– avertiza încă din 2011 profesorul Ion Coja într-un trist dialog realizat de Nichita Vancea –
– Domnule profesor ION COJA, circulă pe Internet o sumedenie de texte care propun un portret moral deprimant al poporului român, texte extrem de critice și, cel puțin aparent, extrem de lucide, de realiste. Socotiți, probabil, că aceste acuzații, căci acuzații sunt, ar fi nedrepte!
– Din fericire pentru poporul român, dar și pentru autori, aceste aprecieri sunt greșite. Partea proastă este că, așa greșite cum sunt, aceste vorbe aspre și nedrepte fac serie cu o mulțime de alte vorbe intenționat defăimătoare la adresa românilor, vorbe care, cel puțin în parte, se înscriu în ultima vreme într-o strategie evidentă de descurajare și demobilizare a românilor! Cu siguranță că majoritatea autorilor de texte critice la adresa românilor nu participă cu bună știință la această diversiune! Dar e păcat că, prin autoritatea lor, oameni care și-au câștigat o binemeritată notorietate le oferă, fără voia lor, un gir nemeritat detractorilor noștri. Detractori năimiți, profesioniști ai minciunii, mercenari ai anti-românismului! Postulez: Cei care au conceput cu atâta pricepere programul de distrugere a economiei românești, a statului român, nu puteau să nu aibă o preocupare similară și pentru sufletul românesc! Se lucrează acum intens la demolarea sufletului național, comunitar, la relativizarea valorilor care, de când ne știm, ne dau încredere și speranță! Ne dau curaj! Ne mobilizează! Dacă le pierdem, suntem pierduți!
– Faptul că asemenea texte zburdă slobod pe Internet înseamnă că oamenii, tineretul internaut, apreciază aceste text, se regăsesc în spusele domnilor autori, spuse care nu mai pot fi retrase din circulație. Cel mult pot fi contracarate. Vă ascult! Ce propuneți?
– Eu încerc, mai înainte de orice, să-i înțeleg pe domnii autori. Firește, ei ilustrează perfect dictonul latin qui bene amat, bene castigat! Adică, cine iubește bine, pedepsește bine, critică cu asprime!… Și mă întreb, cu toată sinceritatea, ce li se poate reproșa românilor, „poporului român”, pentru cele petrecute în istoria noastră mai veche sau mai nouă.
– Propun să n-o luăm de la Traian și Decebal, ci de la 22 decembrie 1989! S-o luăm metodic.
– Da, cred că este bine să discutăm despre lucruri bine cunosute, trăite de cei care ne citesc! Mai întâi în Decembrie 1989, așadar, când românul a ieșit în stradă. Țin bine minte de ce a ieșit în stradă! Ca să moară într-o luptă complet inegală, cu niște adversari nevăzuți, teribil de bine înarmați, iar românașii noștri, fără par, fără pistoale, numai cu palmele goale, conform unui model ancestral de comportament voinicesc, au ieșit la bătaie cu sutele de mii, dispuși la orice sacrificiu. Au ieșit să moară, numai ca să dovedească că nu suntem lași, așa cum susținea de ani de zile Europa Liberă, cum că mămăliga (românească) n-o să explodeze niciodată!
Românul, după părerea mea, poate mă înșel!, este răbdător și nu se revoltă ușor, dar nu din lașitate, cum cred nerozii, sau din teama de moarte, că ar putea fi ucis, ci mai degrabă din teama de a nu fi pus în situația să ia el viața cuiva! Românul lasă să treacă de la el și îl lasă pe netrebnic „în plata Domnului”!… Românul crede profund în justiția divină! Acesta este punctul său slab, cu care a pierdut mult pe termen scurt, cu care însă a răzbit prin veacuri de istorie grea, solicitantă cum nu a mai fost pe multe alte meleaguri ale Europei! Postulez din nou: Credința profundă în justiția divină este însă și punctul nostru forte!
