Zigzag…

Am intrat în al 27-lea an de trădare a martirilor din decembrie 89, toată această perioadă de orchestrate confuzii reluând, într-o variantă de tragică parodie, cu false inversări, principalele „momente istorice” de instaurare a regimului comunist. În sine, explicația vine din zona biografică a principalilor actanți, în marea lor majoritate (pe funcții la președenție, guvern, parlament) perestroikiștii aparținând școlarității marxist-leniniste, pentru care miza „internaționalismului socialist”, a subordonării impozitate, a rămas, în principiu, aceeași, printr-o clamată „întoarcere pe dos” sub tirul și eticheta „implementării” de noi „direcții”: europenism, globalizare, axa euro-atlantică. Supraviețuirea opulentă a „foștilor” s-a exercitat printr-o generalizată utilizare a tuturor formelor posibile de corupție, astfel încât scoaterea economiei naționale din circuitul schimbului de valori, transformarea României într-o piață de desfacere, să convingă principalii jucători internaționali în relocarea de interes pentru noua colonie de margine.

Perestroikiștilor li s-a alăturat, dând și pe de lături, caracuda profitorilor șmecheri, pliabili, amușinând cu o nesimțire de talcioc , orice sursă și resursă vandabilă. Indivizii oameni, locurile de muncă, protecția socială (atât cât era) – victime colaterale ale marșului în zigzag al spoliatorilor schimbând măști de apartenență politică, într-o diversitate a comunității consacrate de interese. Personal mă bântuie, ca simbol atoatecuprinzător, mutra matrozului contrabandist hăhăind de-a lelea, între alte gogomănii circare, inexorabila cedare de suveranitate, o altă apocalipsă benefică (cum și comunismul pentru unii), de parcă România ar fi fost o proprietate moștenită de la măsa.

Principalele categorii profesionale, specialiștii ca atare, au fost sacrificate etapizat, în raport direct cu înglodarea în noi tranșe de împrumuturi financiare externe (formă contractuală de închinare la alte înalte porți). Naționalizării din 48 i-a fost contrapusă, cu efecte sociale devastatoare, restaurarea proprietății private, cu măsuri imediate în distrugerea (lichidarea) producției mecanizate din agricultură (prin reparcelarea marilor suprafețe necesare unei agriculturi moderne, atât cât era) iar în industrie, prin „vinderea pe un dolar” a întreprinderilor de stat, fabricilor, mijloacelor de transport s-a reușit scoaterea aproape totală a producției și produselor românești de pe piața concurențială internațională. A cui a fost victoria? Iată o întrebare ieșind amenințătoare deasupra câtorva milioane de români desmeticiți, treziți dintr-o somnolență vinovată. Iar șirul întrebărilor acuzatoare poate continua asimilând, între altele, cauzele ascunse ale scoaterii unor personalități „non grata” din zona interesului public (autorii de strategii economice clarificate: Anghel Rugină, Constantin Cojocaru). Că poți comunica de la egal la egal cu ceilalți componenți ai unei structuri europene având o economie sănătoasă, recunoscută ca atare? Așa ceva nu intra în calculele de servitute ale perestroikiștilor.

Rezultanta pseudo-strategiilor micilor napoleoni de mahala doctrinară este emigrarea celor trei milioane de români peste hotare (cum naiba de nu-ți vine să pui alături două titluri „Vânzarea evreilor de către Ceaușescu” și „Vânzarea românilor de către…”?), transformarea României într-un bazar de margine de continent. Concomitent, pentru a diminua posibilele reacții sociale s-a multiplicat la un nivel nesimțit și păgubos bugetului de stat, numărul funcționarilor din administrație, din variile componente „independente” ale rețelei clientelare, cireașă pe tortul marilor schimbări fiind escrescența parlamentului, noua catedrală a mizericordiei politicianiste.

Modificările experimentale din sistemul de învățământ, din sănătate, transporturi au indus formarea altor surse de venituri (taxe, impozite), plătitorii, preocupați de asigurarea școlarizării, de minima stare de sănătate a familiei, fiind astfel anesteziați, reduși în reacțiile de protest. De la o legislație la alta, principalii responsabili ai „interesului național” continuă să producă scurt-circuitări ale revoltei printr-o rescenarizare de „obiective europene” anticoagulante unui real interes de reconstrucție pe termen mediu sau de lungă durată a economiei românești. Dar începe să funcționeze și reducția de credibilitate, procentele de penalitate mereu în creștere la nivelul castei politice argumentând necesitatea unei ecologizări cât mai rapide. Iată de ce, indiferent de jocul sondajelor, nici unul dintre grupurile de interes (auto-intitulate partide) nu mai are suportul moral de a-și atrage votanți, mai ales în condițiile în care auditul de țară pare să funcționeze cât de cât, DNA-ul devenind coșmarul neplanificat al caracudei. Din nefericire cei aflați în cruntă sărăcie, cei înscriși pe listele de asistență socială, continuă să fie masa de manevră electorală sensibilă, din nefericire, la neminciuna puținului primit în barter de inconștiință civică. Or dacă nici acum, după 27 de ani de tranziție șleampătă și de furt pe veresie votanții nu înțeleg că din banii lor plătesc și binele și răul, dacă nu vor ști să înlăture neghina, pâinea vieții din România va fi în continuu mai rea și mai scumpă.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*