N-am ştiut niciodată probabil cât suntem de singuri pe lume!… Toată încrederea noastră s-a dus acum, însă… S-a spulberat! S-a rupt în două! Între Noi şi Ei s-a creat o falie imensă, mai adâncă şi mai întinsă chiar şi decât lacrimile deznădejdii, care ne curg direct în suflet!… Prin toată Europa! Cea mai mare problemă în politica externă a României, în acest moment!, este că suntem batjocoriți, umiliți de alții, discriminați mai la tot pasul!… Şi, nici n-avem cui să ne plângem măcar, oameni!… Guvernul, Preşedinția, se uită de ceva timp la noi cum murim în stradă sau lângă ei, dar – este clar!- nu facem parte din viața lor!
N-am făcut parte din viața lor niciodată! Nu-i deranjăm nici chiar prin moartea noastră. Peste tot, în Europa, oameni buni, ne iau copiii! Iar „ai noştri” (?!) tac… Par să nu fi înțeles drama noastră, bat câmpii, surmenați sau merg în vârful picioarelor să nu-i deranjeze pe alții.
În Norvegia, Barnevernet ne-a terorizat şi ne terorizează. Bodnariu, Nan, Avramescu, Rădulescu, şi mulți alții!, se zbat ca nişte muribunzi între viață şi moarte! Mii de români trăiesc, însă, cu spaima în suflet. Cu teama că, într-o zi, se vor întoarce şi nu-şi vor mai găsi copiii acasă… În Finlanda, românca noastră, Camelia Smicală, cere disperată autorităților române ajutorul… Dar, nimeni n-o aude!… A cerut repatrierea copiilor săi!, un drept natural… Dar, probabil, dosarul acela s-a pierdut! A dispărut fără urmă aşa cum însăşi viața noastră dispare… Viața încă unui om… A încă unui român! Căci, tot doctorița Smicală îmi scrie… „…nu îmi pot permite un avocat. Am pierdut tot ce am muncit în douăzeci de ani pe procese. Nu am avut de unde să plătesc avocat timp de doi ani. M-am dus singură în instanță. Aşa mi-au luat copiii”.
Dumnezeule!, îmi spun. E ca şi când alții ne-ar vâna… E cu putință?! În Danemarca, Hermina Gheorghe a fost distrusă de un sistem inuman. Unul dintre copiii ei e mort!… Celălalt, de numai câteva luni, e luat de Barnevernet. „Numai Dumnezeu mă mai scoate din mâinile lor!”, îmi spunea ea, plângând.
În Anglia, Florin Barbu este în greva foamei!… În fața CEDO, din Strasbourg, disperă, moare sfâşiat pentru copiii săi… Dar, nimeni, de la Bucureşti, nu-l vede! Nu-i întinde o mână de ajutor când i-e mai greu! Distanța de la noi până la Strasbourg, observ, e cam mare, după cum se pare, iar aleşii noştri se uită în altă parte!, ignorându-ne, ca pe orice nimic… Şi la Palatul Victoriei şi la Cotroceni, oamenii înseamnă atât de puțin pentru fiecare. Nimeni nu este preocupat să te vadă în punctul în care îți întâlneşti propria moarte…
Marți, 17.05.16, exasperat şi umilit de nesimțirea guvernanților, un pensionar –care era în greva foamei din 01.05.16, oameni!- şi-a dat pur şi simplu foc în fața guvernului! Nu a mai putut suporta indiferența, nepăsarea şi neomenia celor care ne conduc. Nici măcar uşierii nu l-au băgat în seamă când începuse să fie doar o amintire. O amintire care ne arată cât de săraci am ajuns să fim… … Cum să te vadă atunci pe tine, Florine?! De la Bucureşti până la Strasbourg este drum lung. Şi nimeni nu-ți vede de-acolo lacrimile! Nimeni nu a început să simtă cumva emoțiile umane. Nimeni – în afară de NOI! – nu îți spune că suntem alături de tine, sacrificiul tău este un deja-vu’stânjenitor!
Prea mulți părinți îşi plâng copiii FURAȚI de Barnevernet! Iar, ai „noştri” nu fac nimic… …Psihologie de slugă, uitată la uşă!, cum am spus odată… Aceasta este calitatea supremă a aleşilor aleşi. Totul nu este decât o reprezentație pentru ei în ochii noului stăpân… … Dar, poate, va veni cândva o schimbare… O schimbare de peisaj fericită! Când nu vom mai desconsidera oamenii. Când nu-i vom mai abandona în brațele nebunilor. Nu mă poate opri nimeni să privesc spre vremurile acelea. Şi, să recunosc de fiecare dată, fără niciun subterfugiu, că durerea voastră – a ta, Florine!- mereu va fi o parte din mine…
Lasă un răspuns