baltice ar declanşa o conflagraţie mondială. Nimeni nu doreşte aşa ceva.

În ceea ce priveşte ţara noastră, unii se întreabă dacă România este şi ea ameninţată? Este, dar pericolul e minim. Rusia nu mai are capacitatea economică şi demografică să se extindă; nu mai are destui soldaţi să ocupe alte ţări. De altfel, sunt convins că în prezent Moscova nu intenţionează să ocupe noi tari; e hotărâtă să-şi menţină însă actualele teritorii şi cuceriri. Altfel, dacă existenţa Rusiei va fi ameninţată, ea ar recurge probabil la arme nucleare, dar ar fi extrem de riscant să o facă. Un asemenea act ar înseamnă sinucidere globală. În contextul internaţional de azi conducătorii politici români nu ar trebui să fie preocupaţi de Rusia. Ar trebui să se ocupe de scoaterea ţării din mizeria socială şi morală în care au adus-o. Şi o spun din nou tare şi clar. Votul din decembrie 2024 care a fost anulat în mod ilegal şi imoral nu a fost neapărat un vot pentru o anumită persoană, pentru Georgescu; a fost un vot împotriva ticăloşiei care guvernează tara de 35 de ani. Românii aşteaptă schimbarea care a fost deturnată în 1989. Şi de data aceasta, nu se mă lasă înşelaţi. Schimbarea bate la uşă! (Tucson, Arizona, SUA, 29 ianuarie 2025)

Un articol de Nicholas Dima