Damascius și subtila lui filosofie despre primele principii (1)

Deși aveam consistente cunoștințe despre neoplatonism, dovadă că în urmă cu ceva timp am scris eseul Unio mystica sau calea plotiniană spre Absolut, despre Damascius, filosoful care încheie „lanțul de aur al neoplatonicilor”, știam câte ceva doar din surse lăturalnice. Dar imaginea mea despre acest mare și fascinant curent filosofic al Antichității s-a îmbogățit (dovadă că niciodată nu știm îndeajuns) de-abia după citirea cu atenție a cărții Despre primele principii: aporii și soluții.

Considerată opera fundamentală a lui Damascius între scrierile care s-au păstrat și au ajuns până la noi, tratatul Despre primele principii este „una dintre cele mai rafinate lucrări ale filosofiei speculative europene”, în care autorul întreprinde o subtilă analiză critică pe direcția răsturnată a discursului filosofic, pentru a pune în evidență atât imposibilitatea gândirii principiului prim, asta datorită faptului că acesta este inefabil („unul este primul care a țâșnit din indicibil”), cât și inadecvarea discursivității la primul principiu prin obligatoria înaintare a reflecției în sens negativ. Cartea a apărut în anul 2006 la Editura Humanitas în traducerea Marilenei Vlad (pe o pagină textul în limba greacă, pe următoarea pagină echivalentul lui în română), și ea contribuie din plin la temeinica informare a cititorului printr-o erudită și miezoasă Introducere, dar mai ales prin abundența notelor (în total 353) și prin generozitatea explicațiilor pe marginea tratatului damascian.

Viața și opera lui Damascius

Există puține mărturii sigure despre viața lui Damascius (câteva indicii consemnate de discipolul său Simplicius), cea mai mare parte a informațiilor biografice provenind din Viața lui Isidor, o lucrare scrisă de filosoful nostru în jurul anului 500 (din ea s-au păstrat numai niște fragmente), în care el prezintă istoria generală a școlii neplatonice tardive. Firește, în această istorie a neoplatonismului târziu un loc de frunte revine maestrului său Isidor, adică omului care prin argumentul că filosoful spune „nu cuvinte, ci esența lucrurilor”, l-a decis să se convertească la neoplatonism, astfel el renunțând pentru totdeauna la retorica pe care timp de nouă ani (până în anul 491-492) o predase la Atena, dar pe care mereu o văzuse ca o abilitate verbală, preocupată doar de forma exterioară și, deci, incapabilă să ducă pe cineva la „cunoașterea cea adevărată și divină”. De la Simplicius a rămas numai amănuntul biografic legat de nume – Damascius sau „filosoful din Damasc”. Celelalte amănunte comunicate de discipol privesc caracterul maestrului său, un caracter în armonie cu descrierea făcută de Platon adevăratului filosof: deosebit de înzestrat pentru cercetare, Damascius iubește truda filosofică! Dar, ne înștiințează Marilena Vlad, nu toate informațiile sunt fără cusur. Astfel, în Lexiconul Suda, o compilație din secolul al X-lea, la capitolul „Damascius” ni se spune că acesta ar fi fost un filosof stoic, toți comentatorii fiind de părere că este vorba de o confuzie între Damascius și Simplicius, discipolul fiind autorul unui comentariu la Manualul lui Epictet. Celelalte informații din Lexicon despre filosof sunt corecte: originar din Siria, ajuns la vârsta maturității în vremea împăratului Iustinian, autorul unor comentarii la dialoguri platoniciene, al unui tratat despre principii și al unei Istorii filosofice.

Deși în Viața lui Isidor Damascius vorbește despre sine în mod indirect, totuși, din analiza fragmentelor care s-au păstrat, rezultă amănunte extrem de interesante despre viața și formarea sa intelectuală. Născut în jurul anului 462 într-o familie de vază din Damasc, la vârsta de 17 ani el pleacă la  Alexandria, unde – sub îndrumarea profesorului Theon – timp de trei ani va studia retorica și unde va avea un prim contact cu neoplatonicii. Întrucât școala din Alexandria avea relații foarte strânse cu școala din Atena, mulți dintre filosofii cunoscuți de Damascius în Alexandria își făcuseră studiile la Atena, avându-i profesori pe Syrianus și Proclus. În Alexandria el îi va cunoaște pe Ammonius și Heliodor, cei doi fii ai lui Hermias (fost discipol al lui Syrianus), după ce aceștia urmaseră la Atena cursurile lui Proclus, îl va cunoaște pe Severianus, la rândul lui provenind dintr-o nobilă familie din Damasc, și-l va frecventa pe filosoful teurg de origine alexandrină Asclepiodotus, cel care studiase filosofia cu același Proclus și mai apoi devenise maestrul lui Isidor.

