Mizilic de sărăcie…

Oricine și-ar dori să guste „o felie de nostalgie”… Dacă ar avea gustul primelor iubiri, culoarea cerului la prima dragoste, mirosul stelelor de adolescent… Dar o felie cu gust de comunism, asta „nostalgie”?! Poate doar rebrenduită! „Decojită” de frumusețea trăirilor adolescentine și ambalată într-un roșu purpuriu. Același roșu etern…

Aparent, riscantă campania unui producător „tradițional”. Care nu exista el pe vremea aia cenușie, dar ne propune gustul-de-la-stat (!), să nu-i facem reclamă degeaba, amintindu-ne de presupusa savoare a unei epoci pe care am dărâmat-o cu jertfă.

Și chiar dacă pare hazardantă asocierea acestei imagini de producție a mâncării „sănătoase” cu perioada roșului etern (utopic!), evident că producătorul nu și-a riscat imaginea și vânzările de dragul de a face un pic de internaționalism la parizer. Are în spate studii de piață, paradigme sociale și, mai ales, trenduri… O dezamăgitoare „evoluție” a țării, căci pare că prezentul s-a separat de trecut doar în laudele noastre pentru cronicile istoriei.

Or, chiar așa de repede ne-am lecuit de ruperea de un trecut brutal încât să ne brutalizăm prezentul și viitorul de dragul unor amintiri presupus „fascinante”? Ălea cu gust de soia…  Sau poate asta înseamnă „sănătos” pentru noi?! Sănătos pentru trup, invaziv insinuant pentru mintea din ce în ce mai puțină!

Să ne fie dară atât de dor de vitrinele goale ale alimentarelor comuniste încât să ne lăsăm rațiunea adormită de monoglutamatul dependenței de cenușiu?! Atunci, oare, să ne mai mirăm, de parcă noi nu eram pe aici, de faptul că Bucureștiul s-a înroșit?! Că țara și-a vărsat singură (e tot mai probabil!) cazanul cu smoală roșie pe jumătate din ea?

Parcă totul face parte dintr-o uriașă conspirație. Una în care măsurile „sociale” depășesc conturul de populism, fie el și desănțat, derapând într-un socialism tot mai autentic. Că nostalgic, asta nu!, chiar nu poate fi…

Ni se promite transport public gratuit. Ni se interzic multitudinile de exprimare, CNA concluzionând că țara nu mai are nevoie de sloganuri care să cuprindă repere precum „cea mai variată ofertă”. Atât de repede se înfig niște piuneze care întind, de fapt, o imensă pânză: complicitatea.

Acum, oferta parizerului de pe vremuri a explodat în nișa publicității. Dar am uitat ce gust avea parizerul atunci? Sau, ce gust nu avea, căci nici sărăcia nu se mai găsea?

Și poate că un producător poate să pună orice etichetă pe marfa lui. Dar când ai o lege care interzice cultul odiosului regim, să vii pe sub scheletele a milioane de sacrificați, cu imagini dincolo de sugestia propagandei de regim (nu neapărat alimentar!), iar autoritățile să tacă, asta chiar înseamnă că am luat-o pe un drum lateral.

Părțile frumoase ale trecutului, reperele de demnitate națională, le-am predat într-o arhivă a lașității noastre în fața voinței limbricilor care ne conduc vremelnic. În schimb, mizilicul acelei existențe sordide este ridicat la nivel de valoare națională. Parizerul… Azi, parizerul, dar mâine?

Asta predăm generației următoare din Trecut?! Dintr-un trecut, nu al nostru, căci la nivelul nostru de lașitate și complicitate nu avem dreptul la așa ceva, ci al vremurilor acelora care au știut să apere valorile realizate de înaintașii lor.

Le este dor unora de comunism? Le este dor multora de cenușiul de atunci? N-au decât să deschidă volumele epocii să-și aprofundeze fetișurile lor roșii. Dar să nu ni le trântească și nouă ca imaginea a ceea ce, de fapt, ne-am dori noi, dar chipurile nu știm!

Să-și păstreze intimitatea de sub cearșaful roșu în cotloanele lor de cruci politice de piatră. Ajunge cât roșu ne inundă politic!

Altminteri, și nostalgia va deveni doar un alt mizilic de sărăcie a acestui prezent abundând de lașitate… Un mizilic care chiar ar putea deveni lectură de „omagiu întovărășit gustului preaiubit” (dixit, 2016, nu 1989, și nici măcar „1984”…).

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*