OMUL pe care l-am ratat…

– George Sbârcea, compozitor, jurnalist și… agent secret –

A fost un jurnalist incisiv și incomod, dar de mare succes în epocă. A realizat interviuri cu Mussolini și Hitler, fapt care i-a adus notorietate și atenția presei internaționale. A petrecut doi ani în Tibet fiind invitat de Dalai Lama. Pe parcursul vieții sale – una de roman, am putea spune – a scris și tradus 83 de cărți și a compus piese nemuritoare, dintre care unele chiar și în limba maghiară, precum cunoscuta „A Donáth úti orgonák” („Florile de liliac de pe drumul Donáth”).

Compozitor de mare succes național și internațional, George Sbârcea – cunoscut și sub numele Claude Romano – rămâne peste timp, în memoria afectivă a oricărui meloman care iubește romanțele, prin celebrele sale melodii „Ionel, Ionelule”, „De ce ai plecat?”, sau „Un tangou de adio”.

În spiritul acelei epoci, un caracter puternic ca George Sbârcea – pe deasupra și fiu de colonel al Armatei Române – nu putea să nu fie și patriot. Așa că, „puțin” spionaj în favoarea Biroului II al Armatei Regale, au dat un plus de „culoare” vieții maestrului. Dar și de tumult. A fost arestat de cîteva ori.

Prima dată de contrainformațiile maghiare, în timp ce încerca să intre în Clujul ocupat, iar mai târziu de Siguranța statului, apoi și de Securitatea română.

De vorbă cu rudele din Sibiu și din Cluj ale maestrului Sbârcea

Întâmplarea a făcut ca în urmă cu mai bine de 30 de ani, să fiu la un pas de a-l cunoaște pe George Sbârcea. Eram prieten cu o strănepoată a domniei sale, din Toplița Română, locul unde ilustrul maestru își petrecea o parte din concedii, același loc în care mi-am petrecut și eu câțiva ani din copilărie și adolescență. La vremea aceea, știam însă foarte puține despre acest om plurivalent, care a excelat în mai multe domenii și care, în opinia mea – și nu sunt cătuși de puțin patetic – a fost atins de aripa geniului. Mărturisesc însă că la vremea aceea nu maestrul era obiectul interesului meu… ci o strănepoată a maestrului.

După aproape 30 de ani de la acel moment, participând la „Zilele Miron Cristea”, la Toplița Română, am fost din nou la un pas de a-l cunoaște pe maestru. Doar câteva zile între plecarea mea din oraș și sosirea domniei sale în Toplița au fost cele care ne-au despărțit. Viața maestrului Sbârcea – un adevărat roman încă nescris – mă intriga însă din ce în ce mai mult, pe măsura ce începusem să cunosc mai multe amănunte referitoarela la personalitatea, viața și opera sa. Dar nu suficiente.

În decembrie 2004, am realizat pentru cotidianul „Zi de Zi” din Târgu-Mureș, un material despre compozitorul George Sbârcea și promovarea tangoului argentinian pe meleagurile românești. Am reușit atunci să stau de vorba cu sora sa, doamna Margareta Stoica din Sibiu și cu nepotul său, Petre Sbârcea, prof. univ. la Cluj.

M-au asigurat că întâlnirea cu maestrul este posibilă, că o vor media și că maestrul se va bucura, însă pe moment, fiind ușor bolnav, o vom amâna pentru anul următor. Din păcate însă… „omul propune, iar Dumnezeu dispune”.

Pe 27 iulie 2005, maestrul George Sbârcea a plecat la cele veșnice. Cu puțin timp în urmă împlinise 91 de ani. Un an mai târziu – extraordinară coincidență! – tot la 91 de ani împliniți, pleca la cele veșnice prietenul său de-o viață, cântărețul Gică Petrescu.

Cu siguranță că George Sbârcea a dus cu el, dincolo, multe amintiri și multe taine care ar fi meritat probabil consemnate.

Au rămas însă arhivele Securității și… zelul unui cercetător, Vasile Valentin, grație căruia am putut reconstitui o parte importantă din viața maestrului. Cu umor amar, am putea spune că cel puțin în cazul maestrului Sbarcea, dintr-un anume punct de vedere, arhivele Securității s-au dovedit a fi utile.

„Rebelul” George Sbârcea … și compozițiile sale

Fiul medicului Constantin Sbârcea, colonel în rezervă al Armatei Române, George Sbârcea s-a născut pe data de 23 martie 1914, la Toplița Română. La 9 ani a rămas orfan de tată alături de încă doi frati și o soră. Studiile le-a început la Toplița, le-a continuat la Reghin și le-a încununat cu o diplomă în drept, la Cluj. Nu s-a simțit câtuși de puțin atras de domeniul juridic, cochetând însă cu muzica și dovedind în acest domeniu certe abilități componistice, dar și calități de pianist de mare perspectivă. Fire romantică, dar și rebelă, George Sbârcea și-a alcătuit o orchestră cu care, în tinerețe, cânta în localurile din Cluj, Satu-Mare, Sibiu, Timișoara…

A fost picătura care a umplut paharul. Mama, dar și familia sa nu agreau ideea ca un tânăr de perspectivă, cu studii juridice finalizate, să fie „muzicant” care cântă în localuri. Pe deasupra era și nepot de Patriarh (Miron Cristea – n.a.). George Sbârcea perseverase în gesturile sale de frondă față de familie.

