O expoziție document: Memoria retinei gulagului românesc

Galeria „Labirint” a Casei de Cultura „Mihai Ursachi” din Iași a găzduit expoziția itinerantă a artistului Radu Bercea, una „ ce mişcă şi cele mai inerte priviri, rememorând cel mai dureros, nedrept, absurd capitol al existenţei sale în 30 de lucrări de o mare forţă vizuală”. Vernisarea s-a făcut cu participarea Acad. Al.Zub, P.S. Petru Gherghel, criticul de artă Maria Belașevschi, prof.univ. dr. Nicu Gavriluță, poeta Mihaela Grădinariu și scriitorul Adi Cristi.

Deturnarea violentă a unui multiplu de biografii, răsturnarea raportului de moralitate creștină, a binelui și răului, ateizarea bolșevică, suprapunerea peste rugurile cărților de duh ale națiunii a mișcării fragmentate, de extremă tribalitate, haotică, halucinantă a gardienilor troglodiți, peste cărți și deasupra trupurilor deținuților politici în expiere pentru refuzul de a-și renega țara încă păstrată în crucea pieptului, greu de smuls, sunt doar câteva secvențe prin care artistul bucovinean Radu Bercea (el însuși condamnat, în 1959, la 20 de ani de închisoare pentru că „nutrea sentimente ostile regimului din R.P.R. și a aderat la activarea unei organizații contrarevoluționare, ce avea drept scop de a lupta împotriva regimului din țara noastră”) construiește, într-o alăturare golgotică, expoziția itinerantă, Memoria retinei gulagului românesc, o întregire, zic eu, a realului holocaust al poporului român (1939 – 1964 și, la alte dimensiuni, după această perioadă, nefericit, și acum). Lumea de dincolo de zona torționară (interzisă cunoașterii de atunci) este o prelungire tragică a umilinței, zona „lagărului comunist” (sate, comune, orașe) fiind populată cu partea vizibilă a aparatului de opresiune bolșevico-stalinist, (securiști, milițieni, komisari, activiști de partid) secerând alte și alte procente din populația țării sub ocupația sovietică („chiaburii”, gurile slobode în adevăruri, componenții grupurilor de rezistență anti-bolșevică, purtătorii de memorie activă, românească, eroii războiului din răsărit), lumea maximilor torționari prelungită după zâmbetul de prim-plan, culmea, blajin, al „tătucului” indigen, Gheorghiu Dej . Este distribuția unei Românii ghetoizate, ogorul din care vor fi smulși, asemeni lui Radu Bercea, mii și mii de alți cetățeni ai libertății de exprimare, luptătorii tot mai singulari împotriva ciumei roșii intens pompate din atelierele kaghebiste ale Kremlinului, ale PMR-ului sau PCR-ului. Sub lozinca „Proletari din toate țările, uniți-vă!”, se încerca un prim experiment de globalizare nefericit cum și globalizarea de acum, diferită în coajă, aceeași în miez. Și chiar mă obsedează similitudinile, tenacitatea unora de a le șterge zilnic, de a le dizolva.

„Expoziţia Memoria Retinei Gulagului Românesc – scria în noiembrie, la Iași, Maria Bilașevschi, este un memento al durerii, ilustrând prin fiecare element compoziţional infernul închisorilor şi lagărelor comuniste. Atmosfera apăsătoare a locurilor prin care artistul a trecut (Luciu-Giurgeni, Strâmba, Salvia, Gironde), dintre care cel mai odios, după cum chiar artistul menţionează în carte, („Trăind în negură”, Editura „Ion Prelipceanu”, Horodnic, 2013 – n.red.) la Saivane, uniformizează trauma pentru a anima durerea. Expoziţia este un tot unitar din care emerge o naraţiune cronologică şi spirituală”. Repetabilă apare „cununa de sârmă ghimpată, simbol al supliciului. Tema predominantă este cea a pierderii identităţii, uniformizarea sau chiar zdrobirea creierului prin maşina de tocat a securităţii, teama de urechea omniprezentă, pedepsele corporale şi înfometarea extremă, dezumanizarea, brutalitatea fără limită, bătaia, umilinţa, toate înconjurate de gardul roşu (rama aleasă de artist) şi sub protecţia ubicuă a soarelui sau stelele roşii ale comunismului” „Chiar şi moartea în lucrările lui Radu Bercea transmite nu atât eliberare, cât demnitate. Credinţa ia forma mâinilor împreunate în faţa gardului de sârmă ghimpată, aceasta fiind, în cele din urmă, salvatoarea”(M.B.).

