Memento mori…

Dincolo de un anumit punct – acela al trezirii conștiinței – şi dintr-o anumită perspectivă – aceea a culturii –, problema sfârşitului lumii este similară problemei morţii. Dacă ignorăm faptul minor că anunţarea unui final al finalurilor are rolul de a ne salva de suferinţa închipuirii unei lumi care ne uită şi continuă veselă fără noi, sfârşitul şi într-un caz şi în celălalt este o certitudinea reconfortantă. Sfârşitul lumii nu este un evenimentul violent şi înspăimântător după care urmează Judecata sau – mai bine zis! – nu este numai atât. Dacă Moartea este un punct terminal din care se poate înţelege destinul particular al Omului, tot astfel şi Sfârşitul Lumii este un punct din care se poate înţelege destinul general a Omului. Al umanităţii. Judecata este una a vieţii – a vieţii încheiate –, dar nu are sensul de proces, de cântărire a ei, ce precede o pedeapsa, ci pe acela de desluşire a sensului ei.

Tot ceea ce poate fi omul îşi află piatră de temelie în idea morţii (a conştientizării morţii), a propriei finitudini. Din acel punct se poate construi şi morala, şi ideea de libertate, şi cunoaşterea felurită a lumii – de la trânta încrâncenată a conştiinţei cu moartea. Totul nu este altceva decât o strategie de evitare a morţii: iubirea, creaţia, cunoaşterea, adică fiecare transcendenţă. Totul. Până şi răul tot în moarte îşi înmoaie – cu spaima şi evlavie – rădăcinile.

Răul e persistent; moartea ar trebui să fie o râvnă, nu o spaimă. Dacă Zeii ar fi drepţi, ea ar trebui dată doar celor ce o merită, doar celor ce au făcut ceva demn şi bun de a fi luat în seamă de posteritate. Noica spunea că cei ce îşi trăiesc viaţa în lupta zilnică cu plictisul, cei ce îşi ridică în slăvi animalitatea şi efemeritatea trupului, cei ce se preocupă de devenire pentru devenire merită să trăiască veşnic; doar cei ce ”au săvârşit” ceva ar trebui să aibă privilegiul de a pune punct şi de a-şi cere judecata – adică moartea, într-un cuvânt: de “a se săvârşi”. De a se desăvârşi săvârşindu-se.

Moartea ca principiu al vieţii, ca un moment spre care trebuie ţintit, ca o încununare a fiinţei, nu ca întrerupere a unui urcuş, se întâlneşte la două civilizaţii stinse (poate tocmai din această pricină): civilizaţia vikingilor şi civilizaţia japoneză veche. Doar la ei moartea devine un compas etic şi este dorită pentru a încorona un destin glorios şi/sau onorabil. Neîmblânziţii vikingi îşi doreau o moarte rapidă în luptă, pentru că – în credinţă lor – porţile Valhalei nu li s-ar fi deschis altfel pentru a-i primi; la fel, vechii samurai îşi doreau o moarte eliberatoare în locul unei vieţi în umilinţă. În Hagakure se spune: ”Calea samuraiului este moartea. Ori ce câte ori are de ales, samuraiul trebuie să facă opţiunea rapidă pentru moarte”.

Sensibilitatea occidentală nu este însă mai prejos decât cea orientală. Şi ea ştie că se va păşi mai sigur în viaţă cu ochii la moarte, căci a privi spre moarte înseamnă a privi fără teamă peste toată viaţă ce se întinde până la orizontul morţii şi a o cuprinde în fiinţă. Capitolul fenomenologiei morţii este deschis şi în acelaşi timp închis.

Totul pleacă de la moarte, de la faptul banal că destinul nu are răbdare cu niciunul dintre noi, de la actul de curaj al acceptării geografiei finite a existenţei. Nu există nicio contradicţie între thanatos şi eros. Dacă nu ascundem moartea în viitorul neştiut şi nu ne ascundem şi noi la rândul nostru în faldurile clipelor, găsim că viaţă trebuie să aibă un sens, un sens care este mai degrabă al fiinţări (al urcuşului), decât unul al scopului (sau al vârfului). Doar viaţă veşnică şi viaţă instant nu au (şi nu au nevoie de) sens; pentru prima toate variantele sunt posibile, a două are scuză că nu poate încerca nimic. Dacă moartea dă limita vieţii pe orizontală, pe pământ, fiinţa umană este nevoită să privească în sus spre limita verticală, spre cerul populat cu îngeri. Altfel spus, acceptându-şi failibilitatea şi finitudinea, fiinţă umană trebuie să ştie cu ce să îşi umple viaţă; are nevoie de un principiu etic după care să îşi ghideze devenirea. Singură strategie, pentru a preveni eşecul, este o continuitate în care să fie pregătită pentru moarte şi să învingă moartea în fiecare moment. Şi cum nu putem ieşi din trup în sensul existenţei decât cu sufletul – (fiindcă viaţă minţii se desfăşoară în interior, chiar dacă cunoaşte exteriorul), răspunsul este Iubirea. Odată pornit în căutarea ei, ea există.