Atunci însă, în decembrie 1989, s-a petrecut un gest extraordinar: lumea a ieși în stradă dispusă să moară demonstrativ, pentru a dovedi ceva, nu pentru a pedepsi sau răzbuna!… Nu pentru a câștiga o confruntare! Au ieșit la sacrificiu și atât! Fără nicio pregătire din timp, fără să știe exact împotriva cui! Cum nu s-a mai întâmplat de multe ori în istoria planetei! Eu, unul, nu cunosc alt caz!…
– Unii au spus atunci, în Decembrie, că românii fac astfel prima revoluție autentică, de la venirea lui Iisus pe pământ… Exact așa! Mă rog, o părere!
– Dar nu trebuie trecut prea ușor peste o asemenea apreciere… Oricum, decembrie 1989 nu face serie cu Iulie 1789 sau cu noiembrie 1917, momente penibile, jenante, în istoria planetei noastre… S-a uitat aspectul acesta, eroismul pur al flăcăilor și fetelor noastre, dimensiuna profund românească a celor petrecute în Decembrie 1989. S-a uitat și s-a pierdut, pentru că a lipsit continuitatea. Lucrurile au fost deviate brutal și cinic pe linia mizeră a restaurării cominternismului, a raptului pângăritor, săvârșit de troica iudeo-gitano-bolșevică Brucan, Iliescu, Roman, aduși în fruntea bucatelor de valul KGBist al loviturii de palat! Lăsând deoparte aportul mizerabil al sus-numiților la desfășurarea evenimentelor, și rezumându-mă la componenta strict românească, populară, a evenimentelor, la felul în care mii de tineri, de copii, au ieșit în stradă fără să știe împotriva cui, fără să știe de unde și cine trage, îți mărturisesc, dumitale, domnule coleg și domnilor autori, că eu, în acele zile am trăit clipe de extaz, m-am simțit confirmat cu asupra de măsură în părerea cea bună pe care o am dintotdeauna despre ai mei, rude, prieteni și necunoscuți, despre neamul românesc! Cu atât mai mare mi-a fost însă jalea, pricepând încă din seara de 22 decembrie că suntem mințiți și trădați!
Că au fost îngrozitor de mințiți, nu este vina lor, a celor care au ieșit în stradă! Numai că aflarea adevărului despre ce a fost în decembrie 1989 cu siguranță nu cade în sarcina poporului român! Ci în sarcina îndeosebi a istoricilor, a intelectualilor pe care poporul român i-a odrăslit! Am dreptate?
– Fiți mai clar, vă rog!
– Avem nevoie de adevărul despre decembrie 1989, despre acei copilași uciși ca niște miei! Nu putem ocoli nici adevărul despre asasini! Avem, repet, nevoie de adevăr! Căci de 20 de ani criminalii își fac mendrele în viața noastră politică și nimeni nu-i cheamă la judecată! Cine ar trebui să-i acuze pe asasini și să producă dovada crimei lor? Poporul român? E absurd să pui pe seama „poporului” o asemena sarcină, care cere mult profesionalism, multă specializare! Cui revine sarcina, obligația de a stabili adevărul?
– Justiției! Procuraturii, judecătorilor…
– Justiției și istoriografiei, și mai ales istoricilor noștri! Dă-mi voie să pun o întrebare cu adresă mai exactă: Oare câți ani, câte secole trebuie să mai treacă pentru ca sub cupola Academiei Române să se constituie o savantă comisie de cercetare pe tema Decembrie 1989 la români?! Căci deocamdată, adică de 20 de ani, Academia Română nu face niciun pas spre luminarea poporului, să afle tot natul cu ce au greșit românii în decembrie 1989 și pe ce cale s-o apuce de-acum înainte. Deși este locul de întrunire al celor mai luminate minți din România, Academia Română nu face nici cel mai mic efort pentru a scoate poporul român din bezna în care-l ține comisia Sergiu Nicolaescu de falsificatori ai istoriei! Ce vină are, domnilor, poporul român pentru minciuna în care trăim de 20 de ani?! Cum să stabilească poporul român adevărul dacă istoriografii din elita academică nici nu se gândesc măcar că ei sunt nu doar îndreptățiți, ci sunt și obligați, obligați să-i tragă la răspundere pe infamii erijați în istorici! În judecători! În justițiari! A ajuns pîrîtul să fie judecător, iar lumea academică tace! Ce să facă poporul român în această situație?! Când vede în jurul său atâta tăcere?!
