Părtași tăcerii…

Nefericit și neinspirat cel puțin unul dintre sloganurile de „salvare” a lucrării lui Brâncuși… „Brâncuși este al tău așa cum și țara este a ta”… Cam ironic, dacă nu chiar sfidător, un mesaj care, de fapt, îți activează în subconștient crunta întrebare: Mai este țara a noastră? Iar cu un răspuns cvasigeneral pesimist, cum mai poate fi oare Brâncuși al nostru? Apoi, privind dinspre direcția aparent optimistă, dacă trăim tot mai apăsat sub povara impresiei că țara nu mai este de multă vreme a noastră, oare Brâncuși mai este al nostru? A fost vreodată al nostru?! Ce am făcut pentru a-i merita amprenta de spiritualitate? Ce am făcut pentru a fi al nostru? Căci dacă ne uităm la acțiunile noastre pentru a-i apăra moștenirea spirituală s-ar putea să dăm din col în colț….

Ce am făcut decenii întregi pentru ca Brâncuși să fie al nostru? Pentru a ni-l aduce acasă, pentru a ni-l revendica la valoarea lui absolută pe care, nici de vom cugeta până vom deveni pietre, nu o vom cuprinde. Noi nu am fost în stare nici măcar osemintele să i le aducem pentru a se odihni în pământul lui… Dar ne mândrim…

Ce mai este, de fapt, al nostru în sloganul de „salvare” a Cumințeniei pământului? Un slogan care ar putea fi aplicat oricărei lucrări, nu neapărat monumentale, ci măcar ziditoare de valoare și demnitate, pe care am lăsat-o pradă veneticilor.

Astfel de sloganuri nici nu ar trebui să existe… Pentru că moștenirea Brâncuși nu poate fi parte a unei chete naționale. Ar fi trebuit asumată de guvernanți, indiferent de costul de achiziție, fiind singura formulă în care aceștia s-ar fi putut mândri, peste ani, că au adus o contribuție la patrimoniul național. Că au lăsat o urmă a trecerii lor…

Am lăsat însă un premier de afinitate franceză să ni-l trimită pe Brâncuși în derizoriul unei colecte. La mila publică. Un premier care nu e cu nimic mai presus, în aprecierea operei brâncușiene (or, cine respectă opera brâncușiană, ne respectă și pe noi, ca popor!), decât premierul sub al cărui sceptru se spălau lucrările de la Târgu Jiu până la erodarea pietrei…

Brâncuși nu este parte a talciocului național. Nici un nasture atins de el nu ar fi trebuit să ajungă OBIECT al vreunei licitației, fie și a celei mai mari case de profil din lume, darămite subiect al unei licitații a milei. Pentru că asta reprezintă „subscripția publică” pentru achiziționarea Cumințeniei pământului. O acțiune în care guvernanții ne pun să ne târâm pentru a ne proteja valorile naționale. Lucrarea trebuia cumpărată cu banii de la buget. Punct.

Sau ar trebui cumpărată. Acum. Pentru că în momentul în care guvernul găsește bani la buget pentru a plăti datoriile TVR către Eurovision and Co., datorii cu o treime mai mari decât prețul de achiziție a lucrării brâncușiene, batjocura este prea mare pentru a mai tăcea. Pentru a fi în continuare ceea ce Brâncuși a gândit doar pentru pietre. Niște cumințenii ale pământului care privesc absente cum alții își bat joc de valorile lor.

TVR ar fi putut sta departe de Eurovision și alte prosteli de divertisment „strategic” atâția ani câți ar fi fost necesari pentru a plăti lucrarea lui Brâncuși. Oricum, este suficient de ironic să vezi în vedetismul campaniei de „salvare” a Cumințeniei figuri părtașe dezastrului din TVR prin emisiunile pe care le-au realizat acolo. Dar acum să mai dăm și bani pentru salvarea acestor „capodopere” media?! Să plătim datoria TVR, neplătindu-ne datoria către Panteonul Național, pentru a vedea pe mai departe aceleași mutre de divertisment la care nu se uită nimeni, oare cât de zdraveni la minte suntem?!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*