După ediția critică a poeziilor lui Eugen Dorcescu (Nirvana. Cea mai frumoasă poezie,Ed Eurostampa, Timișoara, 2015) ‒ cred că singurul poet român în viață care are deja o ediție critică ‒ și în continuarea eseului Mirelei-Ioana Borchin (Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei), care face temeinice sinteze legate de subtilitățile ideatice ale operei binecunoscutului poet bănățean, dând un caracter distinct ediției, autoarea volumului continuă să releve, la același nivel expertizat de recepție, noi sclipiri și înrâuriri universale ale poeziei dorcesciene, din același registru abscons al semnificării, greu sesizabil și puțin accesibil celor neinițiați în hermeneutica textului.
Astfel, Mirela-Ioana Borchin continuă să exploreze același univers poetic tot în formula eseului (Eugen Dorcescu și poetica avatarurilor, în Ziarul Națiunea, 19.01.2016) sau într-un remarcabil interviu (Confluențe Literare, 1.12.2015 și 11.01.2016), de data aceasta, firesc, cu contribuția nemijlocită a poetului. Reverberațiile receptării, după ce am publicat eseul Poezia ca existență reflexivă ‒ săvârșire întru desăvârșire(Portal Măiastra, nr.4/2015), mă invită la re-lectură cu lumină mereu înnoită, la o nouă incursiune în același spațiu liric, de ce nu, chiar sub influența interviului amintit. Pentru că Mirela-Ioana Borchin ține ca unele aspecte semnalate/analizate din poezia lui Eugen Dorcescu să aibă chiar confirmarea acestuia și, pentru aceasta, recurge la cel mai indicat gen jurnalistic, interviul. Prilejul de neliniște care cere continuarea elucidărilor este reținut de Mirela-Ioana Borchin în debutul eseului despre poetica avatarurilor: „Aparent, Eugen Dorcescu semnează o poezie încărcată de tristeţe, pesimistă, înnegurată. Ar fi imposibil altfel, pentru un creator lucid, care vieţuieşte în Samsara, unde suferinţa este omniprezentă, iar cauzele ei sunt infinite.” Poetul o va recunoaște și el de la începutul interviului, de fapt printr-o reluare din discursul său la lansarea ediției critice amintite:„Pentru mine, Poezia a fost şi a rămas, nu ştiu dacă va mai fi sau nu astfel, un mod de a accede la fiinţa profundă, la zona unde fiinţa mea – condiţia umană particularizată în mine – găseşte abisalitatea ce susţine, ce irigă, ce dă o viaţă misterioasă fiinţei, în genere…”, spune Eugen Dorcescu și de aici urmează detalierile interviului.Lumea simbolului pe care o prefigurează poetul converge într-un concept riguros: simbolul ‒ ca expresie lingvistică a unei realități antropocosmice, de unde se pășește, pe temeiurile modelelor vedice, spre avatarii ființei poetice. Viziunea Sinelui, a omului în definitiv, pe o astfel de proiecție, presupune drumul (Samsara) și finișul/ desăvârșirea (Nirvana).
Poetul presimte viața ca suferință prin conștiență, precum o văzuse și Mircea Eliade în civilizația hindusă și, în general, în toate mitologiile bine articulate: „Suferința este, e adevărat, universală; dar, dacă omul știe cum să o abordeze pentru a se dezrobi, ea nu este definitivă (…). A te elibera de suferință, acesta este scopul tuturor filosofiilor și tehnicilor de meditație indiene. Nicio știință nu are valoare dacă nu urmărește salvarea omului. În afară de aceasta (Eternul care locuiește Sinele) nimic nu merită a fi cunoscut (Svetasvatava-Upanisad I,12). Salvarea implică transcenderea credinței umane” (M. Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, Ed. Științifică și Enciclopedică, Buc.,1986, II, p.48). În ideea că suferința, general umană, atribut destinal postadamic al lui homo sapiens, nu este definitivă, se pare că de la dravidieni, indienii, prin câteva minți luminate au preluat un anumit tip de zeu pe care au așezat, în ordine cronologică, Vedanta idolatrică (a lui Sankara), Brahmanismul, Buddhismul, Jainismul, Hinduismul, Sivaismul, Tantrismul cultivând și ele idolatria care a proliferat Avatarul ca metamorfozare/încarnare a zeului în chip de animal sau de om din rațiuni bine determinate. Ființa este, prin geneza ei vedică, Una tripartită: Brahma creator, Visnu conservator și Șiva distrugător. Aceste principii se regăsesc ca atribute în firea omului prin cele trei guna:„Când predomină sattva, conștiința este calmă, clară, comprehensivă, virtuoasă; dominată de rajas, ea este agitată, incertă, instabilă; copleșită de tamas, ea este obscură, confuză, pasionată, bestială” (Eliade, op. cit, p.57 infra). Buddha, de pildă, este Avatara lui Visnu. Însă, spre deosebire de Visnu, Budha pierde din calitățile revoluționare ale zeului și își asumă în schimb calitatea de restaurator al lui Dharma-Damma când sfătuiește să se privească durerea în față și recomandă diferențierea dintre cunoașterea de sine și cunoașterea lumii (doctrina lui Buddha fiind centrată pe cele Opt Adevăruri Nobile, unul dintre primele fiind cel ce definește viața ca suferință).
