Dacă-i adevărat că istoria (fie bună, fie rea) se repetă…

Atunci nu-i exclus ca urmaşii-urmaşilor-urmaşilor noştri să se întoarcă, din drumul  modernismelor tot mai exagerate ale secolului al XXI-lea, pentru a coborî taman în străfundul civilizaţiei omenirii. Acolo, unde, la orizont, ar reapăre epoca primitivă!. Pentru că ce este altceva globalizarea, dacă nu acest trist presupus deznodământ, în care omul este mult mai puţin decât un neînsemnat număr de inventar, la fel ca puşcăriaşul în celula închisorii, ca sardina marină înghesuită în conservă, ca furnica în aglomerarea furnicarului muşuroiului şi ca albina în roiul şi în fagurele stupului?!

Dovadă că au apărut şi acei oameni (în toată firea, nu numai tinerii) cu tatuaje înfricoşătoare pe corp, îmbrăcaţi sumar în haine zdrenţuite încă din croială şi din cusătură; că în societatea bunului plac este legalizată homosexualitatea, poligamia căsnică şi căsătoriile între cuplurile de acelaşi sex; că este tot mai generalizată violenţa fizică şi cea verbală; că a proliferat migraţia spre Europa a unor întregi popoare şi etnii religioase, majoritar musulmane; că glasul preoţilor (cu predilecţie al celor occidentali) sunt tot mai slab auzite şi ascultate de enoriaşii lor; că se nasc tot mai puţini copii doriţi de ambii părinţi şi că tot mai puţine căsătorii devin statornice; că tot mai multe minore devin mame; că nudismul fizic şi cel intelectual este tot mai disgraţios şi de neînţeles de oamenii încă citavi la minte şi la corp…

Toate aceste aberaţii amintesc de trecutele năvăliri ale barbarilor lui Attila (n. 406, Câmpia Panoniei – d. 453,Ungaria) şi ale mongolilor lui Ginghis Han (d. 18 aug.1227). Aşa se face că, nu întâmplător, îmi vine în minte o prăpăstioasă şi necreştinească întrebare retorică a filosofului german Friederich Nietzsche (n.15 oct.1844-d.25 aug.1900): „Să fie omul doar o greşeală a lui Dumnezeu sau Dumnezeu o greşeală a omului?”. Şi se pare că tot mai mulţi neoameni gândesc precum mărturisea, disperat de frică şi de durere, unul dintre personajele romanului „Mănăstirea din Parma” al scriitorului francez Henri-Marie Beyle Stendhal (1783-1842): „Unica scuză a lui Dumnezeu este aceea că nu există”.

Cea mai tristă realitate a zilelor noastre este că tot mai mulţi se fălesc că ei cred, cu convingere, în astfel de aberaţii. Pentru ca, până la urmă, viţa lor să dovedească că au făcut-o nu numai doar declarativ, ci şi din prea multă bravură şi din prea prostească fală ! De a epata. De a ieşi din comun cu tot dinadinsul. „Rătăcirea” minţii şi „beteşugul” sufletului lor durând doar până când Cerul este segetat de lumina fulgerelor, iar Pământul cutremurat şi scos din ţâţâni de puterea trăznetelor şi cutremurilor. Atunci, cu siguranţă, presupusul ateu (aparent, convins) îşi face semnul crucii, fie chiar şi numai în gând, iar când ajunge în suferinţă, pe patul de moarte, ultima lui rugă şoptită seamănă cu o smerită rugăciune, buzele lui cerşind lui Dumnezeu îndurare, milă şi iertare!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*