Arhiva zilnică: 13 iunie 2016

Pe spezele copiilor cu probleme psihice și de adicție…

Am văzut circul cu cea mai mare masă, record mondial, 20.000 de oameni. Chipurile, strângere de fonduri pentru un spital de psihiatrie pentru copii. „Spital de psihiatrie pentru copii” cam sună a, centru de tratat adicțiile, dependențele de droguri, alcool și depresiile”. Păi da, ca în loc să punem biciul pe statul care nu are absolut nicio politică împotriva traficului de droguri și a consumului de stupefiante, noi facem mese cu cârnați cruzi/arși și orez țeapăn/terci! În loc să punem biciul pe statul care nu face nimic pentru identificarea și eliminarea factorilor care declanșează depresii și împing la consum de stupefiante copiii, noi o ardem cu recorduri! Ce nu spun ăștia de crapă toți „de grija copiilor”?! Sărăcia și inechitatea socială sunt factorii de risc majori și extrem de puternici în declanșarea depresiilor la cei mici și ii predispun la consum de alcool și halucinogene! Și dependentele de droguri și alcool, ghiciți ce, sunt la ordinea zilei printre săraci! Lipsa de educație, lipsa de locuri unde copiilor le-ar fi bine, părinți și bunici stresați și împovărați de griji și nevoi, bullyingul copiilor cu părinți avuți de la școală?! Iată, alți factori de stres cronic și depresie pentru copii care le hrănește dorința de a fugi de realitatea mizera, urâtă, infectă, de societatea creata de către partide de impotenți, prosti și corupți, de guverne formate din impotenți, hoți și corupți, de președinți proști, hoți și corupți! Și foarte bine ca PSD-ul are inițiativa cu reintroducerea obligatorie a uniformelor.Nu sunt eu fan psd, dar așa o lege trebuia făcută de multă vreme! Nu, nu e măsură comunistă, primele uniforme școlare din lume au apărut în Marea Britanie, mai precis în Londra, acum câteva sute de ani!

…Mi s-a făcut silă să vad 20.000 de oameni veniți din toate colțurile țării ca să se laude ca au intrat și ei în cartea recordurilor și sa pozeze „meniul”… Băăăă, asta ne așteaptă pe toți!  Mâncare de pușcărie, încolonați ca la pușcărie, aplaudând „inițiative” de-astea, susținute de gogomani, hoți și trădători! Mă, dacă îi chema cineva pe toți ăia să adune gunoaiele aruncate pe străzile din orașele și satele unde locuiesc, se duceau?! Că peste tot sunt numai gunoaie! Unele, chiar bipede și în fruntea țării! Dacă îi chemau pe ăia să muncească ca voluntari la ridicarea de școli, de centre sociale pentru copiii defavorizați, s-ar mai fi dus 20.000?! Îmi poate explica cineva de ce întotdeauna a fost îmbulzeala la „pomeni” de-astea politice?! Ca da, dincolo de vrăjeală, organizator e și „Bloom the World”, ong foarte popular printre useristi. Că sustenabilitate, ecologie, minimalism de Instagram și retorică progresistă. Da, da, exact despre mimarea empatiei și vrăjitorie neomarxistă e vorba! Culmea ironiei, la „pomană” s-au pozat la „valori” tefeliste de numa-numa’! Deși ei fac mișto de „pomamagii”, deși ei au promovat vaccinarea pe un mic moca! Și să îl vezi pe Nicu și pe Ciucu și toți primarii și clicile de mâncători de rahat mainstream bălind la un cârnaț cu orez a fost cireașa de pe colivă și bomboana de pe tortul mortului! Mă, încă nu v-ați dat seama că ONGul a creat un „eveniment” pentru Nicușor Dan, care par și el în campanie electorala, chipurile „președintele care ne unește”?! De ce credeți că s-a băgat ca musca în curul calului la ITO?! Dar peste toate, cu „evenimentul” ăsta am intrat în cartea recordurilor PENTRU PROSTIE! Îmi explică și mie de ce „elitele” s-au coborât la nivelul „plevei”? Că tot numesc ei oamenii săraci „pomamagii”?! Ce au cautat acolo toți sarmaliștii useriști cotrocenizați?! Să îi arate susținere lui Nicușor, da?! Și nu. Nu e pomana României – dacă mă gândesc mai bine. Că la pomană sunt chemati oamenii sărmani. Iar acolo s-au dus cei săraci cu duhul. Ăia care încă mai cred în „sufletul bun” al Matematicianului de renume mondial”! Nu puteau dona fără sa mănânce? Nu existau 20.000 de copii pentru care s-ar fi putut dona alea cinci tone de mâncare FĂRĂ TAM-TAM, când în țară avem copii a căror cină e o cana de apă rece? Că nici ceai sau o felie de pâine nu au, bietele suflețele… Asta e România lui Nicușor și a lui Bolojan! Fix asta e! Ceaușescu a ridicat cu banii și sudoarea romanilor cea mai mare și mai grea clădire din lume la categoria clădiri administrative pentru uz civil! Și Nicușor s-a dus să laude un șir de mese făcute din reciclari și să mănânce un cârnaț cu soia, făcând din asta eveniment politic electoral!

Voi înțelegeți la ce nivel a ajuns Țara?! Vae victis!


Fundulea (jud. Călărași) – cea mai importantă unitate de cercetare agricolă din România…