Toate au fost întâlniri importante pentru gânditorul nostru, dar traseul lui în filosofie va fi marcat de Isidor, viitorul său maestru, despre care se știe că excela în dialectică și poseda un discurs critic de mare forță. Deoarece, ne înștiințează Marilena Vlad, „competiția în domeniul predării retoricii era foarte mare”, în jurul anilor 482-483 Damascius pleacă din Alexandria la Atena, unde – „probabil datorită relațiilor sale cu filosofii alexandrini” – este primit foarte bine „în atmosfera intimă a școlii ateniene”. Prin urmare, ajunge aici cu circa doi ani înainte de moartea lui Proclus (anul 485), care suferind fiind nu mai preda, așa că Damascius nu-i audiază cursurile.

Cum spuneam mai sus, după ce timp de nouă ani predă retorica, sub influența lui Isidor, Damascius (avea deja 30 de ani) se convertește la idealul filosofic al neoplatonicilor. La vremea respectivă Isidor era un faimos neoplatonic: Chemat de Proclus la Atena cu intenția de a-l lăsa diadoh (scolarh sau conducătorul școlii) în locul lui, Isidor refuză această onoare și, din respect, cedează locul lui Marinus, profesorul sub a cărui îndrumare studiase cândva filosofia lui Aristotel. Proaspătul convertit urmează cursurile de filosofie ale lui Zenodot, precum și pe cele de matematică și alte științe ale lui Marinus, succesorul lui Proclus la conducerea școlii. Dar când din cauza sănătății șubrede Marinus nu-și mai poate exercita atribuțiile de diadoh, „Damascius este trimis la Alexandria, cu misiunea de a-l convinge pe Isidor să revină în Atena și să preia conducerea școlii”.

Într-adevăr, Isidor preia diadohia după moartea lui Marinus, dar mai mult silit de împrejurări decât din voia lui, convins fiind că-l depășesc sarcinile conducerii acestei școli, ce decăzuse mult după moartea lui Proclus. Motiv pentru care Isidor nu rămâne în Atena și la conducerea școlii decât până în primăvara anului următor, când îi transferă diadohia lui Zenodot, iar el se reîntoarce la Alexandria, unde la scurt timp este urmat de Damascius. De data asta Damascius urmează cursurile lui Ammonius (despre Platon și Ptolemeu) și pe cele ale lui Heliodor, apoi – după moartea lui Zenodot – este chemat la Atena, unde preia diadohia în jurul anului 515. Sub conducerea lui, școala devine prosperă și învățământul neoplatonic unul de înaltă calitate, asta deoarece Damascius încearcă să curețe învățământul de infiltrațiile teurgice ale lui Iamblichos, Syrianus și Proclus, astfel reorientându-l spre idealul neoplatonician (filosofia lui Plotin și Porfir). De altminteri, în Comentariul la Phaidon, Damascius va opera o netă distincție între filosofi (Plotin, Porfir) și hieratici (Iamblichos, Syrianus, Proclus). În scopul restaurării învțământului filosofic, ne spune M. Vlad, Damascius „restabilește programul complet de studii, care presupunea studiul lui Aristotel, al lui Platon (12 dialoguri) și al Oracolelor Caldeene”.

Doar câteva cuvinte despre opera lui Damascius. Ea cuprinde scrieri pierdute (o carte în patru părți despre întâmplări miraculoase, o lucrare despre prima carte a Meteorologicelor lui Aristotel, un Comentariu la primul Alcibiade, despre care Olympiodor afirmă că este superior comentariului lui Proclus la același dialog, un Comentariu la Timaios, un Comentariu la Oracolele Caldeene, tot aici intrând lucrările nesigure – comentarii la Republica, la Legi, la Sofistul și la Phaidros) și scrieri care s-au păstrat. Cu următoarele mențiuni: Toate scrierile damasciene care au ajuns până la noi sunt fragmentare (Viața lui Isidor, care s-a păstrat prin fragmentele consemnate de Photius și de Lexiconul Suda, tratatul Despre număr, loc și timp, păstrat fragmentar în Comentariul la Fizica lui Aristotel al lui Simplicius, Comentariul la Phaidon – păstrat în două variante sub forma însemnărilor auditorilor la cursul lui Damascius despre acest dialog și Comentariul la Philebos, de asemenea un curs damascian), cele mai întinse scrieri, nici ele complete, fiind Tratatul despre primele principii și Comentariul la Parmenide.