Între tablourile lui Radu Bercea, spații goale, bucăți de posibil zid românesc al plângerii, unde privitorul descoperă, alături de subliminalele semne de interogație ale autorului, propriile întrebări: De ce mulții și diferiții în vinovății condamnați de „Tribunalului poporului” (cu prelungiri în teritoriu), cu asesori obligați să accepte judecățile strâmbe, bilingve, prin semnăturile fricii, sunt refuzați, în anii post-revoluționari, inițierii unor procese de reabilitare (de la caz la caz)? De ce între condamnații smârcurilor, șerpăriilor, decimați de ghioagele, târnacoapele și pumnii gardienilor, între soarta lor, a martirilor, și imunizarea călăilor printr-un pervers sistem al unei legislații obediente lustrabililor de tot soiul se păstrează raportul încremenit, cu necuvenite foloase pentru cei din urmă, torționari pensionari plătiți din bugetul statului, din buzunarul contribuabilului, a victimelor directe sau predecesorilor acestora? De ce urmașii în sine sau cei ideologici sunt antamați și agreați pentru un discurs în fals al comunismului, formă perversă de refuz a obligatorului proces al regimului comunist, pentru scoaterea din anonimatul bine secretizat a tuturor celor care, într-o formă sau alta, (ca și mult huliții legionari) au transformat detenția politică într-un holocaust? De ce, se mai întreabă unul sau altul, spectatori la coșmarul reiterat de Radu Bercea în lucrările expoziției, de ce și cu ce intenții, resorturi, rezultate, continuă să se mențină o anume discriminare prin separarea în aceeași teritorialitate a holocaustului, a victimelor apartenente cultului mozaic față de victimele apartenente majorității creștine? De ce, într-o inerție vinovată, sunt pasager amintite, ca victime ale holocaustului țiganii? Cu ce a fost mai puțin criminal (termen consacrat, inclusiv prin acte oficiale) regimul comunist față de cel legionaro-antonescian? De ce se refuză obliganta necesitate a existenței unui „Institut al Martirajului în România” (unde lista călăilor, torționarilor, persoanelor oficiale vinovate se impune să fie revăzută, întregită, iar Completul de Judecată al regimului comunist să dea, inclusiv post-mortem, sentințele cuvenite torționarilor, fără deosebire se sex, rasă sau apartenență cultică). Acest institut de pe lângă Academia României ar putea integra și componenții actualelor forme de cercetare de sub acreditarea guvernului.

Din nefericire, alături de o programată acțiune (alt gen de terorism) a unor „specialiști” cu pedigriu european, globalist în diminuarea, prin manipulare subtilă, a unor atribute esențiale ale statalității (identitatea națională, interesul național, teritorialitatea, suveranitatea, ș.a.) se pare că reducția, tratarea la subsol a holocaustului românilor (termen mai potrivit în esență decât gulagul) face parte dintr-o confuză interpretare a proiectelor geo-politice iar tot mai multe dintre ororile regimului comunist devin deranjante parcursului (care?). Or Radu Bercea, martor și mărturisitor al Infernului bolșevic, ar putea deveni periculos prin argumentata susținere a existenței unor reali sfinți martiri ai închisorilor comuniste, cu osebire intelectuali, dușmani de speța unu în viziunea ideologilor atei, bolșevici.

