„Ion din lume fără nume!”

În perioada Postului Mare, mai mult decât în oricare altă parte a anului, sunt pomeniți morții la slujbe. Șiruri lungi de nume nu reușesc să inventarieze pe toți cei plecați dincolo. Din când în când găsim mențiunea „cu tot neamul lor”, care ne scutește ca să-i știm pe toți. Nu oricine este de talia Sfântului Evanghelist Matei, ca să poată menționa 52 de generații de strămoși pentru un singur om, așa cum a făcut în cazul Mântuitorului! Mai întâlnim în pomelnice, din păcate destul de des, și mențiuni de genul „Ion din lume fără nume!” Asupra acestui ,,Ion” aș vrea să mă opresc în rândurile de față.

„Ion” din cazul de față este copilul avortat, fie că avortul e „cu voie”, fie „fără voie”. Deși am mai vorbit în alte „scrisori” despre acest flagel al vremii noastre, nimic nu e prea mult, având în vedere gravitatea fenomenului. În fața lui Dumnezeu, omul e om, ființă deplină, din momentul conceperii, ci nu din momentul înscrierii la primărie sau din momentul Botezului. Așadar, în iconomia divină, el există cu aproape un an înainte de a se naște. De lucrul acesta a fost conștient și poporul român. Dovadă faptul că pe sicriul și pe crucea unui mort se trece vârsta acestuia mărită cu un an, în ideea că, pe lângă vârsta legală, menționată în buletin, el mai are un an petrecut în pântecele mamei sale. „Ion” de care am vorbit mai sus nu are însă nici nume, nici sicriu, nici cruce, nici mormânt! El mai „trăiește” în conștiința părinților lui, mai ales a mamei, câte zile mai fac și aceștia umbră pământului. La români, numele Ion a fost socotit „nume de slugă”, pe când Ioan ,,nume de domn/voievod”. Tocmai de aceea, în documentele medievale de cancelarie domnească, voievozii noștri foloseau formula: „Io, Ioan voievod, domn al Țării Românești”. „Ion”, așadar, ar fi cel mai umil și cel mai smerit dintre oameni. Poate de aceea a fost destinat acest nume tuturor copiilor nenăscuți. Din păcate, acești prunci sunt enorm de mulți la noi, la europeni, la creștini în general. La români, spre exemplu, de la Revoluție încoace, deci într-un sfert de veac, au fost înregistrate, oficial, peste douăzeci de milioane de avorturi! Este imens! O generație cât toată populația României, ba chiar mai mult, este sub glie. Dacă raportul se păstrează și la celelalte state europene, putem spune că peste o jumătate de miliard de „Ion” și „Ioana” „din lume, fără nume” s-au pierdut pe drum și n-au mai ajuns să-și trăiască viața ce le-a fost dată de Ziditor.

În planul lui Dumnezeu, în Providența Dumnezeiască, fiecare om și fiecare popor își are o menire, o misiune a sa. Nimic nu este întâmplător. Nu este vorba de o predestinație, de o soartă, de un destin, ci de atotștiința lui Dumnezeu. El zidește în permanență lumea. Așa cum un constructor de mașini realizează în fabrică toate componentele necesare asamblării unui motor, așa construiește și Dumnezeu: unul va fi roată, altul șaibă, altul șurub, altul volan, altul capotă etc. Fiecare are un rost. Cu toate acestea, omului i se respectă voința chiar și de Dumnezeu. Omul poate să facă altceva decât ar trebui să facă. Trebuia să fie șurub, dar el încearcă să joace rol de bec. Desigur, treaba nu și-o va face niciodată bine, el va fi un nefericit toată viața și nefericiți vor fi și cei din jurul lui. Niciodată nu-și va găsi cu adevărat locul, dacă va face altceva decât avea vocația, talentul, chemarea să facă. Dar dacă această piesă este aruncată și locul ei rămâne gol, ori este ocupat de altcineva fără chemare, fără competență? Am văzut un caz, când la un avion s-a montat parbrizul ca carlinga piloților. Din greșeală, au fost puse niște șuruburi cu câțiva microni mai subțiri decât ar fi trebuit. La zece mii de metri înălțime, la o viteză de câteva sute de kilometri la oră, parbrizul avionului a fost smuls de curent, iar pilotul a fost aspirat și aruncat în văzduh ca o frunză. Avionul s-a prăbușit, iar cei peste două sute de pasageri și-au pierdut viața. Șuruburile acelea nu erau cele potrivite!