Sergiu Nicolaescu este un caz patologic, un iresponsabil megaloman, vinovat de moartea a zeci, poate sute de români. Și conduce taman el ancheta crimelor din decembrie!… La fel ca și Vladimir Tismăneanu, desemnat să facă ancheta/raportul asupra anilor de comunism, 1921-1989, asupra crimelor făptuite de taică-su și alții de aceeași teapă! Oare poporul român trebuia să protesteze la deciziile aberante ale Parlamentului, ale președinților Iliescu sau Băsescu?! Oare poporul român trebuia să scrie măcar o notă de protest la aceste anomalii?! Au nu cumva în primul rând elita academică și universitară avea obligația să intervină împotriva acestor încălcări flagrante ale metodologiei științifice și mai ales împotriva aberațiilor și minciunilor cu care raportul Tismăneanu ne prostește în față?! Domnii academicieni, ca istorici și ca oameni ai cetății, nu s-au simțit jigniți și revoltați pentru felul cum s-a constituit și a lucrat comisia de cercetare și condamnare a comunismului?!
Nu mă refer la persoana domnului profesor Florin Constantiniu în sine. Dînsul este unul dintre puținii academicieni – de fapt altul nici nu cunosc!, care deseori se pronunță public în chestiunile care ard, care dor! Dar ce facem cu ceilalți academicieni, cu însăși instituția numită Academia Română, care nu reacționează nicicum la tragedia pe care o trăiește poporul român?! Vorbele aspre cu care domnul academician a calificat reacția sau lipsa de reacție a poporului român se potrivesc mult mai bine elitei academice! Academiei Române în persoană! Formula „spiritul de demisie, pasivitatea” se potrivește mănușă Academiei Române, nu poporului român! Iar când spun elita academică, nu este greșit să se înțeleagă și lumea universitară, comunitatea rectorilor universitari, intelighenția Țării!
Academia este instanța științifică supremă a oricărei nații! Este, după Biserică, cel mai important sediu al Adevărului! Și ce a făcut Academia Română pentru apărarea Adevărului nostru românesc? A tăcut ce a tăcut – în cazul Decembrie 1989 și al raporului despre crimele comunismului, iar când n-a tăcut a deschis gura ca să-l invite la București pe marele detractor al neamului românesc Elie Wiesel! Ca să-l cinstească cu cel mai înalt grad academic pe un impostor, un ins pe care conaționalii săi îl privesc ca pe o rușine națională! Noi l-am pus pe handicapat în fruntea mesei, i-am dat cinstirea cea mai înaltă! Președintele Țării l-a mai și decorat! În corolar, ne-am ales cu altă comisie, cu alt raport, Raportul Wiesel, care aduce poporului român cea mai gravă și mai mincinoasă acuzație: de holocaust!
– La acea dată domnul Constantiniu nu era membru al Academiei! Iar comisiile acelea le-au constituit niște oameni politici, niște guverne, de o anumită coloratură politică. Intervenția Academiei ar fi contravenit statutului Academiei, care stabilește clar neamestecul Academiei în disputele partizane, politice!