Localitatea Fundulea este așezată în partea nordică a județului Călărași (…în trecut a făcut parte din plasa Mostiștea a județului Ilfov)… Este situată pe râul Catana, râu propriu satului Fundulea, deoarece bazinul său hidrografic se întinde în cea mai mare parte a lui pe teritoriul acestei localități, la doi kilometri de confluența cu Mostiștea cu care are legături puternice, întrucât satul component Gostilele este situat pe malul drept al acestui râu. Satul Gostilele este amintit la 1583, într-un act de danie al lui Mihnea Voievod. Fundulea apare pentru prima data la 1778 în „Memorii istorice și geografice asupra Valahiei” publicată la Leipzig de către generalul Baner, care la întoarcerea lui din războiul ruso-turc întârzie în Principate, observând starea de lucruri la această dată. Actualul oraș Fundulea era cunoscut în trecut cu numele Crângul-Fundulele. Este format din localitatea componentă Fundulea (reședința) și din satele Alexandru I. Cuza și Gostilele. Are o populație de 7.851 de locuitori. A fost declarat oraș la 18 aprilie 1989. Orașul Fundulea se află la aproximativ 30 kilometri de București, în colțul nord-vestic al județului, la limita cu județul Ialomița. Este traversat de autostrada București–Constanța, pe care este deservit de o ieșire, precum și de șoseaua națională DN3, care leagă Călărașiul de București. Din acest drum se ramifică șoseaua județeană DJ402, care duce spre sud la Sărulești, Nana și Luica. Localitatea este traversată și de calea ferată București-Constanța, pe care este deservită de stația Fundulea.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Fundulea avea statut de comună rurală, având numele de Crângul-Fundulele, și făcea parte din plasa Mostiștea a județului Ilfov, fiind formată din satele Crângu, Fundulele și Gostilele, având în total 1160 de locuitori ce trăiau în 306 case. În comună funcționau trei biserici, o școală mixtă și două mori de apă, iar principalii proprietari de pământ erau C. Stoicescu și statul. Anuarul Socec din 1925 consemnează localitatea în plasa Sărulești a aceluiași județ, având 2578 de locuitori în satele Boanca, Crângu, Fundulele și Gostilele. În 1931, comuna a luat numele de Fundulea, fiind formată din satele Boanca, Crângu, Fundulea, Fundulea-Mardaloescu, Fundulea-General-Popescu, Fundulea-Mihăilescu, Fundulea-Gh. Razorea, Fundulea-Stația Fundulea și Principele Nicolae. După al Doilea Război Mondial, toate acele cătune denumite Fundulea au fost regrupate într-un singur sat, iar satul Principele Nicolae a primit în 1948 denumirea de Alexandru Ioan Cuza. În 1950, comuna a fost transferată raionului Brănești și apoi (după 1956) raionului Lehliu din regiunea București. Satul Boanca a fost dezafectat, iar locuitorii săi strămutați în 1962, pentru a mări suprafețele arabile. În 1968, comuna a revenit la județul Ilfov, reînființat, având în compunere satele Fundulea, Gostilele și Alexandru Ioan Cuza; tot atunci satul Crângu fiind desființat și comasat cu satul Fundulea. Satul Alexandru Ioan Cuza a fost dezafectat în perioada 1972–1978, deși oficial el încă mai există, legea nefiind modificată corespunzător. În 1981, comuna a trecut la județul Călărași, înființat atunci în urma unei reorganizări regionale. Comuna Fundulea a fost promovată la rang de oraș în 1989. Conform recensământului efectuat în 2011, populația orașului Fundulea se ridică la 6.851 de locuitori, în creștere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 6.691 de locuitori. Ca personalități locale avem pe Mircea Nedelciu (1950-1999), scriitor român și câteva personalități politice actuale.

Pe malul râului Mostiștea se află Parohia Fundulea Centru, ce face parte din Protopopiatul Lehliu, Episcopia Sloboziei și Călărașului. Biserica ridicată prin osârdia Stareței Mănăstirii Pasărea în anul 1860 – 1861 și sfințită în același an de către Mitropolitul Nifon, poartă hramul Sfântului Ierarh Nicolae. Lăcașul de cult merită vizitat, fiind un monument istoric important din județul Călărași. Mai sunt în localitate Biserica „Sfântul Ierarh Spiridon” și „Sfântul Mucenic Alexandru” din Fundulea, Biserica Creștină după Evanghelie „Golgota” și Biserica ortodoxă Gostilele. Se mai găsesc aici ruinele bisericii din localitatea Frunzănești-Fundeni, care reprezintă un monument istoric situat la aproximativ 16 kilometri de București. Biserica a fost ctitorită, probabil, de către moșierul J.S. Gerassy, nu cu mult înainte de anul 1850. În prezent este părăsită, păstrându-se doar rămășițe din zidul inițial, ruine ale bisericii și piatra unui mormânt, piatra funerară a ctitorului, precum și cavoul familiei acestuia, profanat și distrus. Aici funcționează „INCDA” – Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare Agricolă din Fundulea, care este recunoscut drept cea mai importantă unitate de cercetare agricolă din România, datorită atât rezultatelor obținute în diferite sectoare ale cercetării agricole privind cerealele, plantele tehnice și furajere, cât și în valorificarea acestor rezultate de către cultivator. Prin înființarea sa a fost posibilă continuarea bogatei tradiții a cercetărilor agricole organizate în România încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, în scopul abordării științifice și rezolvării unor obiective prioritare pentru agricultura națională. Prin Compania de Semințe Fundulea se asigură material genetic curat pentru fermierii din România. În Fundulea se găseste și un monument dedicat ostașilor căzuți în Primul Război Mondial 1916 – 1919. Statuia aflată pe soclu reprezintă un ostaș lovind cu arma din dotare, probabil după ce i s-a terminat munția. Se observă încrâncenarea acestuia și dăruirea cu care se aruncă în luptă…


Memoria care învinge timpul…

Există cărți care se nasc din dorința de a spune o poveste și există cărți care se nasc dintr-o necesitate morală: aceea de a nu lăsa timpul să șteargă chipurile, întâlnirile, locurile și faptele care au dat sens unei existențe. Volumul „Gânduri pentru mai târziu”, semnat de Zenovia Zamfir, aparține, prin excelență, celei de-a doua categorii. Este o carte a memoriei și a comuniunii, o carte în care experiența personală se deschide către istoria culturală și spirituală a unei comunități. Autoarea nu se limitează la consemnarea unor evenimente, ci încearcă să le descopere semnificația. De aceea, volumul trebuie citit nu numai ca o colecție de texte memorialistice și publicistice, ci ca o mărturie despre o epocă și despre oamenii care au contribuit la configurarea ei spirituală. Titlul însuși reprezintă o veritabilă cheie hermeneutică. Sintagma „pentru mai târziu” introduce cititorul într-o filozofie a timpului. Prezentul este văzut ca un moment trecător, în timp ce cuvântul scris are vocația durabilității. Gândul consemnat astăzi poate deveni, peste ani, document, amintire, mărturie sau reper. În această perspectivă, Zenovia Zamfir scrie împotriva uitării. Una dintre cele mai importante dimensiuni ale volumului este memoria. În societatea contemporană, dominată de viteza informației, foarte multe evenimente dispar aproape imediat după producerea lor. O întâlnire culturală, o lansare de carte, o manifestare spirituală, o personalitate întâlnită sau o călătorie pot rămâne doar în memoria celor care au participat. Zenovia Zamfir refuză această dispariție. Ea consemnează. Dar consemnarea nu este rece și impersonală. Autoarea introduce în relatare propria sensibilitate, ceea ce transformă documentul într-o experiență afectivă. De aceea, volumul poate fi considerat o arhivă sentimentală a unei epoci culturale. O asemenea perspectivă este importantă și pentru cercetătorul de mai târziu. Ceea ce astăzi pare un simplu articol sau o relatare despre un eveniment poate deveni mâine o sursă pentru reconstituirea vieții culturale a începutului de secol XXI.

