Memoria unui nume: Ioan Ion Diaconu

Ioan Ion Diaconu a fost realizatorul uneia dintre cele mai longevive şi mai vibrante emisiuni de radio, „Memoria pământului românesc” (douăzeci de ani de emisie neîntreruptă), aportul, implicarea, activitatea, conduita sa morală şi profesională fiind modele de referinţă pentru roți oamenii de radio.

Ioan Ion Diaconu s-a născut la 6 octombrie anul 1937 în oraşul Balş, jud. Olt, ca fiu al Mariei şi al lui Ion Diaconu, preot al Bisericii Sfânta Parascheva din oraşul Balş (fostul judeţ Romanaţi) şi apoi cântăreţ bisericesc. Urmează Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, din anul 1956 până în anul 1959, când este arestat şi condamnat pentru atitudine subversivă împotriva orânduirii socialiste. Eliberat, îşi reia studiile şi termină facultatea în anul 1969. Între timp s-a căsătorit cu doamna Constanţa Diaconu – frumoasa şi scumpa lui soţie, care i-a fost alături, dimpreună cu cele două fete – Livia şi Mădălina, precum şi întreaga familie, până la sfârşitul vieţii sale pământeşti.

Din anul 1968 este reporter, apoi redactor la Radiodifuziunea Română. Între anii 1969 şi 1989 a realizat emisiunea „Memoria pământului românesc”. După anul 1989 a realizat emisiunile „Antena Bucureştilor” şi „Cine ştie câştigă”, a colaborat la realizarea emisiunilor „Universitatea Radio”, „Amfiteatru Literar” şi altele. În paralel cu activitatea din radio, a scris proză pentru copii şi tineret. Prima lui carte „Cercelul domniţei” (1970), este o povestire cu tentă istorică, de educaţie patriotică în spiritul vremii, dar alcătuită şi compusă într-un stil cald şi curgător, valorificând limbajul oral în maniera lui Ion Creangă. „Povestea unui steag tricolor” (1981) evocă istoria (în bună parte reală) a unui steag moştenit de la sărbătoarea Marii Unirii din anul 1918.

În anul 1996 publică „Acea noapte sfântă. Închis sub comunişti pentru Transilvania”, o carte de literatură – document, în care relatează întâmplările dramatice prin care a trecut în anii detenţiei. „Celula cu suflete” (1999), roman rezultat din aceeaşi experienţă a detenţiei comuniste, îmbină memorialul cu unele episoade ficţionale. Sunt prezentate ca într-un film diferitele categorii de încarceraţi politici, de la membri ai partidelor istorice la legionari, fiecare cu opţiunile şi argumentele sale. Textul este alert, dens şi semnificativ, prin portretele memorabile ale personajelor descrise şi situaţiile dramatice surprinse cu mare sensibilitate şi forţă scriitoricească. A publicat în nenumărate ziare şi reviste, din care amintim: „Magazin Istoric”, Revista „Steaua”, Revista şi ziarul „Flacăra”, Ramuri, „Scînteia Tineretului”, „Săptămâna”, „România Literară”, „România Mare” şi multe altele.

După o luptă lungă şi crâncenă cu boala, s-a stins din viaţă, născându-se în viaţa cea veşnică, în locuinţa sa din Bucureşti, în ziua de marţi – 3 mai anul 2011.

Cred că luciditatea, discernământul şi dreapta lui socoteală ar fi fost de mare folos (şi) acum dar, am convingerea că felul său de a fi şi, mai ales, de a vedea lucrurile s-a transmis multora dintre cunoscuţii, colaboratorii şi colegii săi avându-l, astfel, între noi şi, îndeosebi, întru noi pentru care fapt mă rog ca Dumnezeu să-i răsplătească toată osteneala şi dăruirea de care a fost în stare şi sunt convins că nu va fi repede uitat, deşi, de multe ori suferim de această maladie – a nerecunoştinţei, fiindcă aportul său a fost foarte consistent, făcându-se, adeseori referire la el aşa încât Ioan Ion Diaconu este şi trebuie să rămână în continuare, ca un far care, încă, mai luminează şi va lumina foarte mult timp de acum încolo deşi, probabil, sunt şi dintr-aceia care ar dori să-l stingă, să fie stins ori să-l retragă şi să rămână retras, însă acum, când apele spiritului său s-au retras, ele au lăsat în urmă, cristaline, şlefuite de patimă, suferinţă şi inteligenţă, câteva sute de vorbe memorabile.

Înţelese în dozajul lor corect, uneori cu doza necesară de umor, alteori rămânând de-a dreptul contestabile, ele pot să apere de amăgitori, de proşti şi ipocriţi iar uneori (şi) de excesul care stă la pândă în fiecare dintre noi. Dar mai presus de orice ele sugerează un lucru nespus de simplu şi de greu de obţinut: că a fi liber înseamnă a gândi totul cu mintea ta. Pentru că în acest caz chiar şi eroarea, aparţinându-ţi, este mai lesne suportabilă. Cu atât mai mult în aceste vremuri în care lucrul cel mai teribil care ni s-a putut întâmpla a fost acela de a fi greşit (sau de a fi devenit victime), participând la erorile altora!…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*