– Fals argument! Miza comisiei Wiesel nu era partidul X sau Y! În dispută nu este angajată o idee politică sau o grupare politică ori o doctrină! Ci miza este onoarea poporului român și adevărul! Adevărul! Domnul academician, autorul unei celebre Istorii sincere a poporului român, declară că nu acceptă abaterea de la adevăr de dragul de a încropi o imagine pozitivă a poporului român! Și postulează: Patriotism în limitele adevărului!
– Și n-are dreptate?!
– Are perfectă dreptate! Așa e corect! Dar cu atât mai mult nici dînsul și nici Academia Română să nu accepte abaterea de la adevăr pentru denigrarea românilor! Cunosc această scuză: nu putem face mai mult decât ce ne permite statutul!… Circulă și pe la alte instituții de interes public. Pereat populus, pereat Patria, dar statutul să fie respectat!… Statutul sau Constituția?! …Câteva foi adică, cu fraze înseilate de mâna omului, de nenumărate ori modificate, după cum bate vântul… De ce să punem acest petec de hârtie mai presus de legea supremă: Salus Patriae, salus populi suprema lex! Salvarea Patriei, a Neamului, este mai presus de orice lege, de orice statut sau regulament! Căci, din păcate, domnule coleg, domnilor colegi, despre așa ceva este vorba azi: despre salvarea Țării, amenințată în existența ei cum nu a mai fost niciodată! Nici măcar pe vremea fanarioților nu am fost confruntați cu o perspectivă atât de sumbră și de iminentă!
– Nu credeți că domnii autori sunt perfect conștienți de această primejdie și consideră că nu-i putem face față decât prin efortul nostru intern, intim? Prin încordarea puterilor noastre? Iar intransigența dumnealor ar avea menirea să trezească din letargie poporul român?! Să ne dea un brânci cu care să ne pună din nou pe picioare?Să ne ițească, dacă pot spune așa!
– Noroc că poporul român nu umblă pe Internet!
– Ce vreți să spuneți?!
– Exact ce am spus: poporul român nu umblă pe Internet, nu citește ziarele, nu se uită la televizor!… Nu citește texte filosofice ori moralizatoare… N-are cum să reacționeze la acuzațiile domnilor cărturari! …Adică este riscant să faci propoziții în care să apară substantivul popor. Conceptul denumit prin acest cuvînt este deosebit de complex, iar când încerci să stabilești referentul, adică în mod concret la ce, la cine te referi când spui poporul, descoperi că nu e deloc simplu și că riști, folosind acest cuvînt, să te afunzi într-o sporovăială fără conținut. Poți să spui Domnul Popescu a ieșit să se plimbe în parc, dar nu poți să spui Poporul român a ieșit să se plimbe în parc! Nu cumva e la fel și cu propoziția Domnul Popescu este fricos și lipsit de cuvînt? Adică, este din nou greșit dacă vom face o propoziție înlocuind subiectul Domnul Popescu cu Poporul român, zicând Poporul român este fricos și lipsit de cuvînt. Amândouă subiectele sunt substantive, dar sunt substantive diferite din punct de vedere logic, filosofic. Să-ți mai dau un exemplu? Cunoști poezia lui Păunescu prin care el a lansat o întrebare care circulă și ea pe Internet: „Unde erau românii când Mihai Viteazu a fost ucis de mercenarii lui Basta?!” Mi se pare că a pus-o și pe muzică, sperând s-o facă șlagăr!
– Nu-i un text rău!
– Ai zis bine. Este un text, nu e poezie, este probabil cel mai prost text scris de Păunescu! Petre Țuțea a scris un text de câteva sute de pagini întitulat CARTEA ÎNTREBĂRILOR! În manuscris se numea Cartea problemelor. Cum eu m-am ocupat de dactilografierea manuscrisului, mi-am permis să-i sugerez modificarea titlului, iar bătrânul diafan a acceptat cu încântare.
– Bătrânul „diafan”?!
