Marele proiect Dadaist al poetului Tristan Tzara

Pe numele lui real Samuel (Samy) Rosenstock, Tristan Tzara (1896 – 1963) s-a născut la Moinești, România, și-a pus primul pilon al ideilor la Zürich și și-a împlinit visele la Paris, deși lunga lui viață nu a fost foarte rodincă, mulți ani, mai ales după cel de-al doilea război mondial, fiind dedicați activităților politice. De aceea, numele lui e asociat constant cu mișcarea Dada, un curent pe care l-a generat în fragedă tinerețe și de la care se consideră că pornește întreg avangardismul francez, cu toate ramificațiile lui. Și cea mai directă legătură se face adesea cu surrealismul. Dar și cu futurismul și simbolismul.

De altfel, Tzara, ca poet, a început să scrie sub infleunța lui Adrian Maniu și Ion Vinea, cu care a scos revista „Simbolul”, în asociere și cu pictorul Marcel Iancu, sprijiniți de părintele simbolismului românesc, Al. Macedonski. În timpul primului război mondial, mai exact, în toamna anului 1915, Tristan Tzara (pseudonim care înseamnă „trist în țară”) pleacă în Elveția, unde, în cercul Cabaret Voltaire de la Zürich, în spiritul happening-ului care se practica acolo, înființează împreună cu un grup de tineri artiști curentul Dada. În 1919 se stabilește la Paris, în scopul de a impune acest curent, publicându-și poemele dadaiste, încercând să destabilizeze structurile limbii franceze, concurându-l puternic pe André Breton, prin publicarea celor Șapte manifeste Dada (1924). Pornind de aici, Breton va publica și el manifestele surrealismului. Sătul de nihilism însă, Tzara va îmbrățișa constructivismul, va deveni surrealist și va lupta să reconcilieze suprarealismul cu marxismul, va intra în rezistența franceză și va deveni membru al partidului comunist, pe urmele lui Breton. Mulți intelectuali francezi au văzut în comunism o soluție pentru înfundătura socială și criza istorică a timpului. În 1947 devine cetățean francez. Însă în 1956, în urma reprimării revoltelor din Ungaria de către URSS, demisionează din partid. Condiția umană tragică, belică și postbelică, îi va schimba și lui tonul. Limbajul aleatoriu dadaist va căpăta cursivitate, inteligibilitate, se va umaniza, devenid un poet liric, cu o operă finală asimilată umanismului, începând cu L’homme approximatif (1931). Avea un talent al prieteniilor fantastic, era un diplomat desăvârșit, precum Brâncuși, dovadă că toate cărțile sale sunt ilustrate de nume mari ale artei, valori ale avangardismului, pecum Picasso, Matisse, Braque, Jean Arp, Juan Miró, Francis Piacabia, Salvator Dali, Vasily Kandinski, Alberto Giacometti, Fernand Léger, Paul Klee, Juan Gris, Marcel Iancu, Yves Tanguy, Sonia Delaunay, Jean Hugo, Jacques Villon, Louis Marcoussis.

Din păcate, Tzara nu a fost un ferment asemenea lui André Breton, dar iată că acum, o fantastică expoziție de la MoMA, cel mai mare muzeu de artă modernă al lumii, ne prezintă o față necunoscută a lui Tristan Tzara, care îl situează în poziția de ferment. Este vorba de expoziția Dadaglobe Reconstructed / Dadaglobe Reconstruit, care reunește peste 100 de lucrări create pentru Dadaglobe. E vorba de un Magnum Opus planificat de Tristan Tzara, dar nerealizat, programat inițial pentru publicare în 1921. O antologie ambițioasă care visa să înglobeze toate activitățile internaționale Dada. Și Dadaglobe nu a fost doar un vehicul pentru lucrările existente, ci a servit și ca un catalizator pentru producerea de noi opere. Tzara a invitat aproximativ 50 de artiști din zece țări să-și prezinte opere de artă în patru categorii: auto-portrete fotografice, fotografii cu lucrări de artă, desene originale și machete pentru pagini de carte. Expoziția reunește aceste fotografii, desene, fotomontaje, colaje și, împreună cu o selecție de materiale de arhivă legate, ne oferă imaginea întregului, reconstituind acest volum. Cu toate că nu a fost publicat, din cauza dificultăților financiare și organizatorice, proiectul Tzara abordează preocupările legate de reproductibilitatea artei, care continuă să fie relevante și astăzi.