Lanțul de aur al neoplatonicilor și sfârșitul școlii din Atena

Se știe că ceea ce înțelegem astăzi prin „neoplatonism” începe prin secolul al III-lea e.n. cu misteriosul personaj Ammonios Sakkas. Acesta a predat filosofia la Alexandria, n-a scris nimic, dar l-a avut ca discipol pe Plotin (204-270), adevăratul fondator al neoplatonismului.

Tot atunci, ne spune M. Vlad, începe zbuciumata zbuciumata istorie a acestei mișcări filosofice, „dificil de sistematizat, atât din punct de vedere doctrinar, cât și din punct de vedere istoric sau geografic”, anume că Plotin mută centrul neoplatonismului de la Alexandria la Roma, unde – așa cum relatează discipolul său Porfir (Porphyrios) în cartea Viața lui Plotin – „el se bucura de mare trecere pe lângă împăratul Gallienus și soția acestuia, Salonina, care îl prețuiau nespus” și unde filosoful vroia să-și realizeze visul cu reclădirea orașului Platonopolis (existase cândva în Campania), oraș în care Plotin făgăduia să se retragă cu toți învățăceii lui, ca să trăiască potrivit legilor platoniciene de conviețuire obștească și de cârmuire filosofică.

Porfir, discipolul lui Plotin, a predat la rândul lui filosofia la Roma, a sistematizat tratatele plotiniene în șase cărți de câte nouă tratate (Enneade vine de la grecescul nouă) și a scris mai multe cărți. Dar din porunca împăraților bizantini Valentin al III-lea și Teodor al II-lea, în secolul V toate cele 15 volume porfiriene de dispute și polemici împotriva creștinismului au fost arse pe rug.

Prin Iamblichos din Chalcis (250-325), fost discipol al lui Porfir, centrul neoplatonismului se mută de la Roma în Siria, acesta înființând o școală în Apameea. De aici, sub influența a doi filosofi formați la școala siriană a lui Iamblichos (este vorba de Priscus și un alt Iamblichos, amândoi trăind la Atena la sfârșitul celui de-al IV-lea veac, unde l-au inițiat în filosofie pe atenianul Plutarh), neoplatonismul ajunge la Atena.

Nefiind de stat, ci privată (bunurile sale materiale proveneau de la Plutarh, întemeietorul școlii, precum și din donații), școala, deși vizată ca unul dintre ultimele centre de rezistență ale păgânismului după înflorirea ei sub conducerea lui Damascius, n-a fost propriu-zis desființată prin cele două decrete imperiale: Primul decret le interzice neoplatonicilor și tuturor filosofilor păgâni să ocupe posturi în învățământul public, la salariile publice având dreptul doar creștinii; cel de-al doilea decret interzice activitatea profesorală tuturor celor „atinși de nebunia elenilor nepioși”, asta ca nu cumva aceștia să atragă la religia păgână sufletele auditorilor.

Ioan Malalas (491-578) vorbește și de un al treilea decret, în care Iustinian ar fi interzis predarea filosofiei la Atena. Dar informația este nesigură, întrucât un astfel de decret nu este nici consemnat în culegerile de legi și nici confirmat de alte surse ale vremii… Oricum, motive întemeiate și presante ca ultimii neoplatonicieni din Atena să caute un mediu mai propice pentru activitățile intelectuale și credința lor. Cum perșii se bucurau de faima că sunt conduși de înțelepți, iar regele Chosroes I (531-579) era văzut ca un cârmuitor interesat de filosofie, iată de ce neoplatonicienii atenieni se îndreaptă în anul 531 spre Persia.

Istoriile autorului creștin Agathias din Myrina (născut în anul 532) sunt o mărturie în acest sens. Acest Agathias ne spune că filosofii Damascius din Siria, Simplicius din Cilicia, Eulamios din Frigia, Priscianus din Lidia, Hermias și Diogene din Fenicia și Isidor din Gaza („floarea cea mai înaltă a filosofilor din vremea noastră”) au părăsit Atena întrucât nu erau de acord cu religia din Imperiul Roman și pentru că își imaginau că la curtea lui Chosroes I vor întâlni, după modelul platonician din Republica, acea mult râvnită guvernare care îmbină filosofia cu regalitatea.