– Deseori, în gând, așa îmi vine să-i spun. O fac acum prima oară cu glas tare… Atunci am discutat cu Țuțea despre necesitatea unei teorii care să ne ajute să nu mai punem întrebări greșite. Am ajuns la concluzia că multe dintre întrebările cu care se frământă mintea omului sunt întrebări greșite la care nu ai cum să găsești un răspuns corect! Ar trebui creată această ramură a epistemologiei! Aceasta, pe urmele semaseologiei, ar trebui să cerceteze și cuvintele greșite!… Da, da, cuvinte greșite! …Dar ne depărtăm de subiect! Deci, întreb și eu: unde erau americanii când John Kennedy era ucis la Dallas? Unde să fie?! Fiecare pe la casa cui îl are, pe la treburile lui! Ca și românii atunci când turcii l-au ridicat pe Brâncoveanu sau când Ceaușescu a fost omorît la Târgoviște!… Cu alte cuvinte, nu ne putem juca cu conceptul/cuvîntul popor, nu-i putem atașa orice predicat sau atribut! Mulți autori de texte critice se pripesc și folosesc cuvîntul popor ca pe orice alt substantiv!… Și devin ridiculi, caraghioși, după regula bergsoniană: du mécanique plaqué sur le vivant… Cred că am scris corect!
– Interesantă obiecție!
– Hai să vedem mai departe, cu ce s-a ocupat poporul român după revoluția lui Pește! Ce a urmat? Au urmat alegerile din 20 mai 1990! Te rog să fii atent acum! Cu ce a greșit poporul român dacă a votat masiv cu Frontul Salvării Naționale?! Poate că nu i-ar fi votat, dar de peste tot ni se spunea atunci că FSN este de fapt PCR! Că feseniștii sunt tot comuniști!… Și poporul român i-a crezut și pe Ioan Rațiu, și pe Radu Câmpeanu când aceștia clamau pe toate lungimile de undă despre pericolul ca FSN să mențină România în comunism, adică în regimul social și economic de care avuseserăm parte în ultimii douăzeci și ceva de ani! Cum să nu-i creadă?! Erau amândoi bine informați, oameni subțiri, bine educați, veniți din Occident, recomandați de tot Apusul!
V-ați întrebat, domnilor critici, de ce la 20 mai 1990 românii, adică poporul român, făcea cozi interminabile la secția de vot ca să voteze masiv cu feseniștii, adică cu comuniștii? N-a fost atunci nicio fraudă! Dar a fost atunci o ocazie pentru acest popor de neisprăviți să-și spună părerea. Și au votat cu FSN-ul, despre care adversarii spuneau că sunt un partid de comuniști, care nu vor să facă reforma! Și românii tocmai de aceea au votat cu ei, au votat să nu se facă reforma! Acesta a fost sensul votului din mai 1990! S-au înșelat încă o dată, crezând că în FSN erau tot comuniștii ăia care pe vremea lui Ceaușescu, de bine de rău, fuseseră în fruntea efortului național de a ridica Casa Poporului, de a construi Metroul și nenumăratele centrale electrice, miile de blocuri ale Epocii de Aur!… La 20 mai 1990 românii au votat împotriva reformei, împotriva unor schimbări prea mari în viața pe care o duseseră până atunci. Căci ce lipsise pe vremea lui Ceaușescu acum aveau deja: pașaport în buzunar și benzină pentru mașină. Mai multă schimbare nu le trebuia!… Românii la 20 mai 1990 au reacționat corect și au votat pentru continuitate, au votat împotriva schimbării!
– Azi, sondajele descoperă că 83 la sutădintre români o duceau mai bine pe vremea lui Ceaușescu, și declară că nu le-a făcut niciun rău regimul acela – impropriu numit comunist, după părerea mea! Cred că termenul dictatură de dezvoltare se potrivește mai bine.
– Cunosc această denumire – dictatură de dezvoltare. L-a lansat Roman, adevăratul Roman, Viorel, profesor la Bremen!
– Se potrivește mai bine decât socialism naționalist!
