Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul

Din prima zi a Postului Paştilor, cântarea Canonului celui Mare îi oferă credinciosului „cheia“ înţelegerii asprei călătorii pe care o are de parcurs până la Învierea Domnului: pocăinţa, înnoirea vieţii, întoarcerea la Dumnezeu. Creaţie a Sfântului Andrei – Arhiepiscopul Cretei, Canonul depăşeşte prin mărime orice alt canon imnografic. În acelaşi timp, prin adâncimea ideilor pe care le cuprinde, îl cheamă pe credincios să-şi altoiască viaţa spirituală pe drumul lui Iisus Hristos, spre Golgota şi spre Înviere, drum pe care se sintetizează destinul umanităţii.

Postul cel Mare este o călătorie duhovnicească spre Înviere. Prin toate slujbele pe care Părinţii Bisericii le-au presărat de-a lungul celor 48 de zile de postire, credinciosul este ajutat să crească spiritual şi să se apropie mai mult de Dumnezeu. Între aceste slujbe, un loc aparte îl ocupă Canonul cel Mare, alcătuit de Sfântul Andrei, arhiepiscopul Cretei.

Canonul Sfântului Andrei Criteanul se săvârşeşte în prima şi în a cincea săptămână din Postul Mare; în prima săptămână, în seara zilelor de luni, marţi, miercuri şi joi, în cadrul slujbei numite Pavecerniţa Mare (slujba de după Vecernie), când strofele Canonului sunt împărţite în patru părţi, corespunzătoare celor patru zile; miercuri în săptămâna a cincea din Post, în cadrul slujbei numite „Denia Canonului celui Mare“, când se cântă integral.

Canonul este alcătuit din nouă secţiuni numite „cântări“, compuse, la rândul lor, din strofe (tropare), între care se intercalează rugăciunea „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!“. Troparul care deschide fiecare din cele nouă cântări, numit „irmos“, adică „legătură“, se cântă o dată la început şi se repetă după parcurgerea troparelor cântării respective. De fiecare dată când se rosteşte rugăciunea „Miluieşte-mă…“, se face şi o metanie – o plecăciune până la pământ – , rostul metaniilor fiind acela de a angaja în rugăciune persoana umană, în integralitatea sa: trup şi suflet. (În mănăstiri se fac trei metanii pentru fiecare din cele aproape 300 de tropare).

Canonul este numit „cel Mare“, atât pentru lungimea lui, cât şi pentru înălţimea şi fineţea ideilor pe care le cuprinde. Dacă un canon liturgic obişnuit cuprinde până la 30 de strofe, canonul Sfântului Andrei are peste 250. În privinţa conţinutului, Canonul cel Mare împleteşte marile teme bibilice şi scripturistice (Adam şi Eva, raiul şi căderea în păcat, Noe şi potopul, David, pământul făgăduinţei, Iisus Hristos şi Biserica) cu mărturisirea păcatului şi pocăinţa.

Mai mult, aşa după cum spune Părintele Alexander Schmemann, în lucrarea sa, „Postul cel Mare“, „evenimentele istoriei sfinte sunt dezvăluite ca evenimente ale vieţii mele, faptele lui Dumnezeu din trecut, ca fapte îndreptate spre mine şi mântuirea mea, tragedia păcatului şi a trădării, ca drama mea personală“.

Credinciosul care participă la slujba Canonului este luat parcă de mână şi purtat într-o lungă călătorie, care începe cu facerea lumii şi continuă până dincolo de pragul acestei vieţi, în veşnicie; pe parcursul întregii călătorii este invitat să privească şi să cugete la diferitele momente ale istoriei mântuirii. În cadrul acestui proces, descoperă că nu este un simplu spectator, ci se vede pe sine participând direct la fapte şi întâmplări pe care mai înainte le-ar fi considerat exterioare, străine lui.

Canonul Sfântului Andrei Criteanul reprezintă forma desăvârşită a acestui gen de creaţie imnografică. El se impune nu numai prin mărimea sa (peste 250 de tropare), ci mai ales prin adâncimea şi frumuseţea modului de a exprima pocăinţa. Sfântul Andrei Criteanul a reuşit să adune la un loc nenumărate imagini ale pocăinţei din Sfânta Scriptură, de la căderea lui Adam din rai şi până la Învierea Mântuitorului, identificându-se cu ele şi îndemnându-ne şi pe noi să facem acelaşi lucru. Fiecare eveniment evocat este prezentat şi ca realitate a vieţii mele, oferindu-mi ocazia să conştientizez păcatul, să mă pocăiesc şi să nădăjduiesc în mila lui Dumnezeu.