Primele nemulțumiri ale familiei au fost generate de căsătoria sa. Abia împlinise 21 de ani când s-a căsătorit, iar soția, Ana Bodo, fiica unui croitor, era maghiară. Într-o epocă marcată de puternice resentimente între români și maghiari, căsătoria respectivă părea mai degrabă o sfidare a unor canoane familiale nescrise. Acolo unde a existat și există dragoste, barierele etnice sau de alta natură, rareori contează. Drept urmare, Sbârcea nu a ținut seama de canoane. Era preocupat de muzică în cel mai înalt grad, iar succesul nu a întârziat să apară.

George Sbârcea, alias Claude Romano, a îmbinat în creația sa tangoul cu tematica romanței. Tangoul, romanța și alte forme dansante, au prins la public pentru că s-au născut din sentimente adevărate. George Sbârcea, Ion Vasilescu, Gherase Dendrino, Eli Roman, Ionel Fernic și alții au fost compozitori de nivel european care prin creația lor și-au pus amprenta artistică în mod definitiv, asupra unei epoci. Cristian Vasile, Viorica Vrioni, Jean Moscopol, Titi Botez, Dorel Livianu, Gica Petrescu…erau cantăreții care făceau vânzări colosale cu discurile lor. La vremea aceea, muzica românească era căutată și în străinătate.

Cei amintiți anterior, au plecat de mult timp la cele veșnice, dar creațiile și interpretările lor au rămas în arhivele radio… și în memoria unora dintre noi, fiind ascultate și azi cu nostalgie. Auzindu-le, parfumul discret al unei epoci apuse, ți se insinuează treptat în suflet. Totul pe ritmul inconfundabilului tango.

George Sbârcea, jurnalist… și frontierist arestat la Cluj

Inteligență nativă, spirit căutător și plurivalent, George Sbârcea avea un verb percutant și caustic. Concomitent cu cronicile muzicale pe care le scria în cel mai ales stil, îndeosebi între anii 1940-1944, publica însă și articole cu caracter literar, dar și articole politice antisovietice. Iar ziare precum „Rampa”, „Porunca vremii”, „Viața”, „Neamul românesc” sau „Curentul”, se întreceau să-l publice.

Era deja cunoscut, mai ales, e drept, pentru muzica sa, dar era un nume care dădea bine pe pagina întâi a oricarui ziar. Iar gloriei de compozitor i se adăuga acum și aceea de jurnalist, fapt care nu-i displăcea tânărului Sbârcea a cărui stea urca pe firmamentul muzicii românești, concomitent cu gloria jurnalistică.

Dictatul de laViena din 1940, l-a determinat să-și mute familia la București. La Cluj, va rămâne însă mama sa, care a refuzat să se mute. Ajuns în capitală George Sbârcea a fost încadrat la Ministerul Propagandei, Secția Secretariat, cu misiunea de a ține legătura telefonic cu redacțiile ziarelor, dar la scurt timp a fost cooptat în Direcția Presei Străine. Cunoștea mai multe limbi străine, iar sarcina sa era aceea de a intra în   legătură cu ziariștii străini acreditați în România. Nu era numai o muncă de reprezentare, trebuie să recunoaștem. Sarcina sa era în primul rând una de informare, iar ziariștii, se dovedesc în foarte multe ocazii niște surse de informare de mâna întâi. Alteori însă, tot cu ajutorul lor – mai mult sau mai puțin deliberat – se pot „orchestra” și campanii de dezinformare foarte bine țintite.

Cert este faptul că tânărul Sbârcea își făcea munca foarte bine, de vreme ce pleca mult în străinătate, ocazie cu care a și realizat interviurile cu Mussolini, iar ulterior cu Hitler. În iunie 1944, mama sa, rămasă la Cluj, a fost grav rănită într-un bombardament, iar tânărul George Sbârcea nu a mai așteaptat aprobarea organelor maghiare de frontieră pentru a trece granița, aprobare pe care dealtfel o ceruse anterior. S-a deghizat în mecanic de locomotivă și a trecut frontiera clandestin…..

Arestat… și apoi schimbat pe dealul Feleacului

La scurt timp după ce, deghizat în mecanic de locomotivă a traversat frontiera impusă prin Dictatul de la Viena, George Sbârcea a fost arestat de organele maghiare de contraspionaj.

După zece zile petrecute într-o închisoare din Cluj, a fost înapoiat românilor, pe dealul Feleacului, la schimb cu un maghiar, ofițer de informații, deconspirat și arestat pe teritoriul României.