– Se potrivesc amândouă… După cum se vede, cifrele sunt cam aceleași! Coincid cu cei 85% care l-au votat pe Ion Iliescu cu FSN-ul său… Deci nu este vorba de mintea cea de pe urmă a românului! Nu putem spune că în 2010 le-a venit mintea la cap românilor și acum regretă ce au făcut în 1990! Mintea pe care o au acum au avut-o și atunci, numai că poporul, în așa zisa democrație, nu are ocazia să-și folosească mintea decât două minute, o dată la patru ani, în cabina de vot! Vi se pare normal?! Că veni vorba: atunci, după alegerile din mai, Petre Țuțea a rostit o frază aspra, ajunsă celebră și tare mult gustată de detractorii neamului românesc. După câteva luni am comentat-o împreună și i-am demonstrat că românii, în mai 1990, au fost teribil de înțelepți, l-au votat pe Iliescu și gașca sa cu sentimentul că votează pentru continuitate, împotriva reformei clamate în toată mass media!… Iar după alegeri, FSN a trădat! Cu Petre Roman în frunte!… Petre Țuțea ar fi vrut să retracteze ce a spus, dar nu i s-a mai ivit ocazia unui interviu filmat!
– Care ar fi câteva puncte în care diferă viața de după 1990 de cea dinainte?
– Bunăoară, lunar, la facultate aveam adunare generală de partid, profesori și studenți la un loc! Și discutam lucruri serioase despre bunul mers al facultății, al învățământului românesc, al Țării. La noi, la Litere, înainte de 1990 s-a criticat demolarea satelor, faptul că ne sunt ascultate convorbirile telefonice, că avem pe linie de partid organe superioare de control și îndrumare incompetente și multe altele, și nimeni nu a fost arestat sau sancționat pentru asta! Era exclus ca un profesor să lipsească de la ore și să nu i se atragă atenția în plenul adunării! Azi mai ține cineva socoteala orelor, dacă se fac sau nu și cum? Era exclus înainte de 1990 să ajungă ministru un impostor caraghioz ca actualul mizerabil! Era exclus să ne pomenim cu un decan ca Paul Cornea, chiar dacă sau tocmai pentru că se prea ilustrase în anii obsedantului deceniu prin participarea la represaliile anti-studențești!… Se ajunsese în anii ’80 la o normalitate de care eu unul nu mi-am dat seama decât atunci când am pierdut-o! Dar poporul, în ipostaza sa sumară numită electorat, a avut instinct sau intuiție și a votat corect în 1990, a votat împotriva reformei! Împotriva schimbării! Căci nu era mult de schimbat ca să fie bine! Lipsea puțin ca să fie bine! Ce ne lipsea în Decembrie 1989? Ne lipsea un pașaport, posibilitatea de a cumpăra o casă la munte, dreptul de a circula cu mașina duminica, dreptul de scoate o revistă, o carte… În rest, nu era o problemă pentru nimeni să capete o locuință de la stat cu o chirie simbolică sau să o cumpere la un preț azi incredibil de mic, să aibă un servici sigur, să înjghebeze o familie și să crească fără mari griji câțiva copii, cu siguranța pensiei, a alocațiilor, cu învățămînt gratuit, asigurarea medicală la fel… Când mă gândesc cum au votat românii la 20 mai 1990, mă umilesc și mă simt mic și nerod dinaintea simțului istoric, de popor vechi, greu de păcălit, pe care l-au arătat atunci românii!…
– Și totuși…