Un aspect esențial al cărții îl constituie interferența dintre jurnalism și literatură. Zenovia Zamfir pornește, de regulă, de la un fapt real: o întâlnire, o călătorie, o personalitate, un eveniment cultural ori religios. Însă, în procesul scrierii, faptul este transformat prin sensibilitatea autoarei. De aici rezultă caracterul literar al textelor. Nu este vorba despre reportajul jurnalistic în sens strict, în care informația trebuie să fie transmisă rapid și obiectiv, ci despre un reportaj afectiv, în care realitatea este filtrată prin emoție. În paginile sale există oameni și locuri, dar există și atmosfera lor. Există evenimentul, dar există și ecoul lui în sufletul autoarei. Această capacitate de a transforma realitatea imediată într-o experiență literară explică una dintre particularitățile stilului său. O altă axă fundamentală a volumului este credința. Pentru Zenovia Zamfir, credința nu reprezintă o temă literară între multe altele. Ea constituie un principiu de orientare a existenței. În această perspectivă, oamenii Bisericii, mănăstirile, locurile sacre, tradițiile și manifestările spirituale sunt privite printr-un ochi care caută mai mult decât informația istorică. Această atitudine explică și interesul său pentru personalități precum Patriarhul Justinian Marina sau Mitropolitul Bartolomeu Anania. Ei nu apar numai ca personalități istorice sau ecleziastice, ci ca repere ale unei continuități spirituale românești. Prin evocarea lor, Zenovia Zamfir participă la un proces de recuperare a memoriei religioase și culturale.

Unul dintre meritele cărții este acela că propune o imagine a României diferită de cea oferită de discursul cotidian. România Zenoviei Zamfir este o Românie a bisericilor, a mănăstirilor, a oamenilor care păstrează tradițiile, a scriitorilor, a intelectualilor, a cititorilor și a comunităților care se întâlnesc în jurul cărții. Este România profundă, aceea care continuă să existe dincolo de zgomotul cotidian. Autoarea descoperă în aceste spații o continuitate între trecut și prezent. De aici se naște și o dimensiune patriotică a volumului. Patriotismul Zenoviei Zamfir nu este unul declarativ, zgomotos sau festivist. Este un patriotism al faptelor mici: iubirea pentru locul natal, respectul pentru tradiție, prețuirea limbii române, memoria înaintașilor și apropierea de oamenii care duc mai departe cultura română. Un capitol deosebit de semnificativ îl reprezintă experiențele culturale desfășurate în comunitățile românești din străinătate. Aici se deschide o nouă perspectivă asupra cărții: România nu mai este numai teritoriul dintre granițele statului, ci devine o realitate spirituală purtată de oameni.

Românii plecați în Austria, Germania, Spania, Elveția sau Suedia duc cu ei limba, credința, tradiția și memoria. În acest context, întâlnirile culturale devin adevărate acte de recuperare identitară. Cartea consemnează astfel un fenomen important al contemporaneității: necesitatea românilor din diaspora de a-și păstra legătura cu țara și cu valorile care i-au format. Din această perspectivă, volumul dobândește și o valoare sociologică. Zenovia Zamfir posedă o evidentă vocație a portretului. Oamenii pe care îi întâlnește nu sunt prezentați doar prin funcții, titluri sau opere. Autoarea caută omul din spatele personalității publice. Aceasta este una dintre calitățile scrisului memorialistic. Un portret reușit nu este o biografie condensată, ci o revelație a unei individualități. În paginile Zenoviei Zamfir, portretul se construiește prin gesturi, amintiri, dialoguri și impresii. Uneori, un detaliu aparent minor poate spune mai mult despre un om decât o listă întreagă de realizări. Prin această tehnică, personalitățile devin vii. Ele nu rămân nume într-un dicționar, ci devin prezențe.

„Gânduri pentru mai târziu” este și o carte despre comunitate. Într-o epocă în care individualismul este tot mai accentuat, autoarea pune în valoare întâlnirea dintre oameni. Cartea, biblioteca, biserica, cenaclul, manifestarea culturală și dialogul devin spații ale comuniunii. Această idee este fundamentală. Cultura nu este prezentată ca un lux rezervat unei elite, ci ca un mijloc prin care oamenii se apropie unii de alții. De aici și caracterul profund uman al volumului. Am putea spune că unul dintre personajele centrale ale cărții este chiar Timpul. El nu apare întotdeauna explicit, dar se află în spatele fiecărei pagini. Timpul trece. Oamenii îmbătrânesc. Generațiile se schimbă. Locurile se transformă. Unele personalități dispar. Rămâne însă memoria. Iar memoria este fixată în carte. În acest sens, scrisul Zenoviei Zamfir are o funcție aproape testamentară, fără ca această afirmație să presupună o perspectivă sumbră. Dimpotrivă. Este un testament luminos. Autoarea lasă urma cuvântului celor care vor veni.

Stilistic, Zenovia Zamfir preferă claritatea și naturalețea. Discursul său nu urmărește spectaculozitatea metaforei cu orice preț. Ea preferă cuvântul direct, cald și inteligibil. Această simplitate reprezintă o calitate. În literatura memorialistică, excesul de ornament poate diminua autenticitatea. Zenovia Zamfir înțelege că emoția adevărată nu are nevoie întotdeauna de artificii. Uneori, un fapt spus simplu poate produce o impresie mai puternică decât o pagină de metafore. În același timp, unele pasaje dobândesc o sensibilitate poetică, ceea ce explică și observația lui Daniel Luca asupra caracterului de „reportaje… poetice” al scrisului autoarei. Așadar, avem o scriitură situată la granița dintre document, reportaj, memorialistică și literatură. Cartea posedă și o evidentă dimensiune morală. Zenovia Zamfir scrie despre ceea ce consideră demn de a fi păstrat. Prin urmare, selecția însăși a temelor constituie un act moral. A vorbi despre credință înseamnă a apăra credința. A vorbi despre personalitățile culturii înseamnă a le salva de uitare. A vorbi despre românii din diaspora înseamnă a afirma continuitatea identității. A vorbi despre întâlniri și prietenii înseamnă a apăra valoarea comuniunii umane. În acest sens, „Gânduri pentru mai târziu” nu este o carte neutră. Este o carte asumată.