Intervenția părții române pe lângă partea maghiară, s-a făcut la nivel înalt, cel mai probabil la sugestia Biroului II din Marele Stat Major al Armatei Române, cu care Sbârcea deja colabora, fiind probabil recrutat de organele de informații românești, la momentul în care începuse să lucreze la Direcția Presei Străine. De vreme ce se intervenise pentru Sbârcea, este evident faptul că el, prin poziția, dar și prin prestația sa, avea o valoare deosebită ca sursă.

Se mișca într-o altă lume, avea un farmec personal aparte, era cunoscut și știa să se facă plăcut, dar în aceeași măsură util, și dispunea totodată de capacitatea de a se insinua discret într-un mediu din care se puteau obține informații importante și valoroase. De la Biroul II, a fost detașat, tot cu sarcini informative, la Centrul de Control Militar nr. 3 din Cluj, fiind în legătura locotenent-colonelului Ion Almăjan. În același timp însă, în 1946, a intrat în atenția Siguranței române pentru legăturile pe care le intreținea cu consulul englez la Cluj, James Hartley.

Avusese oare sarcina de la Biroul II să-l contacteze pe consul sau făcuse acest lucru din proprie inițiativă? Este greu de spus, dar în schimb este cert faptul că Siguranța română nu cunoștea activitatea informativă a lui Sbârcea în favoarea Biroului II al armatei, întrucât acesta din urmă nu avea interesul de a-și deconspira agenții și cu atât mai puțin misiunile. Pe de altă parte, atunci, la fel ca și acum, exista și o oarecare concurență între serviciile de informații.

„Criminalul de război” George Sbârcea, arestat și la Petelea-Mureș

După 23 august 1944, George Sbârcea, a colaborat sporadic, dar sub pseudonim, la ziarul „Drapelul”. Era din ce în ce mai preocupat de viitor și mai ales de cel al familiei sale.

Prin sentința numărul 5 din 1946, Sbârcea a fost condamnat pentru crime de război, la 15 ani detenție grea. I se imputa faptul că făcuse jurnalism la „Curentul” lui Pamfil Șeicaru, că scrisese articole antisovietice, dar mai ales că el colaborase cu organele informative ale regimului Antonescu. S-a ascuns un timp la Petelea, în județul Mureș, localitate unde avea niște rude, dar câteva luni mai târziu, în 1947, a fost arestat în urma unui denunț. În cursul aceluiași an 1947, a fost achitat și eliberat, dar la foarte scurt timp, a fost din nou arestat. Câteva săptămâni mai târziu – în mod cu totul inexplicabil – a fost însă din nou pus în libertate. Pe parcursul anilor următori, George Sbârcea a fost în permanență hărțuit de organele represive ale statului comunist. În ianuarie și decembrie 1949, dar și în vara anului 1959, Securitatea română l-a anchetat dovedind un interes deosebit pentru activitatea depusă de el pe linie de informații, dar mai ales de legăturile sale cu fostul consul Hartley.

„Duios”, sursele „Toni” și „Ștefănescu” îl turnau…

Cu ordinul MAI, nr. 113/357271 din 9 iunie 1952, Direcția Generală a Securității Statului i-a deschis lui George Sbârcea dosar de urmărire informativă pentru a documenta „activitatea și legăturile sale” cu „elementele dușmănoase.”

Pe data de 22 iunie 1952, dosarul a fost însă închis, dar asta nu a însemnat că George Sbârcea a scăpat de „ochiul vigilent” al organelor represive române.

Dimpotrivă, câțiva ani mai târziu i se vor deschide alte dosare fără însă a se putea defini în mod clar, obiectul vinovăției sale.

În 1968, după 24 de ani de interdicție, a primit însă acceptul autorităților române de a participa la diverse festivaluri și reuniuni cu caracter internațional. Tot în 1968, pe fondul „dezghețului” politic inițiat de conducerea comunistă de la București, Sbârcea a fost decorat de statul francez cu Legiunea de onoare. În 1979, când una dintre cele două fiice ale sale era cu el, în Austria, aceasta a profitat de ocazia ivită și a rămas la Viena. S-a întors în țară fără ea, iar acest fapt, ulterior, i-a fost deseori imputat. Mult mai târziu, și cea de-a două fiică va reuși să plece și apoi să rămână în străinătate. Plecarea celor două fiice,  și rămânerea lor în străinătate, îi va cauza o mare supărare, acestui fapt adăugându-i-se ulterior și moartea soției sale. S-a recăsătorit, iar acest fapt îi va aduce însă reproșuri dure din partea celor două fete care au refuzat să mai comunice cu el.

În intervalul de timp 1966-1979, George Sbarcea a făcut obiectul interesului Securității române, dar la modul cât se poate de discret. Sursele „Toni” și „Ștefănescu”, plasate în imediata sa apropiere, se vor dovedi deosebit de active în acest sens. Maestrul a continuat să muncească, munca devenindu-i de fapt un fel de refugiu spiritual, fiind însă profund și definitiv marcat de regretul de a nu-și mai fi văzut vreodată fiicele.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*