Nu departe de cele spuse mai sus, țin să reiau din interviul Mirelei-Ioana Borchin cu Eugen Dorcescu o precizare a acestuia: „Avatarurile sunt prezente pe tot traseul poeziei mele, încă de la debut” și poetul își rămâne consecvent propriului arheu și avatarurilor consacrate. La abilitățile intervievării, el se va mărturisi ceva mai departe:„Coabitarea eu-avatar, atât de veche în scrisul meu, consubstanţială acestuia, definitorie, în mare măsură, probează că s-a ajuns la experienţa, măcar parţială, a eului relativ, a non-eului, a non-eului obiectiv, şi a non-eului subiectiv, la intuiţia vastităţii lor atotcuprinzătoare, la vacuitatea fericită, unde toate con-vieţuiesc”(s.n.). Mi se pare că aceasta este esența și, de aici, dialogul merge spre iluminări argumentative, fiindcă altfel s-ar putea deplasa, eronat, spre fenomenologiile occidentale și existențialismul postmodernist. Autoarea ediției critice, mai sus amintite, este, firește, o bună cunoscătoare a poeziei lui Eugen Dorcescu și, în interviu, face dese recurențe la text. Dacă la Macedonski simbolul făcea sinteza eu-faun, la Eminescu sinteza eu-Luceafăr, în Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, „Arhifiinţă-arheu, fiinţă-avatar, eu liric–lup/ cavaler/ trubadur formează un şir de incluziuni, de abstractizări, care sunt expresii lingvistice ale unei experienţe/ existenţe antropocosmice”. Dimensiunea ontică a timpului fizic este anihilată, după filosofia mitului, și întoarcerea dincolo de eliadescul illo tempore îl pune pe poet în contact cu ne-timpul și ne-creatul pregenezice. Acolo unde găsește Vacuitatea, Libertatea, Iluminarea, Nirvana și El Sadai – zeul care se concepe în reflexivitate dinamică ‒, își statornicește existența poetică, elemente asupra cărora Mirela-Ioana Borchin vine din direcția unor indicii lingvistice, a două „nuclee lexicale” care se cer lămurite, motivate: Arhi-Amintirea și Nirvana. „Din punct de vedere semiotic, vă aflaţi într-o paradigmă post-romantică.
Toate simbolurile sunt negate, sfărâmate în mii de bucăţi şi reconfigurate”, observă Borchin intuind semantica metaforei și simbolul în filogeneza gândirii care semnifică, precum în tezele nominaliștilor. Odată cu aceasta are loc conceptualizarea Ființei mai întâi ca Arhi-Ființă și, imediat după aceea, ca Ființă-Avatar. Scolasticii sugerau că antropogeneza se reia cel puțin schematic cu fiecare existență, prin ciclicitățile biologicului și ale istoricității. La Eugen Dorcescu, cu hiperlucidiate halucinantă, Avatarul face trecerea din ontogenetic în ontologic: Lupul, Cavalerul, Cneazul („Sunt neam de cavaleri şi/ de eroi./ Prea bine ştiu: mă trag din / Litovoi./ Dorm, ca strămoşii mei, pe/ lănci şi scut./ Şi-o singură iubire am/ avut”), de ce nu și Bătrânul. Lupul în mitologia dacică are, potrivit lui Mircea Eliade înrâuriri cu cel din mitologia iraniana și chiar germană; dragonul Wulf-Wolf/ Wulfila, la daci ridicat la rang de simbol inclusiv pe steagul lor.