Infatuarea criminală a ex-prim-ministrului demis…

Bolojan-Distrugătorul îşi continuă neabătut opera de „reconstrucţie” prin demolare, cu aerul solemn al unui arhitect de baltă care a primit planurile direct de la demolator. Unde vede o cărămidă, vede o cheltuială; unde întâlneşte un om, descoperă o statistică; iar unde mai pâlpâie vreo speranţă, găseşte urgent un indicator de eficienţă care trebuie optimizat. Cu fiecare pas făcut „pentru binele ţării”, ţara mai pierde câte ceva din ce a mai rămas: o bucată de răbdare, o fărâmă de demnitate şi, pe alocuri, chiar senzaţia că mai există cineva la volan. Dar nu-i nimic: important este că direcţia rămâne fermă, privirea rămâne încruntată, iar explicaţia rămâne aceeaşi – trebuie să doară acum pentru ca, într-un viitor luminos şi atent contabilizat, să ne fie bine. Dacă românul mai întreabă, din când în când, unde duce drumul acesta, i se răspunde cu superioritatea celui care cunoaşte destinaţia, dar preferă să nu o divulge. La urma urmei, într-o ţară (dacă se mai poate numi așa), în care „pas cu pas” metoda actuală de guvernare, nu mai contează atât de mult unde ajungi. Important este să înaintezi suficient de metodic încât, atunci când te uiţi în urmă, să nu mai recunoşti aproape nimic din ceea ce ai lăsat în urmă. Cu un an în urmă, reîntors de la Paris unde a fost uns ca sluga oficială a Davosului și a lui Macron, Ilie Bolojan a purces să prindă muştele din zbor pentru a le pune „pamblici”, dându-le apoi drumul sub forma unor emanaţii mustind de lipsa de scrupule, ca un burete de apă. Servitorul sorosist, Bolojan-Distrugătorul emană aere occidentale, respinge superior atmosfera autohtonă şi, şocat de umanitatea „anormală” a românilor, împroaşcă semnele mitocăniei ipocrite și distruge „Pas cu pas” puținul care a mai rămas din Țara de până în decembrie 1989. Mă văd obligat conjunctural, să îi adresez perversului slujitor al lui Soros, replica meritată:: „We agree to disagree” (Suntem de acord să nu fim de acord). Fostul prim-ministru demis în Parlamentul României la 5 mai 2026 profită de o prevedere constituțională și emite în continuare legi-fără-de-lege care distrug ceea ce românul „de rând” mai are, cu toate relele care au trecut peste el, şi care nu contenesc să-l agreseze.

Tăcerea românilor îi permite personajului în cauză să procedeze cum gândeşte că este mai bine (pentru el – n.n.), dar nu mă poate obliga să adopt procedura și tratamentul practicat de tiranul malefic Bolojan. Iată însă că a dat „norocul” peste neamul românesc prin apariţia unor astfel de înţelepţi stilaţi care dau lecţii de conduită şi nu întâmplător „uită” temenelele pe care le-au făcut în ultimii ani în „corul robilor” şi pentru care a fost promovat drept „ultra”, „super”, marfă”… idolul lui Macron și al Ursulei von der Leyen. Desigur, cine se-asemănă, se adună așa, și ea demisă din funcția de Ministru de Externe (săracul Titulescu a murit a doua oară când a văzut că madam Țoiu (oare numele ei vine de la clondirul bețivilor? – n.a.) proasta proastelor și urâta lumii mai stă pe locul din care el a reprezentat diplomația românească. În urmă cu peste 16 ani, precedentul Suveran Pontif, sosit în prima sa vizită într-o ţară ortodoxă, a numit România „Grădina Maicii Domnului” şi presupun că Sanctitatea Sa ştia pentru ce. Parafrazând, zic şi eu: mare este „Grădina Maicii Domnului” şi tare mulţi duși cu pluta are! În înalta lor înţelepciune, aceştia ar trebui să gândească mai atent la faptul că excesul de infatuare provoacă ulcere şi atacuri cerebrale. Tensiunea continuă la nivelul vieţii cotidiene a declanşat o serioasă deformare a percepţiei Bolojanului care și-a depus capul la prăvălia de amanet a lui Emmanuel Macron alături de Ursula von der Leyen. Societatea românească, profund afectată psihic, din care omite să menţioneze că el însuşi face parte, a fost-este supusă cretinismelor și vânzării (la propriu) de țară și alimentării buzunarelor escrocului internațional Zelenski cu banii storși cu de-a sila de la români. Și astfel, demisul Bolojan, cu mapa vânzătorului de țară sub braț și cu aerul celui care a descoperit secretul prosperității personale pe seama țării, Bolojan-Distrugătorul înaintează. Nu aleargă, nu se grăbește, nu ezită. Dacă mai găsește prin cotloanele administrației vreun leu care n-a fost încă taxat îl ia de guler și-l trimite disciplinar la muncă pentru Ucraina. Dacă dă peste vreun buget care încă ai respiră, îi pune imediat botnița deficitului, iar dacă întâlnește vreun român care mai are naivitatea să creadă că statul ar trebui să existe și pentru el, îl privește lung, ca pe o eroare de sistem.