– Da! Nu i-a păcălit pe români propaganda anti-comunistă a domnilor Rațiu și Câmpeanu, dar i-a păcălit însuși Ion Iliescu și gașca sa! Căci, din păcate FSN nu era PCR, nu erau comuniști, nici măcar bolșevici cominterniști, nu aveau nici urmă de simțămînt al solidarității proletare, al fraternității și egalității etc., etc., ci FSN era o adunătură de activiști și securiști oportuniști și jepcari, puși pe pricopseală, pe jegmăneală! Adunătură condusă de urmașii cominterniștilor veniți de la Moscova după 23 august 1944. Dispuși să ucidă pentru a nu-și pierde privilegiile. Și chiar au ucis! Erau – și sunt mai departe, aripa nemernică, coruptă și bișnițară a securității, aripa declasată a PCR! Așa cum însuși Ion Iliescu nu era nici măcar cât umbra lui Nicolae Ceaușescu! Fusese secretarul județean PCR cu cele mai slabe performanțe! Mult chiar și sub tovarășa Găinușă, de bună amintire pe unde a activat!.. Pe unde a fost, n-a rămas nimic de pe urma lui Ion Iliescu! Numai zâmbetul ca un rictus!…
În viața lui, Ion Iliescu n-a pus două cărămizi una peste alta!… N-a pus nimic în funcțiune! N-a inaugurat nimic! Și și-a început domnia prin sistarea lucrărilor la canalul București-Dunăre, lucrări deja executate în proporție de peste 80%! Un gest criminal! Pentru care trebuia pus la zid, căci săvârșea astfel infracțiunea de subminare a economiei naționale! Dar prima lor grijă, a noilor guvernanți, pentru că știau ce golănii și crime urmează să facă, știi care a fost! Au abrogat condamnarea la moarte!… Știau bine că o vor merita de zeci de ori!
Repet, în 1989 lipsea puțin ca să ne fie bine! Nu mai intru în detalii! Lumea nu este proastă când regretă ce e de regretat!
– O să dezamăgiți multă lume cu aceste aprecieri!
– Da, știu! Vreo cinci la sută dintre români… Oricum, subiectul nu mai poate fi ocolit sau discutat în fraze șablon. E timpul să facem un bilanț corect și nuanțat a tot ce a fost înainte de 1990 și ce a urmat!… Am cugetat mult asupra acestui subiect! …Ce a urmat după alegerile din mai 1990?
– Guvernarea Petre Roman.
– Adică o serie de reforme economice radicale, care au răscolit și au dat peste cap Țara, fără ca poporul român să fie întrebat ce părere are! S-a găsit un academician, mai pe puncte făcut, dar care și-a spălat toate păcatele atunci când s-a ridicat, de la înălțimea funcției de președinte al Senatului, pentru a potoli zelul demolator al impostorului Petre Roman, devenit peste noapte din nimic prim ministru. Un om de curaj, bietul Alexandru Bârlădeanu! A încercat de unul singur să se opună acțiunii de demolare a României! I-a sărit în cap toată presa, în frunte cu falsul dizident Petre Băcanu. Singur, profesorul N.N.Constantinescu, a încercat să fie alături de Bârlădeanu! Dar unde au fost ceilalți academicieni specialiști în economie politică, în sociologie? Unde au fost specialiștii de la Academia de Științe Economice? Cum de nu au intervenit împotriva impostorului din fruntea guvernului?! Trebuia s-o facă poporul român? Cum? Practic ce trebuia să facă poporul român când a devenit clar că suntem conduși de un dușman al poporului român, un dușman din tată-n fiu al României?! Și totuși, poporul român s-a mișcat! După mintea mea, mineriadele nu trebuie amestecate și puse toate la un loc, sub aceeași etichetă! Cele din 1990 au fost într-adevăr niște diversiuni criminale și cad în răspunderea lui Petre Roman și echipa sa. Mineriada din septembrie 1991 însă, nu a mai fost o mineriadă manipulată de Roman & Iliescu, nu a mai fost o diversiune, o manipulare mizerabilă, ci a fost o reacție firească, susținută de toți bucureștenii, iscată din instinctul de apărare al acestui popor! La fel cum a fost și următoarea, de pe vremea lui Emil Constantinescu! Sunt convins că mineriadele de după 1990, inclusiv cea din septembrie 1991, trebuie contabilizate în dreptul poporului român, ca expresii ale neputinței sale de a demisiona, de a se resemna! La fel cum și Piața Universității, cel mai lung miting din istoria lumii, trebuie trecut tot la activul capacității românilor de a reacționa energic și tenace la provocările istoriei. Marian Munteanu și Miron Cozma, împreună cu miile de români care i-au urmat, fac parte din bilanțul neputinței românești de a demisiona, de a ne resemna! Și, nota bene, aceste mișcări nu au avut pereche în celelalte țări fost comuniste!…