În poezia lui Dorcescu, el „dispare în pădurea eterată,/ La care nu ajunge niciun drum…”(Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, p.109), arhetip al arheului care, alături de Cavaler, intră într-o dualitate lăuntrică, în Sinele poetului. „Poetul şi lupul se întâlnesc nu doar în fiinţă, ci şi în arhifiinţă, în arheu – partea esenţială şi veşnică a fiinţei sensibile. Lupul face parte şi din mitologia personală a lui Eugen Dorcescu, care a copilărit la poalele „Muntelui Lupilor”, într-un sat înconjurat de păduri, din care se iveau, zilnic, lupi, mai cu seamă solitari, dar, iarna, şi în haită” („La marginea acelei Poiene e râul, cu lunca lui, la stânga, privind în aval, e pădurea, în spate sunt Munţii Vâlcanului – ai lupilor, altfel spus: Pleşa, Cornetul…”, adaugă Mirela-Ioana Borchin, cf. Eseul hermeneutic). Interviul admite în consens cu toate acestea ideea că Poezia se compune din trăiri necomunicabile, gen: dragoste, ură, moarte, tristețe, bucurie etc. Și fiindcă Poezia se ridică deasupra oricărei religii, Eugen Dorcescu demonstrează că „se poate coabita cu un avatar”. Ne întoarcem la eseul Mirelei-Ioana Borchin din volumul critic unde poetul spunea, printre altele: „Şi cavalerul, şi trubadurul sunt tot avataruri. Pare greu de crezut, dar să ştii că adevărul e acesta. Eu am citit despre cavaleri, cetăţi, domniţe, amor curtezan târziu…”(Nirvana….p.481). De aici, Mirela Borchin adâncește observația: „cavalerul este un avatar la fel de puternic precum lupul. Este cavalerul ivit într-o halucinantă cavalcadă: „Mă recunosc în mine însumi. Sunt/ Cel ce purtase-o tulbure armură,/ Cel ce ascultă-n dimineaţa pură/ Copitele pe drumul de pământ”(idem, p.479). „Vacuității fericite, unde toate con-viețuiesc” i-ar încăpea, precum brahmanul vedic, Bătrânul –ultimă ipostază pământească a Samsarei: „Bătrânul şi-a simplificat,/ şi-a geometrizat afectele. Spune / că ierarhia iubirilor sale / începe cu Yah Elohim, continuă / cu soţia, nepoţii, fiicele, cu / părinţii şi fraţii – cei după trup, / cei întru credinţă – ,/ se opreşte la semeni,/ diluându-se enorm, pentru a-i / cuprinde pe toţi, pentru a /se distribui egal fiecăruia…” (Nirvana…,p.208). El „nu poate juca dublu, nu se-mparte/ nu amestecă viață cu moarte”, el este generozitate cunoscătoare, liniștea cu care își trăiește dharma: „Bătrânul observă cum ei îmbătrânesc întrebând,/ Bătrânul rămâne acelaşi, bătrân,/ se gândeşte…” (Nirvana…, p. 212).
În viziunea Poetului, Bătrânul este „acronic, deşi trăitor, metafizic, deşi implicat în istorie, Bătrânul nu priveşte cu nostalgie spre trecut, nici cu încredere spre viitor; concomitent, tratează lucid, compasiv şi distant prezentul. Pe el nu-l interesează anecdotica umană, pasageră, iluzorie, deşartă, ci condiţia umană, enigma condiţiei umane, pe care n-o vede, din câte aş presupune eu, nici tragică, nici de dorit, ci, în cel mai fericit caz, incomprehensibilă” (Nirvana…, p. 567). Interviul Mirelei-Ioana Borchin cu Eugen Dorcescu, centrat pe structurile poetice individuale, pe teme și simboluri, este o modalitate productivă de investigare (puțin practicată de critica literară), alta decât cronica literară obișnuită, acesta având avantajul nemijlocirii și al adaptării ad-hoc, al divagării și replierii pe temă. Dacă de la o cronică literară obișnuită, frecvent rectilinie, se așteaptă, într-o schemă simplificată, luarea la cunoștință (lectura profesionistă a textului), relevanțe, particularități, concluzii (judecăți generale), interviul, ca în cazul de față, poate să confirme înrâuriri, determinări ale Sinelui, afinități, premise ale judecății de valoare. Întrebările, prin preambul, se arată incitante, provocatoare pentru discuții argumentative: „De la prima întâlnire cu poezia Dumneavoastră, am început să caut ceea ce nu au văzut alții. De pildă, am vrut să înțeleg Poetica avatarurilor…” Acest gen de investigație, când este bine gândit, așa cum face Mirela-Ioana Borchin, cere să fie lăsat deschis. Ba, mai mult, autoarea intuiește și prefigurează orizontul spre care ar trebui să meargă cititorul, de acum de unul singur, căutându-l pe poet în poezie.
Lasă un răspuns