În mâinile sale lacome, România s-a transformat într-un laborator de reforme demolatoare, în care cobaiul este mereu același: românul. Experimentul se repetă până când pacientul nu mai protestează, nu pentru că s-a însănătoșit, ci pentru că n-a mai rămas cu suficientă energie să trăiască. Bolojan, cel mai distructiv prim-ministru din istoria României declară cu „modestie”: „Eu cunosc intim un singur om, şi anume pe mine însumi! Eu merg în toate direcţiile, chiar dacă sunt obscure, banale, idioate, geniale sau criminale… fiecare din ele are străpungere către românii și apreciere din partea conducerii lagărului concentraționar numit Uniunea Europeană”. Se poate observa lesne că teroristul Bolojan sfidează umanitatea „anormală” a românilor. El prezintă simptomele unei nevroze cronice ce nu poate fi tratată decât cu încarcerarea sa la Jilava pentru terapie de lungă durată. Poate că reîntoarcerea în trecutul său unde se simțea atât de bine când fura camioane nu i-ar dăuna… Noi, ceilalți, trebuie să sprijinim revolta ciobanilor împotriva uciderii oilor la comanda altei alienate mintal, Ursula von Den Leyen, escroaca nepedepsită de la Bruxelles. Cu toții se impune să reacționăm asemenea ciobanilor care au venit cu turmele de oi la București. Poate așa vom mai putea salva ce a mai rămas din Țara lui Ștefan Mihai, Ion, Nicolaie…

Reamintesc: oricine știe că „Cine se-aseamănă, se adună!”, ața că dacă măcar acum ne asemănăm, să luptăm pentru descătușare, pentru libertate și un trai decent. „Trăiască Nația!”.


Numărul 794

Descarcă PDF


Șahul și viața…

Se spune că șahul este un joc. Cred că este una dintre cele mai mari minciuni spuse vreodată despre el. Șahul nu este un joc. Este o oglindă. O tablă cu șaizeci și patru de pătrate pe care oamenii își proiectează fricile, ambițiile, orgoliile, răbdarea și felul în care aleg să trăiască. De aceea, atunci când privești o partidă de șah suficient de mult, încetezi să mai vezi piesele. Începi să vezi oamenii. La începutul vieții, aproape toți credem că suntem regine. Puternici. Capabili de orice. Convinși că lumea ni se va deschide înainte. Avem planuri. Avem certitudini. Avem răspunsuri pentru întrebări pe care încă nu ni le-a pus nimeni. Apoi începe partida. Și descoperim că viața nu ne întreabă ce piese am fi vrut să fim. Ne mută ea. Uneori ne transformă în pioni. Ne obligă să înaintăm încet. Pas cu pas. Fără scurtături. Fără aplauze. Atunci înțelegem prima lecție. Nu viteza contează. Contează direcția. Pionul nu poate merge înapoi. La fel ca timpul. La fel ca viața. Oricât am regreta o alegere, o iubire pierdută, un drum abandonat sau un cuvânt spus la mânie, nimeni nu primește dreptul de a muta înapoi. Există doar înainte. Întotdeauna înainte. Poate de aceea pionul este cea mai umană piesă de pe tablă. Este mic. Este vulnerabil. Este sacrificabil. Și totuși, poartă în el cea mai mare promisiune. Dacă rezistă suficient. Dacă merge suficient de departe. Dacă nu renunță. Poate deveni orice. În șah, acesta este un detaliu tehnic. În viață, este o lecție de speranță. Apoi există regina. Toată lumea o admiră. Puternică. Rapidă. Capabilă să ajungă oriunde. Asemenea oamenilor care au influență, bani, frumusețe, talent sau putere. Dar șahul ascunde un adevăr incomod. Regina poate controla aproape întreaga tablă. Și totuși, nu poate câștiga singură. Nici o putere nu este suficientă atunci când omul rămâne singur. Nici o victorie nu compensează absența celor pentru care ai vrut să câștigi. Există apoi calul. Piesa care refuză să meargă drept. Care sare peste obstacole. Care apare acolo unde nimeni nu se așteaptă. În fiecare generație există astfel de oameni. Cei care nu respectă traseele obișnuite. Cei care sunt criticați înainte de a fi înțeleși. Cei care par pierduți până în ziua în care toți realizează că vedeau mai departe decât ceilalți. Dar nici măcar calul nu este cea mai interesantă piesă. Cea mai interesantă este regele. Pentru că este cea mai importantă piesă și una dintre cele mai slabe. Toată armata luptă pentru el. La prima vedere pare nedrept. Apoi crești. Și înțelegi. Înțelegi că adevărata putere nu este libertatea. Este responsabilitatea. Nu este să conduci. Este să răspunzi pentru ceea ce conduci. Nu este să fii admirat. Este să fii prezent atunci când ceilalți au nevoie de tine.

De aceea, cei mai puternici oameni pe care îi întâlnim rareori par puternici. Sunt obosiți. Poartă griji. Fac sacrificii despre care nu vorbesc. Și continuă. În tăcere. Ca niște regi care încearcă să țină partida în viață încă o zi. Dar poate cea mai importantă lecție a șahului este alta. Nu despre piese. Nu despre strategie. Nu despre victorie. E despre timp. Fiecare mutare deschide un drum și închide alte zece. Fiecare alegere câștigă ceva și pierde altceva. Nu putem trăi toate viețile pe care ni le-am imaginat. Nu putem iubi toți oamenii pe care i-am întâlnit. Nu putem urma toate drumurile care ne-au atras. La un moment dat trebuie să alegem. Iar după ce alegem, trebuie să avem curajul să continuăm fără să privim permanent spre variantele abandonate. Poate acesta este adevăratul sens al șahului. Nu să înveți cum să învingi. Să înveți cum să alegi. Cum să pierzi fără să te distrugi. Cum să aștepți fără să disperi. Cum să sacrifici fără să devii amar. Cum să înaintezi fără să poți da timpul înapoi. Iar la sfârșitul partidei, când toate ambițiile se sting, când zgomotul se așază și când tabla rămâne goală, descoperim ultimul adevăr.

Regele și pionul ajung în aceeași cutie. La fel ca oamenii. Diferența nu este dată de piesa pe care am fost. E dată de felul în care am jucat partida. Cred că partea care tulbură cel mai mult nu este concluzia cu regele și pionul în aceeași cutie. Este ideea că viața nu ne întreabă niciodată ce piesă am fi vrut să fim. Ne mută ea. Iar demnitatea constă în felul în care jucăm poziția primită. Acolo, cred, șahul încetează să mai fie un joc și devine o lecție despre condiția umană.