Ajunși în Persia, filosofii constată marea distanță la care se situează realitatea de speranțele lor: manierele perșilor erau complet străine de spiritul grecesc (se practica hoția, poligamia, adulterul și crima), iar regele se înfățișează mult sub așteptări cu cunoștințele sale superficiale de filosofie și atașamentul deplasat față de Urianus, un șarlatan într-ale medicinei și filosofiei, sosit ulterior la curte.

În aceste condiții, ne spune M. Vlad, filosofii noștri regretă plecarea din Atena, „preferând să riște moartea în Imperiul Bizantin decât să trăiască în Persia”. Profitând de tratatul de pace încheiat în anul 532 între Chosroes și Iustinian (tratatul promitea repatrierea fără obligația creștinării), neoplatonicienii se întorc după numai doi ani în Imperiul Bizantin.

Dar Damascius n-a mai revenit la Atena, ci – potrivit epitafului descoperit în anul 1925 la 167 km de Damasc (fostul Homs, azi Emesa), epitaf care datează din anul 538 – s-a oprit în Siria. Aceasta este ultima dată când se menționează numele lui Damascius.

*

În continuare câteva elemente referențiale despre neoplatonism și cei mai iluștri reprezentanți ai săi până la Damascius. Cu toată diversitatea lui, neoplatonismul conține un remarcabil element constant – fidelitatea față de gândirea platoniciană și neîntreruptul recurs la ea. Un element atâta de constant, încât comentariile la dialogurile platoniciene au devenit o tradiție chiar și atunci când „forma de expunere a comentariului nu este adoptată întotdeauna”, orice originalitate fiind privită cu suspiciune, „ca o abatere de la adevărul deja prezent în filosofia lui Platon, ca o ratare a acestui fundament doctrinar de nedepășit” (M. Vlad). Iar respectul neoplatonicilor față de această „gândire adevărată” mergea până acolo, încât credeau despre ei înșiși că n-ar constitui o nouă tradiție, ci că sunt chemați să continue vechea tradiție platonică, mai bine spus să o scoată la lumină fără să schimbe ceva în ea. De aceea, este de părere M. Vlad, întrucât gânditorii din această amplă mișcare își spuneau ei înșiși „platonici”, a-i numi „neoplatonici” „este inadecvat cu ceea de voiau acești filosofi”. Dar asta nu presupune nicidecum că neoplatonismul nu duce mai departe cugetarea filosofică, el mulțumindu-se doar să scoată la lumină vechile texte grecești. Sigur că da, textul de bază conținea pentru comentatorul neoplatonic un sens ascuns, pe care trebuia ca el să-l descopere și să-l explice, însă numai punându-l „de fiecare dată în acord cu propria sa viziune filosofică”. De unde concluzia: Deoarece doctrina vine dintr-o tradiție foarte veche, ceea ce face ca ea să nu poată fi schimbată după cheful și inspirația oricui, rigoarea neoriginalității are darul să sugereze „forța și autoritatea doctrinelor filosofice susținute de neoplatonici”! Iată motivul pentru care neoplatonicii vedeau în originalitate un act de trădare – actul prin care filosoful se situează în afara filosofiei perene. Este filosofia ce-și are sursele în revelația orfică și cugetarea pitagoreică, pentru ca mai apoi să dobândească apogeul exprimării în platonism și, potrivit lui Iamblichos, să fie confirmată de textele revelate ale Oracolelor Caldeene, treapta spirituală a contactului cu zeii prin intermediul teurgiei (magia albă).