Moartea face posibilă dragostea. Mori şi iubeşte! – iată ordinea istorică a marilor forţe ce se întâlnesc în om, căci dragostea este zbaterea conştiinţei de a ieşi din finitudinea trupului. Dragostea este posterioară descoperirii şi acceptării limitei care este moartea. Din perspectiva conştiinţei moartea este o graniţă între fiinţare şi nefiintare, iar dragostea este ceea ce umple fiinţarea. Ca şi dragostea, ca şi naşterea, şi moartea aparţine vieţii; dacă prin spaimă dăm moartea neantului, neantul ne va înghiţi şi viaţa. Iată de ce, dintre toate strategiile propuse de zei singura care poate funcţiona este aceea care pune o egalitate de fond între cele două capete ale vieţii. Cum se numeşte ieşirea conştiinţei din neant şi începutul mirării de sine? Acest moment prim al fiinţări ar trebui sărbătorit, nu ieşirea animalului ce ne găzduieşte mai apoi din pântecul mamei. Ziua de naştere ar trebui să fie o sărbătoare a începutului fiinţării, nu a începutului vieţuirii. Tot astfel ziua morţii ar trebui să fie o sărbătoare a sfârşitului fiinţării, nu o plângere a sfârşitului vieţuirii şi, în acelaşi mod în care începutul fiinţării nu coincide cu începutul vieţuirii, tot astfel sfârşitul fiinţării nu ar trebui să coincidă cu sfârşitul vieţuirii. Singură diferenţa este că începutul ni se dă cu forţa, fără să fim întrebaţi, pe când sfârşitul este în puterea noastră. Drama apare doar când sfârşitul vieţuirii precede sfârşitul fiinţării, (iar din acest punct de vedere îl invidiez pe Cioran). Poate că totuşi nu este greu să purtăm asupra noastră în fiecare moment – că pe un fel de asigurare – sfârşitul fiinţării, recapitularea şi judecată definitivă a vieţii şi a dragostei ce o conţine, în faţă căreia neantul păleşte.

Gândul morţii – nu  gândul la moarte ca ceva exterior şi impersonal –, din această perspectivă – a iubirii, nu are nimic morbid; mai înfiorător mi se pare un gând al vieţii fără iubire. Gândul morţii este în sine un principiu profilactic; el dă însemnătate vieţii, scoţând-o de sub zodia modernităţii hedoniste (adică a noului –  frivol, rapid şi finit) şi aşezând-o sub zodia iubirii. Şi dacă totul pleacă de la moarte, totul se sfârşeşte în iubire. (Iată un mod mai optimist de a privi viaţă, altul decât cel pe care suntem îndemnaţi îndeobşte să îl acceptăm, cu un final trist şi dezonorant în moarte şi, înainte de asta, în gândul morţii).

Oricât de mult ai admira culoarea, consistentă sau parfumul unui vin, doar bandu-l îi poţi simţii gustul – adică atunci când este prea târziu şi anestezicul sau otrava încep să îşi facă efectul. Iubirea şi moartea alterează ireversibil persoana căruia îi sunt dăruite; nici una, nici altă nu pot ieşi din orizontul fiinţei; de fapt ele (de)limitează fiinţă: moartea în parcursul ei orizontal, iubirea în ascensiunea ei pe verticală. Din această tristeţe nu se poate evada decât prin eliberarea iubirii şi a morţi de cele două verbe ce le dau putere asupra fiinţei: a dori şi a dispărea (a nu mai fi!). Tot astfel – ce revelaţie! – şi fiinţa se poate elibera şi se poate realiza dincolo de limite şi o va face nu pentru că îi este frică de dispariţie sau de lipsă.

Dar ce vină are conştiinţa că trupul – containerul său – este perisabil? Pentru conştiinţă moartea este un concept. Trupul moare, dar grija o poartă conştiinţa. Teamă de moarte este a conştiinţei, nu a trupului. Şi nu este teama de moarte în sine, ci de nefiinţă, de nimicul senzorial, (în timp ce într-o lume paralelă viaţă conţină să existe), căci trupul trăieşte, dar conştiinţa nu face altceva decât să ia act de faptul de a există.

Confruntarea raţiunii cu moartea naşte o tensiune insuportabilă pentru fiinţă, pentru existenţa sa. Dacă raţiunea, urmându-şi calea cu spini a lucidităţii, ajunge la concluzii potrivnice biologicului şi lui „a fi”, va fi categorisită – în mod paradoxal! – drept iraţională. Limita raţiunii este biologicul. Limita conştiinţei este trupul. Altfel nu am putea evita logica anihilării noastre ca specie, în numele salvării noastre că umanitate. Iată ideea generoasă şi morbidă din spatele escatologiei: sinuciderea.

