O poveste care merită toată atenția!

În familia mea, când și când părinții mei își aduceau aminte de o întâmplare cu totul neobișnuită și o comentau, de câteva ori în prezența eroului, nenea Ghiță, frate mai mare al tatii. Nenea Ghiță luase parte la luptele de la Turtucaia, în primul război mondial, și fusese dat dispărut de autoritățile militare. Ceea ce, de cele mai multe ori, însemna mort în timpul luptelor. Mama lui nenea Ghiță, adică bunica mea, crezându-l mort, i-a făcut toate pomenirile rânduite, toate pomenile și parastasele, ca unui mort. Ba chiar i-a făcut și un mormînt în cimitirul satului Cartalu – azi Vulturu, din județul Constanța. I-a pus și cruce, cu numele defunctului: Coja Gheorghe. Numai că după o vreme răposatul Ghiță s-a întors acasă din prizonierat, a mers de și-a văzut crucea, era un om vesel, pus pe glume, îmi închipui ușor cât haz a făcut să-și viziteze mormîntul din cimitir!…

A aflat și de parastase, de pomeni, și așa a ajuns să le povestească celorlalți ciudățenia faptului trăit în prizonierat. A povestit că bieții prizonieri înduraseră o foame cumplită, dar că el, Ghiță Coja, deși de fel, ca orice om voinic, obișnuia să mănânce bine, cât a fost în prizonierat nu a suferit de foame. Mânca la fel ca și ceilalți, mai nimica, dar nu simțea foamea de care ceilalți se văitau toată ziua. Ba chiar a povestit că din când îi mirosea a tămâie, spre mirarea celorlalți care nu simțeau nimic! Și spre mirarea sa, desigur!… Acum înțelegea: pomenile date de bunica au avut bătaie până la Turtucaia, cam vreo sută de kilometri pe Dunăre în sus…

Mi s-a părut extraordinară această poveste, am știut negreșit că este adevărată, și cu riscul de a stârni zâmbete superior sceptice am introdus-o în țesătura romanului ȘEITANII, în primul volum, intitulat VIN AMERICANII. În roman, am pus-o pe seama personajului Dumitru Șeitan, unchi al povestitorului. Am adus-o mai aproape în timp – al doilea război mondial, și ceva mai depărtișor în spațiu: temutul lăgăr sovietic de la Vorkuta, dincolo de cercul polar. Am publicat mai întâi VIN AMERICANII, iar mai apoi, după câțiva ani și celelalte două volume, împreună alcătuind trilogia ȘEITANII!

Am avut norocul ca printre cititorii cărții să se afle și două persoane mai speciale, domnii Marcel Bouroș din Constanța,  și domnul dr Nicolae Colțoiu, din Timișora, ambii foarte bine cunoscuți de concitadini și nu numai!

Domnul Marcel, cu care mă cunosc bine, mi-a semnalat imediat că și în satul dumisale, din Vrancea, s-a petrecut un caz similar, cu un consătean dat dispărut la Cotul Donului. S-a întors în țară, la ai săi, după câteva luni bune. Și tot așa: camarazii cu care a scăpat din încercuire au suferit îngrozitor de foame! În schimb el, Ștefan Năstase, după câteva săptămâni de foame atroce a avut un vis, a visat că primește și mănâncă un bulz mare, bine rumenit, iar din clipa aceea a suportat foamea fără să sufere, nu i-a mai fost foame propriu zis!… Pasămite, familia sa dăduse în ziua respectivă de pomană familiei Ion Bouroș, bunicul domnului Marcel Bouroș! Dăduse un bulz mare, pentru odihna sufletului lui Ștefan, de care știau că a murit la Cotul Donului… Toate astea s-au aflat și s-au înțeles când Ștefan Năstase, după multe peripeții a ajuns acasă, în comuna Reghiu, județul Vrancea. Și din cele aflate a înțeles de ce nu i-a fost foame în acele luni de zile de privațiuni extreme.

Domnul dr Nicolae Colțoiu are altă poveste: după ce a citit VIN AMERICANII, a citit și câteva din cărțile domnului Dumitru Constantin-Dulcan. Într-una din ele, În căutarea sensului pierdut, a dat de o poveste asemănătoare. Citez deci, de la pagina 87, relatarea făcută către autor de cumnatul acestuia:  „Când tatăl meu a fost încercuit de ruși la Cotul Donului s-au pierdut legăturile cu restul armatei române. Nemaiștiindu-se nimic de el, mama a primit anunțul că este dat dispărut. Pentru noi a însemnat că tata a murit. Și atunci i-au făcut, după datină, toate praznicele. Numai că tata reușise să scape din încercuire și s-a întors mai târziu acasă. „Noi ți-am făcut și pomenile”, i-a spus  mama. „Când a fost asta?” a întrebat el. „În iarna lui 1942”. Și iată ce a povestit: „Atunci eram încercuiți de ruși. Nu ne-a mai putut nimeni apriviziona cu alimente. Era un ger cumplit și mureau oamenii de foame. Unii căutau sub zăpadă resturile rămase de la cocenii tăiați, iar alții au ajuns să taie carne din fesa morților, s-o frigă și să mănânce. Mie însă nu mi-a fost deloc foame. Aveam tot timpul în nări miros de mâncare și senzația că sunt sătul…

Acestea sunt așadar faptele. Întâmplarea face ca trei persoane diferite să povestească despre același miracol în termeni aproape identici. Independent unul de altul, dumnelor Marcel Bouroș, Dumitru Constantin-Dulcan și subsemnatul Ion Coja, depunem mărturie despre realitatea certă a unui fenomen de necrezut, inexplicabil în termenii pozitivismului științific.

Deși tema este atât de generoasă, ne oprim aici, nu comentăm mai mult, îi lăsăm pe cititorii noștri să se gândescă la cele povestite, să le înțeleagă fiecare cum poate, fără a fi influențați de comentariile mele. Desigur, voi comenta și eu, dar deocamdată, pentru că abia azi am văzut textul domnului Dulcan, sunt prea emoționat ca s-o fac. Fenomenul există așadar. Nu mai poate fi ignorat. Nu știu cum să-l numesc, dar este certificat prin trei mărturii. Testis unus, testis nullus!… Un singur martor, e ca și când nu a fost niciun martor!, spuneau în dreptul roman. Când am introdus în VIN AMERICANII amintirea veche de zeci de ani despre nenea Ghiță am făcut-o de dragul pitorescului. Interesant, vor fi spus cei mai mulți cititori, fără să li se tulbure cu nimic înțelegerea lumii din care facem parte!… Dar acum sunt trei mărturii. Ba chiar patru, dar nu reușesc să dau de urma altui cititor care, tot așa, m-a căutat să-mi spună că și-n familia sa a existat un nea Ghiță Coja… Fie-le țărâna ușoară la toți!…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*