Când diplomația eșuează să construiască poduri, ea sapă tranșee…

Într-o epocă în care cacofonia digitală a fracturilor geopolitice acoperă șoapta diplomației, ne trezim căutând nu un politician, ci un filosof. Lumii moderne nu-i lipsesc vocile, ci viziunea. În mijlocul vacarmului indignării alimentate de algoritmi și al dihotomiilor rigide ale războiului ideologic, se profilează o figură care refuză să strige, alegând în schimb să discearnă anatomia tăcerii. Acesta este filosoful vremurilor noastre, un gânditor care înțelege că pacea nu este doar absența tirului de artilerie, ci prezența unei empatii profunde și structurale, erodată sistematic de arhitectura vieții moderne. Pentru a înțelege argumentația acestui înțelept contemporan, trebuie mai întâi să recunoaștem modul în care conceptul de pace a fost banalizat. Timp de decenii, pacea a fost comercializată ca o marfă, o stare de fapt statică menținută prin tratate și monitorizată prin sateliți. Totuși, acest filosof susține că o astfel de definiție este perimată, o rămășiță a mentalității din Războiul Rece, care percepea conflictul ca fiind extern, nu intern. Astăzi, câmpul de luptă s-a mutat de la granițe în căile neuronale ale individului. Filosoful afirmă că adevărata pace este o disciplină activă și viguroasă, care necesită aceeași rigoare ca antrenamentul sportiv sau cercetarea științifică. Ea nu reprezintă o resemnare pasivă în fața destinului, ci o negociere neîncetată cu sinele și cu celălalt. Elementul central al acestui cadru filosofic este critica „izolării conectate”. Trăim într-un paradox în care hiperconectivitatea a generat o alienare fără precedent.

Filosoful observă că platformele de socializare, concepute pentru a crea punți de legătură, au consolidat, în schimb, „camerele de ecou”, transformând dialogul în monolog și dezbaterea într-un spectacol. Aici, figura retorică a personificării este extrem de sugestivă: algoritmul nu este un instrument neutru, ci o entitate avidă, care se hrănește cu polarizare, deoarece furia generează implicare, în timp ce pacea generează tăcere. Filosoful ne îndeamnă să înfometăm această bestie, reintroducând nuanța în discursul nostru. El susține că pacea începe atunci când refuzăm să reducem ființe umane complexe la caricaturi ale celor mai detestabile opinii ale lor. Mai mult, această voce intelectuală trasează o distincție netă între toleranță și acceptare. Toleranța, susține el, este un vas fragil; ea implică îndurarea a ceva neplăcut până în momentul în care situația devine insuportabilă. Acceptarea, în schimb, își are rădăcinile în înțelegere. Filosoful îndeamnă societatea să depășească apele superficiale ale toleranței și să pătrundă în curenții profunzi ai înțelegerii radicale. Acest lucru necesită o schimbare de perspectivă cognitivă, disponibilitatea de a păstra simultan în minte două adevăruri contradictorii, fără a ne grăbi să rezolvăm tensiunea dintre ele. Într-o sală de curs universitară sau într-o piață publică, acest lucru se traduce prin a asculta nu pentru a răspunde, ci pentru a înțelege. Este vorba despre renunțarea la nevoia egoului de a avea dreptate, în favoarea nevoii sufletului de a fi conectat cu ceilalți. Implicațiile economice ale acestei filozofii sunt la fel de evidente. Filozoful subliniază că economia noastră globală se bazează adesea pe penurie și competiție – narațiuni care generează, prin natura lor, conflicte. În schimb, o filozofie a păcii pledează pentru o economie a abundenței, nu neapărat în bunuri materiale, ci în demnitate și oportunități. Atunci când indivizii se simt în siguranță în privința nevoilor fundamentale și respectați în identitatea lor, impulsul către violență se diminuează. Nu este vorba despre un idealism utopic, ci despre o abordare sociologică pragmatică. Filozoful invocă precedente istorice în care investițiile în educație și sănătate au generat o stabilitate mai mare decât ar fi putut-o face vreodată orice buget militar. Prin urmare, pacea nu este doar un imperativ moral, ci și o strategie economică.

Criticii ar putea respinge această perspectivă ca fiind naivă, susținând că lumea este prea fracturată pentru astfel de remedii blânde. Totuși, filozoful replică afirmând că naivitatea constă în credința că forța poate rezolva definitiv problemele născute din neînțelegere. Violența este o scurtătură care duce, în cele din urmă, pe un drum mai lung și mai plin de primejdii. Abordarea filozofului este una dificilă; ea ne cere să ne confruntăm cu propria noastră complicitate în sisteme de opresiune și prejudecată. Ne îndeamnă să privim în oglindă și să vedem nu doar o victimă sau un învingător, ci un participant la o condiție umană comună. Această introspecție reprezintă creuzetul în care se făurește pacea durabilă. În timp ce ne aflăm în pragul unui potențial colaps ecologic și social, cuvintele acestui filosof rezonează cu o claritate urgentă. Ele ne amintesc că pacea nu este o destinație la care ajungem, ci un mod de a călători. Este practica zilnică de a alege curiozitatea în detrimentul judecății, conexiunea în locul dezbinării și umanitatea în fața ideologiei. Filosoful nu oferă o soluție miraculoasă, ci o oglindă. Reflectând asupra propriei noastre capacități de a urî și a potențialului nostru de a iubi, descoperim singura armă capabilă să dezarmeze lumea modernă: angajamentul neclintit de a-l vedea pe celălalt nu ca pe un dușman ce trebuie învins, ci ca pe un semen care trebuie înțeles. În cele din urmă, tăcerea pe care o susține nu este una goală; ea este plină de posibilitatea unui nou început. Să fie pace!


Sanctuarul de urși „Libearty” Zărnești – cea mai mare rezervație de urși bruni din lume

Considerat mult timp „Omul Pădurii”, ursul sau Moș Martin, cel care nu are coadă, umblă în două picioare, este omnivor și este puțin mincinos (zice că moare („Mor, Mor”) și nu moare deloc, ci chiar „învie” primăvara, când iese „de sub pământ”, din hibernare), acest mamifer a împărțit cu omul arealul munților plini de peșteri, bârlogurilor (tip „bordei”), cu tufe de afine și zmeură, cu păstrăvi și ciuperci. Prin faptul că ursul era îmblânzit și adus „să danseze” în sat, el și-a găsit un caracter mai apropiat uman, fiind prezent în basmele copilăriei. Ursul se află și în cetele de colindători ce vin la marile sărbători, alături de cerb, de capră, etc.. Prin „fața” lui simpatică, prin blănița lui moale, dar și prin frecvența mare a jucăriile ce îl imită, el este un prieten apropiat și simpatic al copiilor. Dacă în perioada așa zisă comunistă din România urșii erau „rezervați” vânătorilor organizate de cuplul prezidențial și apropiații acestora, după Revoluție au apărut vânători „plătitori”, dar și o așa zisă înmulțire peste limită a urșilor. Printre noile legi „eco” ce au fost promovate, au fost și acelea ce au salvat de la o viața grea (în cuști metalice mici, sau condiții improprii) multe animale sălbatice. Și urșii s-au numărat printre acestea, iar mare parte dintre ele au luat drumul Sanctuarului de la Zărnești (jud. Brașov).