Autorul Canonului celui Mare este Sfântul Andrei Criteanul sau Cretanul. El s-a născut într-o familie creştină care i-a oferit o educaţie aleasă. Tradiţia spune că a fost mut până la vârsta de şapte ani, când, adus de părinţi într-o biserică din Ierusalim şi primind Sfintele Taine, a început să vorbească. După moartea părinţilor, s-a călugărit la Mănăstirea „Sf. Sava“ din Ierusalim. A ajuns secretar al Patriahului Ierusalimului. A fost trimis, în anul 685, la Constantinopol, pentru a semna actele Sinodului al VI -lea Ecumenic, care condamnase, în anul 681, erezia monotelită (monoteliţii învăţau că în persoana Mântuitorului Iisus Hristos există numai voinţa dumnezeiască, nu şi cea omenească).

Nu s-a mai întors la Ierusalim. Rămas în capitala imperiului, a fost hirotonit diacon, primind însărcinarea de a conduce un orfelinat şi o casă pentru bătrâni. S-a remarcat, aşa după cum spun biografii săi, prin „predica faptei şi cateheza înţelepciunii“. În preajma anului 712, a fost ales Arhiepiscop al Gortynei, în insula Creta. De aici, numele sub care este cunoscut şi acum: Cretanul sau Criteanul. Deşi semnase actele Sinodului al VI-lea Ecumenic, cedând presiunilor împăratului Filip Bardanes (711-713), a primit învăţătura monotelită. În scurt timp însă, s-a dezis de aceasta şi a revenit la învăţătura Bisericii. Cunoscând din propria trăire căderea, îndepărtarea de Dumnezeu, a cunoscut apoi şi adâncul pocăinţei, pentru care motiv a şi fost numit „mistagog al tainei pocăinţei“. A trecut la veşnicele şi cereştile lăcaşuri în anul 740, în oraşul Ieriso din insula Mitilina (Lesbos), pe când se întorcea dintr-o călătorie făcută la Constantinopol. Este înmormântat în cea mai veche biserică din oraş.

În afara operei sale clasice – Canonul – Sfântul Andrei a mai scris predici despre Maica Domnului, canoane la Buna Vestire, la învierea lui Lazăr, la Duminica mironosiţelor, la zămislirea Sfintei Ana, precum şi un mic poem în care îşi exprimă adeziunea faţă de hotărârile Sinodului al VI-lea Ecumenic.

În Canonul cel Mare se poate observa direct îmbinarea dintre Vechiul şi Noul Testament, o urcare şi o revenire permanentă la început. Prin unirea în Canonul cel Mare ale troparelor vetero şi neo-testamentare, Andrei Criteanul arată că Vechiul Testament nu se împlineşte decât în Noul Testament şi prin urmare omul se întregeşte în Adam cel nou, Mântuitorul Iisus Hristos. Puntea de legătură reprezintă profeţii, prezentaţi adesea ca cei care au trezit din nou conştiinţa venirii unui Răscumpărător şi au încercat adesea întoarcerea poporului ales. Din simpla observare a izvoarelor folosite la elaborarea Canonului vom observa cu cât rafinament a unit Sfântul Andrei Criteanul teologia vetero-testamentară de cea neo-testamentară.

În Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul nu avem de-a face cu două testamente separate, ci cu unul singur care leagă ambele părţi, pentru că unitatea este nedespărţită. Deşi foloseşte un număr extrem de mare de citate din Pentateuh şi în special din cartea Facere, Andrei Criteanul acoperă întreaga perioadă vetero-testamentară. Ceea ce este mai interesant este faptul că în citatele neo-testamentare Sfântul Andrei Criteanul foloseşte cu predilecţie textele celor patru Evanghelii – şi în special textele Evangheliei lui Luca, apostolul umanităţii – şi mai puţin celelalte scrieri. De la cântarea a 8-a citatele vetero-testamentare dispar cu totul abundând acum citatele neo-testamentare, precum şi câteva aluzii la kerigma apostolică. Prin raportarea continuă de la Vechiul Testament la Noul Testament omul este chemat să treacă puntea de la cel vechi la cel nou, de la omul cel păcătos şi înstrăinat de Dumnezeu la făptura cea nouă în Iisus Hristos.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*