Așadar, curatorul expoziției, Adrian Sudhalter, împreună cu Departamentul de desene și printuri al muzeului, au realizat pentru vizitatorii expoziției semnale ale acestui volum, așa cum au crezut ei că și l-au imaginat Tzara și colaboratorii săi, în frunte cu Picabia, cu adevărat co-fondator al proiectului, oricum, toate scrisorile de la colaboratori veneau pe numele lui și al lui Tzara. Rezultatul este fantastic. Am avut în fața ochilor și am putut răsfoi în tihnă o carte unicat, cu o grafică excepțională. Paginile cărții cuprind nu numai ceea ce vedem în expoziție, ci și texte critice, dar mai ales poezii de-ale lui Tristan Tzara.

La intrarea în spațiul de la etajul 2 al expoziței există o hartă cu țările, orașele și numele colaboratorilor. Anul 1920, când s-a adunat acest material, este extrem de bine reprezentat prin valorile sale artistice. Indiscutabil este un act de mare cultură să vezi desfășurată în câteva săli o carte. Limbajul dominant îl constituie corespondența, tot felul de documente scrise, dar și ilustrațiile ca atare, toate originale, cum sunt cele care provin de la Jean (Hans) Arp, de la soția acestuia, Sophie Taeuber, de la Man Ray, Marcel Duchamp, Iulius Evola, Max Ernst, Louis Aragon sau Georges Ribemont Dessaignes, cu trei formidabile desene geometrice, printre care Dieu à bicyclette, o reprezentare incifrată, cabalică, a ideii.

Dar ceea ce m-a frapat total este prezența lui Brâncuși, cu Mille Pogany II, Little French Girl, numită și First Step III (1914), dar mai ales Plato (1919), capul acestei lucrări necunoscute a lui Brâncuși, aflat într-o colecție particulară, realizat din lemn și expus într-o vitrină. E pentru prima oară când văd așa ceva și am făcut un record cu Socrate, perechea lui Plato, lucrare aflată în sala Brâncuși de la etajul cinci al muzeului, alături de alte cinci piese, care îl eternizează, Pasărea măiastră, Domnișoara Pogany, Cocoșul, Pasărea în spațiu și Negresa blondă. Brâncuși rămâne, în contextul artei moderne, al marilor valori lângă care se află, contemporani și prieteni ca Picasso, Matisse, Léger, Picabia, Klimt etc., o excepție, care, atingând esențele, se plasează în atemporal, nu ține de o anumită perioadă a artei, perioada interbelică, de pildă, cu fermentul avangardist francez, deși lui îi datorează împlinirea. Conteză extraordinar mediul în care creezi. Efervescența epocii se simte prin toți porii în acestă expoziție. Încă o dată ne dăm seama că Brâncuși nu ar fi fost cine este dacă nu lucra în acest mediu extraordianr de rodnic, de competitiv.

Altfel nu se explică nici miracolul ca un tânăr de 24 de ani, câți avea atunci Tristan Tzara, să mobilizeze atâtea valori, să convingă artiști extrem de diferiți, de pe întreg pământul, să participe la un proiect atât de iluzoriu, care definește în fond cel mai bine natura artei.

Expoziția este organizată de Kunsthaus Zürich, în colaborare cu Muzeul de Artă Modernă, New York, cu participarea specială a Bibliothèque littéraire Jacques Doucet, dar și cu sprijinul Pro Helvetia Arts Council din Elveția.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*