Sanctuarul de urși „Libearty” a fost înființat în anul 2005 și deschis publicului în 2008, fiind situat în pădurea de pe dealul de la intrarea în orașul Zărnești, la doi kilometri de drumul național 73A Râșnov – Zărnești – Sibiu. Sanctuarul „Libearty” din Zărnesti se întinde pe o suprafață de 69 de hectare de pădure, fiind cea mai mare rezervație de urși bruni din lume și singura din România. Sanctuarul „Libearty” a fost creat în memoria ursoaicei Maya și este astăzi căminul a peste 100 de urși, toți salvați de la o viață crudă și abuzivă de captivitate. Majoritatea urșilor din rezervație au fost salvați din captivitate, închiși în cuști mici, mizere, fiind doar motiv de distracție pentru restaurante, hoteluri, fabrici, benzinării, circuri sau chiar mănăstiri. Sanctuarul „Libearty” Zărnești nu primește printre vizitatori copii sub cinci ani, din motive de siguranță, pentru o bună desfășurare a vizitelor în sanctuar și pentru bunăstarea urșilor. Trebuie să fiți pregătiți să prezentați un document care să ateste vârsta copiilor

Cristina Lapis a înfiinţat, în 2005, Sanctuarul de urşi „Libearty”, la Zărneşti, în jud. Braşov, pentru a le oferi o viaţă normală urşilor eliberaţi din captivitate. Ea este și preşedinta Asociaţiei Milioane de Prieteni ce susține financiar sanctuarul. Urşii nu sunt proprietatea nimănui şi au şi ei dreptul la viaţă ca toate celelalte animale. La rezervaţie vin turişti din toată lumea să vadă urşii, deci reprezintă o mare atracţie. Dacă în locul puştii, s-ar folosi aparatul de fotografiat şi s-ar face parcuri naţionale, s-ar şi câştiga mult, deci ar avea cu ce să întreţină aceşti urşi, şi ar fi mândrie pentru ţara asta”. Sanctuarul se poate vizita doar în cadrul tururilor ghidate, desfășurate în limba română și/sau engleză. Tururile au loc cu grupuri de maximum 40 de persoane. Programul de vizitare diferă în funcție de sezon. Misiunea sanctuarului este de a salva animale ținute captive în condiții mizere și de a le oferi îngrijire și condiții de viață decente într-un cadru natural cu o suprafață de 69 de hectare de păduri, pâraie și piscine. Sanctuarul Libearty nu primește niciun fel de sprijin din fonduri publice! Este construit și administrat de Asociația Milioane de Prieteni, o organizație non-guvernamentală. (G.V.G.)


Pictorul, desenatorul și decoratorul Mihail Simonidi – în opera sa alegoria stă la masă cu regalitatea…

Paginile cărților de istorie a artei au acoperit cu praf interstelar nume strălucitoare ce au căzut în uitate. Valurile timpului au purtat și numele lui Mihail Simonidi, cunoscut în limba franceză ca și Michel Simonidy (n. 1870, București; d. 1933, Paris) ce a fost un pictor, desenator și decorator român, reprezentant al curentului Art Nouveau. Artistul provenea dintr-o familie de greci stabiliți în Muntenia și care a dat cărturari întemeietori de școală. S-a născut în 1870, iar numele său grecesc, Menelas, a fost transformat în forma sa românească de Mihail pentru ca, în urma stabilirii la Paris a artistului, să ia forma franțuzească care l-a consacrat, Michel. Într-o epocă în care marile comenzi urbanistice și arhitectonice din România aveau nevoie de susținerea nu doar a inginerilor și arhitecților, ci și a artiștilor care urmau să decoreze interioarele, Simonidy a revenit în România cu intermitențe. Urmele artei sale plastice au fost însă durabile. Cea mai cunoscută operă plastică este legată de decorarea holului de onoare al Casei de Economii și Consemnațiuni din București, Palatul CEC de pe Calea Victoriei, operă a arhitectului francez Paul Gottereau construită între 1897 și 1900. De asemenea, plafonul sălii de consiliu al amintitei instituții cuprinde alte creații ale artistului, Fortuna împărțind binefacerile sale românilor după Războiul de Independență din 1877-1878, Steaua și Renumele.

O replică de mari dimensiuni a primei lucrări din această serie a obținut medalia de argint la grandioasa Expoziție Universală de la Paris din 1900. Simonidy a cultivat o rafinată pictură simbolistă, cu înclinații spre alegorie. Lucrarea Moartea lui Mitridate a fost premiată la Paris drept una dintre lucrările valoroase ale Salonului parizian, cu subiect alegoric-romantic. Portretele regelui Carol I și al reginei Elisabeta, realizate în aceeași epocă, vegheau desfășurarea ședințelor Consiliului, iar la intrare străjuia o altă lucrare, Munca. În timpul regimului comunist, însă, portretele suveranilor au fost distruse în întregime, pierzându-se iremediabil. Au rămas celelalte opere ale lui Mihail Simonidi în care alegoria artistică stă la masă cu regalitatea reprezentativă a unui popor minunat și plin de surprise, precum este poporul român, în matca căruia a apărut și talentul acestui Pictor, căutător al inefabilului și al majestății!


Moartea la braț a democrației și a Uniunii Europene…

Cu câteva săptămâni în urmă, m-am întâlnit, la un șpriț, pe o terasă din centrul mega-betonat al Clujului, cu Gogu… Gogu Strigoiu. Se cheamă așa după mama-sa… Strigoaia otrăvitoarea cu coasă. Celebra coasă de Bruxelles… ca și varza! Că tot ne-au făcut ăia de acolo… varză! Din vorbă-n vorbă, ca tot românul, după subiectele fotbal și femei, inevitabil ajungem la politichie… Unde, al dracu’ Gogu ăsta… mai mereu le nimerește… ca la 6 din 49.