Într-un sfert de veac am aruncat la canal peste douăzeci de milioane de viitori români și peste o jumătate de miliard de viitori europeni! Mai avem, oare, dreptul să ne mai mirăm sau să ne mai revoltăm că în multe-multe sectoare treburile merg anapoda? Generația aceea a lui „Ion din lume, fără nume” își avea un rost în lumea aceasta. Cine poate să spună că dintre oamenii aceia nenăscuți nici unul nu era capabil. Atâția dintre ei ar fi ajuns medici, ingineri, profesori, politicieni, oameni de caracter, savanți etc. Fiecare ar fi fost o piesă din marele mecanism social al lumii acesteia. Numai cu toate piesele un motor poate să funcționeze normal. Verificați și Dvs. aceasta și vă convingeți. Demontați jumătate dintr-un motor și apoi încercați să-l mai porniți. Sunteți mulțumiți cum merge? Desigur că nu! Obișnuim să dăm vina pe Dumnezeu, când lucrurile nu merg bine, când avem nemulțumiri cu privire la ordinea socială, la puterea politică, la conducători, când sunt atâtea boli fără leac etc. Dar nu este vinovat Dumnezeu!   El a construit toate piesele necesare bunei funcționări a mecanismului social. Noi am aruncat la gunoi jumătate din ele și acum ne dăm cu pumnii în cap și-L înjurăm pe Dumnezeu, că nu merg bine lucrurile, societatea, că e prea multă suferință în lume! Cine poate garanta că numai cei ce s-au născut au fost oameni capabili, iar ceilalți au fost niște handicapați, niște ființe sortite eșecului?

După război, au rămas multe fete nemăritate și așa au ajuns la bătrânețe. Îmi spuneau bătrânii că ele „nu se mai mărită, fiindcă le-au murit în război cei ce trebuiau să le ia de soții!” Dacă asta a fost credința la români și ea este justificată, într-adevăr, să ne gândim câte familii sunt astăzi nefericite, câte persoane sunt necăsătorite, deși au ajuns la vârste înaintate. Fie că au încheiat căsătorii cu persoane cu care nu se potriveau și au tras barca pe uscat toată viața, ori s-au despărțit după o vreme, fie că nu și-au găsit ,,jumătatea” și astfel, tot căutând, le-a trecut veacul. „Sufletul pereche” ar fi fost garanția unei familii fericite, dar acela s-a poticnit pe drum și n-a mai ajuns în lume să-și facă rostul lui, a fost „Ion din lume, fără nume!”

Ne dăm cu pumnii în cap când vedem atâtea nulități în fruntea unor state, unor instituții, atâția oameni incompetenți, corupți, ocupând funcții-cheie în societate și în lume în general și spunem că Dumnezeu ne-a uitat, că a plecat în concediu, ori că a ieșit la pensie și nu se mai îngrijește de lumea aceasta. Nu e adevărat! Dumnezeu Și-a făcut datoria Lui față de lume, dar noi I-am dereglat, I-am sabotat planul. El ne respectă voia și tocmai de aceea culegem ceea ce am semănat, avem ceea ce merităm. Păcatul își are „plata” lui. Sfântul Apostol Pavel spune că ,,plata păcatului este moartea”. Și bine zice!

E vremea Postului Mare! Musulmanii pleacă în bejenie peste mări și țări, cu bocceaua cu mărunțișuri și ceata de copii după ei. Fiecare familie are șapte, opt , chiar zece copii. Au pierdut tot în viață, dar le-au rămas copiii și cu ei vor cuceri lumea. Noi avem, dacă avem, câte unu-doi copii în casă și mulți-mulți „Ion din lume, fără nume” în pomelnice. Ducem povara păcatului pe golgota vieții noastre și sperăm că Mântuitorul ne va ierta. Dar, oare, ne va ierta și „Ion din lume, fără nume”, că nu l-am lăsat să vină în viață, să-și împlinească și el rostul lui în lume? Poate într-o zi se va împlini cuvântul Apostolului, când creștinii, – tot mai puțini și tot mai îmbătrâniți, tot mai înfometați de bunuri materiale, de mărire și putere -, vor pieri, iar Europa va deveni pământ musulman, cu populație musulmană.

Astăzi ne rugăm noi pentru „Ion din lume, fără nume”, mâine, poate, se va ruga el, înger trist cu lacrimă de dor, de la picioarele tronului ceresc, pentru sufletele celor ce ar fi trebuit să-i fie părinți, bunici, frați și surori, prieteni, soți, soții: „Iartă-i, Doamne, pentru Sfântă Învierea Ta, dacă mai poți să-i ierți, pe tâlharii care m-au jefuit de zile, de dragoste și împliniri, că n-au știut ce fac!”