Îți mai ofer un motiv să fii mândru sau măcar mulțumit de concetățenii noștri: în martie 1990 bucureștenii au dat jos statuia lui Lenin, în huiduielile și ovațiile asistenței. La data aceea erau în lume sute, poate mii de statui ale nemernicului, în care încă mai credeau sute de milioane de naivi. Românii nu au crezut niciodată și probabil de aceea le-a fost așa de ușor să-l dea jos de pe soclul nemeritat! A fost atunci pentru prima oară în istorie, repet pentru Guiness Book, era prima oară când o statuie a marelui criminal Vladimir Ilici Lenin a fost demolată și batojocorită, după cum se și cuvenea! O premieră mondială, de care istoricii români întârzie să facă caz! Nu se pricep să facă din acest eveniment un moment românesc de referință, de excelență, de grație! Atunci, în Piața Scânteii, varianta criminală a ideii comuniste a fost scoasă în șuturi de pe scena istoriei și aruncată la lada cu gunoi a istoriei!
Ca martor, vă pot spune că erau mii de bucureșteni adunați să dea greutate gestului, iar demolarea nu s-a consumat în câteva minute, ci a durat două zile, căci autoritățile, intrate deja sub ascultarea celuilalt Ilici, nu s-au arătat dispuse să ofere utilajele necesare de-construcției! Dimpotrivă, s-au pus de-a curmezișul elanului popular. Dar în zadar perora la TV finul lui Lenin, tovarășul Ilici Iliescu, încercând să stăvilească elanul justițiar și eliberator al bucureștenilor! Al poporului român, pot spune! Nu s-au lăsat românii până n-au dat de pământ cu Anti-Cristul! Coincidență miraculoasă: demolarea lui Ilici s-a produs în ziua de 6 Martie! Așa au aniversat românii instalarea prin furt și minciună a primului guvern comunist, cel din 6 martie 1946! N-a fost cu intenție! Așa s-a nimerit! Demolarea a început pe 5 martie, și părea că va dura un ceas-două, dar Dumnezeu a aranjat să nu se poată finaliza decât a doua zi! Ca semn că a început demolarea leninismului, exact în ziua în care s-a instalat la guvernare în 1946! Alt detaliu: cel mai activ dintre demolatorii lui Lenin era un preot tînăr! Se pare că a lui a fost inițiativa! Ar merita pomenit în cărțile de istorie! Hainele sale preoțești au impus respect celor trimiși de Ion Iliescu să oprească istoricul gest! Așadar, demolarea leninismului, a bolșevismului, a început în România! Pe 6 martie 1990! Moment de istorie universală! Desfășurat cu crucea în frunte, cum zice la scriptura românească! Presbiteri cum cruce in frontem!…
Toate cele de mai sus sunt întâmplări petrecute numai în România, fără pereche în celelalte țări așa zis comuniste!… Sunt convins că nu le putem aprecia ca pe niște semne ale resemnării, ale demisiei de la datoria cu care istoria încarcă fiecare popor! Ci dimpotrivă, ca pe semne de mare vitalitate națională, semne ale unui instinct istoric deosebit de corect! Unde și când și în ce condiții au mai fost demolate sau demontate alte statui ale marelui criminal Vladimir Ilici Lenin, fie-i numele uitat?!
(va urma)
Analiza pertinenta