Fiind, așadar, neoplatonismul permanent preocupat de „tema acordului esențial dintre textele revelate și doctrinele marilor filosofi”, iată temeiul – susține M. Vlad – pentru care interdicția originalității „este mai degrabă o exigență de originaritate, o exigență de a reveni mereu la sursa unică a filosofiei”. Cu completarea că deși neoplatonismul se alimentează din aceeași sursă, asta nu înseamnă că-i lipsit de noutate, că adică s-a autocondamnat la monotonia comentariilor, diferite între ele doar prin unghiul și înzestrarea cu care diverși comentatori abordează aceeași problematică, dar în fond nu doar o mișcare indiferentă, ci de-a binelea incapabilă de evoluție de la o etapă la alta. Pentru a dovedi cu lucrurile stau cu totul altfel, n-avem decât să zăbovim nițel asupra strălucitoarei triade Plotin – Iamblichos – Proclus din lanțul de aur al neoplatonicilor predamascieni. Plotin, cu dreptate socotit fondatorul neoplatonismului, este primul cugetător care face din partea a doua a dialogului platonician Parmenide o „expunere asupra principiilor realității”, respectiv „grila de lectură a întregii realități” (M. Vlad), în care distinge cele trei naturi sau niveluri fundamentale ale realității: Unul, Intelectul și Sufletul. Sau, așa cum ne informează P.P. Negulescu în Problema cosmologică, „Plotin, principalul reprezentant al acestei direcții, admitea, cu stoicii, un Suflet al lumii, necesar ca s-o pună în mișcare; admitea, cu Aristotel, o Inteligență cosmică, necesară ca să gândească mulțimea nenumărată a lucrurilor ce o alcătuiesc și să dea fiecăruia ceea ce trebuie ca să poată exista; admitea, în sfârșit, cu Platon o Unitate supremă, necesară ca să facă din această mulțime haotică un tot unic și să-i asigure în același timp realitatea”. Prin urmare, Unul din prima ipoteză, identificat cu binele din Republica (situat dincolo de ființă) și cu tatăl cauzei din Scrisori, este Unul absolut, transcendent pluralității; Unul din a doua ipoteză (Unul-multiplu sau Unul-ființă) este numit Intelect de către Plotin, întrucât corespunde demiurgului din Timaios și cauzei din Philebos, dar are și caracteristicile intelectului aristotelic (gândirea care se gândește pe sine); Unul din a treia ipoteză (deodată unu și multiplu), corespunzător sufletului lumii din Timaios, este identificat de Plotin cu stoicul Suflet al lumii.

Sigur că astfel de identificări erau prezente în mediul filosofic de dinaintea lui Plotin, el însuși recunoscând că vechea teorie a celor trei naturi este prezentă, într-o formă sau alta, la Parmenide, Anaxagora, Heraclit și Empedocle, dar că Platon o exprimă cel mai bine. Atâta doar că Plotin este primul gânditor care sistematizează toate aceste identificări…

Tot Plotin ne prezintă impresionantul tablou al subtilelor raporturi dintre Suflet, Intelect și Unu, acel Unu fără formă și de nimic limitat, care  prin situarea lui dincolo de gândire și ființă nu poate fi obiectul vreunei cunoașteri, ci trebuie admis ca „puterea infinită de la care provine toată pluralitatea ființelor inteligibile”.

Plotin este convins că, deoarece sufletele caută mai degrabă spre lucrurile inferioare din lumea sensibilă, ele au uitat de originea lor divină. Dar dacă Sufletul universal este acela care produce, animă și conduce fiecare părticică a naturii, astfel că este și unitar ca Suflet universal, dar și plural ca pluralitate a lucrurilor pe care le însuflețește, totuși el nu este decât o imagine a Intelectului divin și anterior Sufletului, fiind văzut de Plotin ca ființă și gândire în același timp, sau – mai bine spus – ca „o lume ce cuprinde toate ființele inteligibile”. Gândindu-se pe sine și fiind în același timp gândit și gânditor, Intelectul nu doar că nu este lipsit de pluralitate, dar cauza lui nu poate să fie decât Unul pur sau Acela care precedă dualitatea gândire-gândit.

Vasăzică, ne asigură Plotin, „scopul exercițiului filosofic este acela ca sufletul să-și redescopere  originea lui divină”, ceea ce presupune ca, prin progresiva îndepărtare de pluralitatea sensibilă, să revină la unitatea inteligibilă. Iar acest lucru este întru totul posibil, ne încurajează cugetătorul, deoarece „partea cea mai înaltă a sufletului nu a părăsit niciodată intelectul divin”.

Cum se realizează această experiență pur spirituală a întoarcerii Sufletului la sine, proces care definește idealul ultim al filosofiei? Prin meditație, ne răspunde Plotin. Dacă filosofia plotiniană se caracterizează prin raționalismul ei manifest, tratatul Contra gnosticilor făcând dovada că Plotin a pledat din toate puterile împotriva superstițiilor și a oricăror forme de irațional, neoplatonismul postplotinian din vremea lui Iamblichos și Proclus consideră că filosofia de una singură este incapabilă să înalțe sufletul până la cunoaștere și (în final) la unirea cu divinul, fără ajutorul venit de la textele sacre și de la teurgie.