Lucrările lui Radu Bercea pot fi alăturate altor mii de argumente care ar trebui să convingă ordonatorii de destine, veleitarii „clasei/castei politice”, de obliganta deschidere a procesului guvernării comuniste, așa cum, mai târziu, ei înșiși vor fi chemați în boxele acuzaților pentru toate formele deviante ale folosirii democrației în folos propriu (fapt dovedit de cele aproape 13 procente, la zi, de penalitate din interiorul megalomanului parlament de acum). Care sunt piedicile, veto-urile? Vin din partea celor care au acceptat aderarea României la NATO sau Comunitatea Europeană? Or fi intermediarii acestor aderări, cei care pun condiții de barter pentru a-și imuniza torționarii apartenenți, începând cu anii 70, țării lor?

Asistăm, verb al lipsei de acțiune, de replică, la o grotescă strategie de ștergere a memoriei prin trucaje, modificări de adevăruri, scoaterea din circuitul public (manualele de cultură generală, îndeosebi) a tot ce înseamnă orgoliu național, patriotism, identitate sau suveranitate națională (termeni împinși spre derizoriu), astfel încât, într-un viitor atent programat, o eventuală modificare de granițe, de componență teritorială, de subordonări neo-coloniale, să nu creeze împotriviri. Și cum s-ar împotrivi un popor fără eroi, fără conștiința contribuției sale decisive, în anume momente istorice, la salvgardarea Europei? Cum s-ar putea împotrivi un popor cu epoleții mândriei naționale smulși, la noile etichete de paria, de existență în regim de supraviețuire, de cenușie prezență, fără memorie, între componenții etnici ai unui alt soi de lagăr, aparent altul decât cel comunist/socialist?!

Între tablourile lui Radu Bercea, spații goale, bucăți de posibil zid românesc al plângerii, unde privitorul bine informat, neobedient discursului „corect politic”, poate redescoperi restaurări nepermise libertății (cenzura, vinovățiile unor noi declarați dușmani ai poporului globalist, naționaliștii autohtoni, alții și altceva decât naționaliștii unei patrii fără de patrie). Flagrant în acțiune, spălarea, delestarea dosarelor torționarilor comuniști sunt agravante semnale ale procesului de globalizare în acțiune, în programata strategie de scoatere a țării din om, de acceptare pentru totdeauna a unor vinovății în fals de judecată (poporul român: antisemit, criminal, etc, etc).

Artist plastic multidimensional (acuarelist de primă linie valorică, portretist, peisagist și creator de noi tehnici – peste 200 expoziții personale și de grup), personalitate recunoscută ca atare prin acordarea titlului de Cetățean de onoare în Brazilia (Rio Negro), Franța (Port Marly), Ucraina (Cernăuți) și, sigur, Gura Humorului, detașat de încercările de a fi atras, pentru imagine, de variile structuri politice în căutare de proprii ideologii, Radu Bercea nu renunță de ani buni, cu eforturi materiale proprii, de a vorbi lumii despre cum nu trebuie să fie această lume, această țară, cuvânt care înseamnă mai mult decât un cuvânt, cum ar dori ipochimenii unor politici de conjunctură. Expoziția Memoria retinei gulagului românesc însumează nu doar lucrări, ci manifeste ale veghei îndurerate, ale patriotismului fără de uitare, fără de compromisuri. De aici și simplitatea tehnicii folosite, uneori voit „naive”, de afiș, privitorul fiind invitat astfel să adauge, să colaboreze cu propriile coșmaruri, amintiri, rememorări directe sau moștenite de la alți și alți patrioți cu tinerețea amputată de sistemul comunist. Durerea nu este colorată. Durerea rămâne durere și atât.

Sulurile durerii, tablourile din personala lui Radu Bercea, Memoria retinei gulagului românesc, au fost duse, mărturisite și la Brașov, Pitești, Constanța, Timișoara, Făgăraș, Suceava sau Iași dar și în Germania, Ungaria sau Bulgaria. Dăruite, recreate, îmbogățite, lucrările expoziției sunt tot atâtea semințe din care pot germina atitudini, recuperări de moralitate, credință, acțiune civică, patriotism.