Am aflat cu profundă indignare că Ministerul Agriculturii face presiuni asupra Patriarhiei Române, pentru a încheia un protocol, în baza căruia preoții să fie obligați să participe la campania de convingere a țărănimii de a se înscrie în asociații agricole.
Poate în alte părți, în alte țări, ideea înființării de asociații agricole să se prindă, să crească, să înflorească și să dea roade. Se poate! La noi încă nu s-au șters amintirile anilor 1960-1962, când, târâș-grăpiș, țărănimea română a fost constrânsă ca să se înscrie „de bună-voie și nesilită de nimeni” cu pământ, vite, atelaje și brațe de muncă în întovărășiri și apoi în colective agricole. Armate de propagandiști cutreierau satele, mergeau din casă-n casă și promiteau marea cu sarea, doar-doar vor putea să lămurească pe cineva. Nu se sfiau să recurgă la bătăi, arestări, condamnări. Ca să fie mai convingători, obligau preoții să însoțească echipele respective. Cei care nu voiau să se alăture, erau sancționați. Revista „Mitropolia Olteniei” din perioada 1948-1962 conține sute de nume de preoți, care au fost caterisiți, deportați, detașați în alte județe, depuși, transferați, pensionați forțat. Le erau eliminați copiii din școli și facultăți, soțiile din serviciu. Cei care participau, încercau să convingă pe oameni despre ceea ce ei înșiși nu erau convinși, iar argumentele lor erau slabe, false. Oamenii îi ascultau, înțelegeau că sunt forțați să facă ceea ce făceau, iar peste câtva timp de la înființarea colectivului îi înjurau pe preoți pentru că „îi înșelaseră”.
De mai bine de un sfert de veac s-au vândut tot într-o veselie pământurile fertile ale țării unor străini și mari latifundiari, astfel încât azi peste 40 la sută din terenul arabil al țării aparține unora veniți din patru vânturi. Au rămas micii proprietari de terenuri, care se străduiesc și ei, cu posibilitățile modeste de care dispun, să le lucreze, să le folosească. Prețurile la motorină și lucrări agricole sunt enorme, iar produsele autohtone nu sunt agreate de magazine, de piețe. Peste tot ne-au inundat produsele agricole venite de aiurea, produse subvenționate substanțial în țările de origine, care au înăbușit producția locală. O legislație stufoasă și neprietenoasă a descurajat inițiativa particulară a țăranilor de astăzi. Au fost date legi – și astăzi mai sunt în vigoare -, care au stimulat lenea și au pus piedici serioase omului harnic. Cum putem înțelege altfel faptul, că terenurile nemuncite, așa-zisele „pășuni”, au fost subvenționate din fondurile europene de două-trei ori mai bine decât terenurile muncite, cultivate.
Au fost oameni care au luat de la APIA miliarde și nu au mișcat un deget pentru întreținerea terenurilor „de pășuni”, în timp ce aceia care au cultivat pomi, viță de vie, grâu, porumb și altele asemenea nu au putut să acopere decât o mică parte din cheltuielile necesare lucrărilor de acest gen. Marile magazine nu au achiziționat produse agricole de la populație, iar dacă au făcut-o, au impus condiții umilitoare. Cunosc om, care a înființat plantație de gutui, fără subvenții. Pomii au ajuns pe rod și roadele lor sunt inutile. Magazinele din Severin nu au voie să achiziționeze fructe și legume direct de la localnici. Aceștia, dacă sunt producători, trebuie să se constituie în „persoane juridice”, înscriindu-se la fisc, la registrul comerțului, să țină evidențe contabile, așa cum face și Șantierul Naval, să suporte controale, verificări, să plătească impozit și tot felul de taxe etc. Când toată hârțogăria aceasta este gata, culegi fructele care ating anumite dimensiuni, le duci în București, la sediul central al magazinelor respective. Acolo, gutuile, spre exemplu, sunt plătite cu 2,00 lei. La raft, gutuile erau cu 6,90 lei! În piețe, intermediarii închiriază mesele cu vad pe câte un an, iar micii producători își vând marfa pe la colțuri, pe unde pot. Mașinile și utilajele agricole aflate în proprietatea micilor agricultori sunt hârburi rămase de pe la fostele SMT-uri. Sprijinul statului încă se mai lasă așteptat…!
Asociațiile agricole presupun o armată de funcționari, care trebuie plătiți din venitul asociațiilor respective, presupun sedii, care trebuie construite, întreținute, mașini și utilaje agricole, dar și mașini de serviciu. Pământul este același, țăranii sunt aceiași, doar cheltuielile explodează. Nu ar fi mai simplu să fie subvenționate acele terenuri care sunt muncite, pentru a ajuta pe cei care investesc și astfel agricultura să devină mai rentabilă, mai tentantă? Nu ar fi mai simplu ca să se creeze niște facilități producătorilor privind desfacerea produselor, obținerea utilajelor, prețul motorinei? Cred că și numai jumătate din ceea ce câștigă în străinătate, dacă ar câștiga din agricultura locală, mulți, foarte mulți români s-ar întoarce acasă și ar face agricultură românească adevărată. Mă întreb de ce sunt legile privind agricultura atât de străine de realitățile concrete locale, de sufletul și tradiția românească? Mă întreb de ce trebuie să fim mereu cobai și material de experiență pentru unii și alții? Mă întreb de ce nu sunt consultați și țăranii, când se alcătuiesc legile privitoare la agricultură? Sunt convins că ei ar fi cei care ar cunoaște cel mai bine problemele adevărate ale agriculturii românești și, fără îndoială, ar propune și soluțiile.
Asociațiile agricole nu sunt decât o nouă formă de înregimentare a unei clase sociale greu încercate de-a lungul timpului, o metodă de a-i smulge și aceste petice de pământ, pe care le mai deține. Când va veni vremea ca politicienii noștri, aleșii noștri, să dea dovadă de mai mult patriotism, de mai multă atenție față de realitățile și nevoile adevărate ale unei clase sociale multimilenare, care a constituit întotdeauna coloana vertebrală a neamului românesc?
Lasă un răspuns