– Gogule, ce ne facem, frate, că, de 36 de ani… „ole, ole, ole, Ceaușescu nu mai e”! Dar ce e…? Sănătate, cultură, educație, remunerație, o nouă generație și o imensă tristețe care face senzație… într-o țară amanetată la consignație! Asta da… situație… cu exclamație!

– Cumetre, răspunse Gogu, nici nu poate fi altfel, căci, după „despărțirea” din decembrie ’89… banii au rămas la „băieții deștepți” de la Securitate! La fel ca și în cazul despărțirii de o femeie… întotdeauna piz… pardon, sexul rămâne la ea! Așa și banii, au rămas la… Securitate!

– Nu mai înțeleg nimica… Și Europa ce zice?

– Nici nu ai ce să înțelegi, căci, dacă înțelegi ceva, înseamnă că ești pe… miriște! Și în Uniunea Europeană este la fel… puterea de decizie este exclusiv în birourile birocraților de la Bruxelles!

De exemplu, ceea ce dorește astăzi UE este prelungirea războiului din Ucraina. Ei fac absolut tot ceea ce se poate pentru ca acest război să nu se încheie! Sunt oameni care refuză realitatea… care refuză adevărul! Bineînțeles, pe banii, efortul și suferința noastră! Noi plătim „consumația”, dar nu ne întreabă nimeni dacă vrem să consumăm… Vrei, nu vrei, mănâncă, nene, fleică! Războiul, pentru noi, este precum situația în care te-ai afla în imediata vecinătate a unui vulcan… El nu erupe permanent, dar stai cu ochii pe el ca pe butelie: mai iese niște fum, mai auzi un zgomot… Aoleu, vine peste noi! Iar partea proastă este că, pe lângă noi, se sperie și investitorii… Este vorba despre mari investiții… despre fluxuri economice!

Am auzit cu toții de zecile de miliarde de euro care s-au „investit” de către puterile occidentale în Ucraina. Desigur, obligându-ne și pe noi, ca țară, să luăm din buzunarul rupt al bietului român… Priviți la prețurile, inflația, taxele și impozitele nesimțite de astăzi! Iar dacă UE a făcut o „investiție”… bineînțeles, ea trebuie să aibă… să aducă și un profit. Dar ce constatăm? Că există „riscul” ca acest război să se încheie printr-o înțelegere între Rusia și SUA, din care UE să nu primească nimic. Și, credeți-mă, nu va primi nimic, pentru că așa se așază structurile… Alta va fi noua ordine în regiune! Adică rușii și americanii se vor înțelege peste capul UE, iar europenii, care au băgat o grămadă de bani în toată „afacerea” asta, se vor alege cu praful de pe tobă!

Revenind la situația politică de la noi, dar și din Europa, observăm că partidele consacrate, devenite în ultimii ani tradiționale — de centru, de centru-dreapta sau de centru-stânga — nu mai inspiră încredere. La fel și partidele democrat-liberale sau partidele de masă social-democrate! Astăzi, votul nu se mai dă pentru ceea ce ai făcut în trecut, ci pentru ceea ce urmează să faci! Vechile partide nu mai inspiră încredere… sunt compromise, nu mai au idei și nu mai au o identitate! Astăzi vedem așa-numitele „mari coaliții”, care au adunat toate partidele precum ingredientele într-un ceaun de gulaș, dar au uitat să pună și condimentele! Rezultatul este un mare loc viran politic, pe care cresc astăzi partidele de orientare suveranistă, tradiționalistă, național-creștină! Acestea sunt considerate, în mod fals, extremiste de către pierzătorii globaliști, neomarxiști, de serviciu! Partide care, într-adevăr, vin cu un program sau cu un mesaj radical, deoarece ele răspund unei nevoi populare, electorale, în acest sens! Pentru că astăzi majoritatea, sătulă de minciuni și promisiuni deșarte, dorește măsuri mai radicale, dintr-un soi de disperare. Atunci când observi că ceilalți o scaldă, că guvernanții și autoritățile nu se ocupă și nu se preocupă de binele tău, ci doar de propriile lor interese, când vezi că viața se duce din ce în ce mai jos, cauți pe cineva care să poată salva ambarcațiunea de la naufragiu! Ambarcațiune prost condusă de cei de până acum. Cauți pe cineva care să ne aducă pe toți la țărm! Cauți pe cineva cinstit, care să nu ne mai mintă!

Cine ne minte? Cel care spune că va fi bine! Dar cum să fie bine când noi vedem că este un război care nu se mai termină, că prețul energiei a depășit de mult Everestul, că nu mai avem industrie, agricultură și comerț, că resursele și bogățiile țării au fost înstrăinate pe gratis străinilor, că patrimoniul românesc a fost devorat de cel străin… Când vedem că noi, împreună cu întreaga Europă, umblăm după cai verzi pe pereți – la propriu verzi, pentru că energia verde este un soi de sinucidere asistată! Și toate acestea sunt rezultatul crizei democrației… o criză care are drept cauză principală promovarea, în ultimii ani, la conducerea UE și a puterilor occidentale, a unor lideri politici caraghioși… impotenți intelectual și moral! Spre deosebire de liderii unor țări precum China, Rusia, Turcia, Iran și India, care, de departe, le dau clasă măscăricilor de europeni! Cel mai grav este că, până în urmă cu câțiva ani, puteam să le spunem celor din BRICS că-i compătimim… deoarece la noi era democrație. Astăzi, însă, vor râde, pentru că la noi cenzura este din ce în ce mai apăsătoare! Așa-i când, în România, se anulează alegeri politice, când sunt împiedicate anumite persoane să candideze, când se are în vedere anularea unor partide politice care nu convin Sistemului. Astăzi, la noi, nu mai este democrație, este oligarhie. Iar la ei nu mai este dictatură, este meritocrație! În timp ce ei au urcat, noi am coborât! Cum spune și domnul profesor Corvin Lupu: „România merge de 36 de ani înainte, coborând”! Și de aceea ei vor câștiga războiul din Ucraina… din Iran! Paradoxul lumii de azi constă înurmătoarea schimbare: partidele radicale, suveraniste, naționaliste, de dreapta, pledează ă pentru pace! În timp ce liderii politici europeni alimentează constant războiul! Călin Georgescu a fost „executat” în decembrie 2024 tocmai pentru că s-a pronunțat ferm pentru pace! Așa cum „Pace vouă!” le-a spus ucenicilor Săi Domnul, când li S-a arătat după Învierea Sa din morți.