Astfel de influențe non-raționale în spațiul filosofiei se fac tot mai simțite încă din vremea lui Porfir, discipolul lui Plotin, motiv pentru care acesta – fidel raționalismului promovat de maestrul său – încearcă să le contracareze prin acțiunea conjugată a două acțiuni:

1) Vrând să evidențieze treptele progresului spiritual din filosofia plotiniană, Porfir aranjează tratatele acestuia în Enneade după următorul criteriu: treapta I – purificarea sufletului de elementele corporale (Enneadele I, II, III); treapta a II-a – depășirea lumii sensibile prin cunoaștere (Enneadele IV, V); treapta a III-a – conversiunea spre intelect și Unu (Enneada VI).

2) În scrisoarea trimisă de Porfir lui Anebon, discipolul lui Iamblichos, acesta, pe de o parte, contestă teurgia și formele de divinație practicate de teurgi, pe de altă parte, apără raționalitatea filosofiei, așa cum o preluase de la Plotin.

Dar, în răspunsul la scrisoarea maestrului său, Iamblichos ia apărarea teurgiei, susținând că nu gândirea îl va elibera pe om din ghearele fatalității în vederea unirii sale cu divinul, ci doar teurgia cea adevărată, asta deoarece numai ea folosește „acțiunile inefabile” și „simbolurile mute” ce depășesc gândirea noastră, singuri zeii înțelegându-le. Iamblichos nu numai că va combina în filosofia lui metafizica plotiniană cu substanța teurgică extrasă din Oracolele Caldeene, dar chiar va sistematiza științele oculte ale vremii, unora dintre ele făcându-le loc în filosofie, astfel că neoplatonismul prin el suferă la nivel doctrinar o schimbare radicală – apare ideea inspirată de Oracole că „sufletul întrupat a coborât în întregime din sfera inteligibilă, pierzînd complet unitatea cu divinul”. Că Oracolele Caldeene au reprezentat pentru Iamblichos o veritabilă revelație, anume revelația întâlnirii cu scrierea sacră, ne-o mărturisește atât cartea lui Teologia caldeană (prin Damascius avem știre de existența ei), cât și Misteriile egiptenilor, răspunsul-pledoarie în favoarea teurgiei la scrisoarea adresată de Porfir lui Anebon.

Cuvine-se să fie menționate aici câteva dintre ideile cu care Iamblichos a contribuit la îmbogățirea, implicit la evoluția neoplatonismului:

a) Dacă la Plotin intelectul este în același timp și inteligibil, adică obiectul propriei sale cunoașteri intelective, Iamblichos este primul neoplatonic care separă nivelul inteligibil de cel intelectiv.

b) Tot el este primul care introduce o clasificare a zeilor și a sufletelor, astfel mărind numărul nivelurilor inteligibile.

c) Iamblichos introduce legea termenului mediu (trecerea între doi termeni distincți nu poate fi făcută direct, ci printr-un termen intermediar), precum și schema triadică menanță-procesiune-conversiune.

d) El este primul care a stabilit programul de studiu neoplatonic, respectiv ordinea propedeutică în care trebuie citite dialogurile platoniciene, dar felul în care interpretează ideile din Parmenide este în strânsă legătură cu textele revelate admise.

Dar ce sunt Oracolele Caldeene? Este o scriere de la sfârșitul celui de-al doilea secol, care prin tradiție i se atribuie lui Iulian Caldeul sau fiului său Iulian Teurgul, acest al doilea Iulian fiind contemporan cu împăratul filosof Marcus Aurelius. Din Oracole au ajuns până la noi doar niște fragmente puse cap la cap din autorii care le-au citat. După cum sugerează chiar numele, pentru ca informația transmisă să fie cât mai credibilă, Oracolele apelează la autoritatea preoților babilonieni (caldeeni). Iată, spre exemplu, cum prezintă respectiva scriere structura ierarhică a realității: Tatăl (intelectul primordial, imaginat ca un foc imaterial), triadele lumii inteligibile, zeii supracelești, zeii celești și sufletul. În ceea ce privește sufletul, acesta este văzut ca o scânteie din focul originar, care – încătușat în lumea materială – trebuie să se elibereze/ salveze și să se întoarcă în lumea divină.

Dar înălțarea și, în final, contopirea sufletului cu divinul nu poate avea loc decât prin anumite rituri de purificare rezultate din practica religioasă a teurgiei: tăcerea impusă inițiatului, cunoașterea tuturor ordinelor divine, folosirea simbolurilor lăsate de zei în lumea reală. (va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*