Ar fi însă mult prea simplu! Oricât am încerca să minţim (şi să ne minţim) afişând mina de cuceritori ai viitorului, de la începutul conştiinţei gândul morţii lucrează în noi. A fugi de moarte înseamnă a fugi spre moarte. Alungarea ei în subteranele conştiinţei (cu speranţa că astfel ne salubrizăm viaţă şi o stăpânim ca în paradoxul lui Zenon, clipă după clipă – o eternitate) nu face altceva decât să producă în timp pe interior inundaţii cu umori maligne. Moartea nu poate fi tratată prin negare, prin uitare sau prin ignorare; a nega, a uita sau a ignora sunt verbe ce se întorc ca un bumerang asupra fiinţei, căci între fiinţă şi moarte, descoperită de fiinţă ca potenţialitate, se produce un fenomen de osmoză. Fiinţă ajunge să îşi poarte cu ea moartea ca un condamnat, cu mult înainte ca moartea să îi ia în stăpânire trupul ce o poartă.

Dacă viaţa nu îşi găseşte raportul optim faţă de moarte, moartea devine o lungă şi neliniştită aşteptare a ceea ce o ameninţă cu anularea. Ce forţă i se poate opune? Niciuna din sfera biologicului sau tehnicului (apanajul modernităţii) – cel puţin până în acest moment! – şi niciuna din sfera minţii, a raţionalităţii reci (apanajul antichităţii, al vechilor greci sau romani). Doar travaliul de transcendenţă (pe care îl aplicăm cu atâta râvnă şi altor fenomene ce ne înconjoară) se dovedeşte salvator. Transcendenţa nu se poate aplica însă unei idei negate ca formă, pierdută ca expresie sau alungată ca efect din prejma flăcării (alchimice) a conştiinţei. De aici nevoia de a aduce gândul morţii viu în faţă eului şi de a-l transformă din inamic al vieţii în atribut al vieţii (ce o îmbogăţeşte, precum o face şi iubirea). De fapt gândul morţii este cel ce poate pregăti cu adevărat fiinţa pentru iubire.

Confruntată cu spaima morţii, conştiinţa are înaintea sa, în orizontul său de-acum mărginit, două căi: fie scapă de spaimă (prin căutarea fericirii – ce produce o inflaţie a fiecărei clipe, aducând eternitatea în clipă), fie scapă de moarte (prin căutarea nemuririi – ce readuce eternitatea la relevanţa unei clipe). Ambele strategii sunt de legate de frumos şi de bine, dimensiunile pozitive ale vieţii : una de posesia frumosului, respectiv cealaltă de zămislire a frumosului. Între moarte şi iubire nu este o relaţie antagonică, ci una de filiaţie; antagonismul ar fi introdus un maniheism etic nu doar inutil, ci şi distructiv, pe când filiaţia restaurează numele tatălui – al morţii – şi confirmă fiul – iubirea, conservând întocmai şi rezolvarea oedipiană a tensiunii: uciderea tatălui de către fiu – adică moartea morţii.

Totuşi, insistenţa de a reda moartea gândurilor diurne nu poate fi, după o anumită limită, decât pernicioasă. Ca şi în cazul iubirii, gândul morţii, mestecat încontinuu de conştiinţă, distrage atenţia de la viaţa însăşi. Pascal spunea: “Ataşamentul pentru unul şi același gând istoveşte şi ruinează spiritul omului”; se referea cel mai probabil la uitarea gândului asupra actului de iubire – nu la neglijarea actului de iubire în sine – ca o modalitate de a reîmprospăta iubirea. O ingenioasă mecanică a iubirii: acumularea prin departare a unei energii potenţiale, necesară mai apoi pentru a fi transformată în energie cinetică. Aceleaşi consideraţii se pot aplică şi gândului morţii. De abia după ce din el ţâşneşte luminoasă iubirea, poate fi injectat – inactivat de-acum – în subconştient, pentru a produce imunizarea.

***

Somnul ca o repetiţie înaintea morţii şi noaptea ca un simulacru de neant şi nefiinţă… Pentru că atâtea lucruri rămân neîncheiate, atâtea gânduri sunt irosite şi încă un strop de vigoare mai rămâne în trup mă lupt cu somnul cu o disperare crescândă. De ce mă las încă legat de zi, chiar dacă mâine sunt blestemat cu reînvierea? Îmi trădez propriile gânduri şi respectiv propria etică. Cer un răgaz pentru mine şi mă închipui înaintea unei eternităţi pe care acest răgaz ar răscumpăra-o. Mă întreb, cuprins de spaimele înecului în negură, dacă conştiinţa mea în aceste momente este hrănită cu timp şi spaţiu, timpul şi spaţiul din ea vor creşte. Pot să sfârşesc înainte de sfârşit, adică pot să îmi contemplu destinul ce se închide şi să mă las cuprind de linişte? Poate rămâne pe peretele istoriei – şi ea ameninţată cu sfârşitul! – o zi sau o viaţă fixată într-o clipă, oricât de inspirată, de plină de graţiei şi har divin ar fi acea clipă? Iată clipa mea: momentul în care, înainte repetiţiei pentru moarte îmi arăt slăbiciunea şi cerşesc încă un dumicat de timp şi de spaţiu, închipuindu-mi că acel dumicat de timp este ziua şi viaţă întreagă…