De drag, de dragoste, de Dragobete – grupaj liric de Maria Cristina Iacob

Cu două săptămâni în urmă am publicat articolul „Radu Nedescu – un foarte tânăr poet din generația fără iambi, trohei, dactile…”, în care am promovat publicistic un elev cu valențe poetice a cărui exprimare lirică forțat modernistă evită încă din etapa de formare, de exersări, versificația clasică, sărind peste acest abecedar pe care îl consider obligatoriu în lungul drum al afirmării poetice. Recent, în peisajul mereu inedit al Facebook-ului, în care românii de toate vârstele, pregătirile și ocupațiile scriu și etalează din ce în ce mai multă poezie, ceea ce nu e rău, decât să devină captivi antenismelor scandaloase anti-culturale, am descoperit și o talentată elevă pasionată de poezia în format clasic, având melodicitate și rime.

Descoperirea pasionatei tinere creatoare de versuri, Maria Cristina Iacob, a survenit parcă pentru a-mi confirma pledoaria din precedentul articol în care afirmam că „poezia în versuri albe, cu adevărat reușită, este cea care urmează unei lungi ucenicii cu mai multe stadii de perfecționare a liricii în versuri clasice, și nu invers, fiindcă trebuie să devină esență de poezie, extract de metaforă, aur nobil extras direct din miezul filonului artistic.”

Ca o extensie a acelei pledoarii, insist să susțin că este suficient un vocabular de circa 500 de cuvinte din limbajul uzual al liricii românești clasice și contemporane pentru a alcătui mii de combinații lingvistice cu aură lirică, inedite și inefabile. Cuvântul DOR, de pildă, știut fiind că nu are echivalent în vreo altă limbă sau dialect, poate alcătui, în combinație și armonie cu alte câteva cuvinte din aceeași familie poetică, adevărate capodopere în versuri curgătoare la lumină din inepuizabilele izvoare de lexicalitate literară, cea care adapă poezia mioritică autentică. Noi, creatorii de lirică, avem o datorie de onoare față de Limba Eminească, nu doar libertatea de a o mulge ca pe o vacă dătătoare de lapte și colastru. Mă uit uneori cu nesimpatie la copiii care scriu, zic ei, poezie, dar habar nu au ce a scris Eminescul nostru cel fără de prihană. Sunt prea român ca să nu dezavuez „poezia fără poezie”, scriitura non-lirică, non-metaforică.

Maria Cristina Iacob se încadrează în prototipul standard al poetului adolescentin în formare, conștient de talentul înnăscut, de dragostea pasionantă pentru poezie prin har, dar aflat în etapa de acumulare, travaliu și exersare, de căutare a sinelui și găsirea modelului clasic sau contemporan pe a cărui orbită să rezoneze și să se sincronizeze pentru a-și desprinde mai apoi traiectoria spre propriul loc pe firmamentul poeziei și prozei, ca stea de sine. Trecând cu vederea unele stângăcii inocente și unele exprimări simpliste și repetitive, dar care nu deranjează în stilistica elegiacă, întrevăd izvorașul de lirică lin curgătoare, care conturează universul gingaș al tinerei poete în tainica întâlnire cu „Zburătorul”, cu crăișorul Dragobete aducător de dragoste, de fiori, de emoții, de dor… Dorul sfios și tandru, omniprezent în lirica românească nesecată.

Nu mă privi

Încerc să ascund printre cuvinte, cuvintele ce mă rănesc,

Fiindcă par frumoase, calde, dar nu mă lasă să trăiesc…

Nu mă privi, mi-este teamă că le găseşti pe chipul meu;

În ochii mei căprui se-ascunde un infinit de curcubeu

.

Am înţeles că teama stinge orice speranţă, orice gand

Dar nu șterge agonia cuvintelor ce se ascund,

Două cuvinte fără vină, pe buze vor să se aşeze,

Să-ţi cânte la ureche vor, și vor să le cunoşti.

.

Nu mă privi, eu ştiu că încet, încet vor prinde grai

Şi din privirea mea întunecată uşor, uşor se face rai;

Nu mă privi, îmi este teamă că taina mea se vă sfârşi,

Iar „te iubesc” pedeapsa-i: m-ai privit deși ți-am spus „nu mă privi…!”

Ai fost vis sau realitate?

Pe o aripă de vânt

Toată dragostea trăieşte,

În iubire mă avânt,

Ca o pasăre pluteşte.

.

Şi te caut printre stele

Răscolind visele mele,

Eşti o stea, mai stea ca toate

Și mai mult decât se poate.

.

Când mă ţii în braţe strâns

Mă opreşti din tristu-mi plâns,

Când în suflet mi-te ascunzi,

În iubirea-ți mă afunzi.

.

Când dispari doar o secundă,

Lacrimi inima-mi inundă.

Mă întreb în singurătate:

Ai fost vis sau realitate?

.

Când apari brusc, mă renaşti

Ca apoi din cer să naşti

O iubire din iubire

Lăsând loc la amintire.

.

Ai fost vis sau realitate?

Eşti o stea ce vine-n noapte?

De ce ziua nu mai vii?

Cât de vie poţi să fii?

.

Mă distruge-a ta plecare

Ca lumina de la soare,

Când în mare te topeşti,

Este reală sau nu eşti?

.

De un timp tot te ascunzi,

Când te strig oare m-auzi?

De ce nopțile nu vii?

Unde eşti, mă poţi privi?

.

De ce nu vii iar la mine?

Inima-mi te vrea pe tine,

Te implor, vino în noapte,

Ştiu că nu eşti prea departe

.

Ai fost vis sau realitate,

Primul meu păcatul din toate?

Tu m-ai condamnat la moarte,

Te-aș ierta, dar dorul meu nu poate.

Să ne iubim

Să ne iubim, căci nu trăim o veşnicie,

Să nu lăsăm iubirea să se zbată-n agonie,

Căci timpul trece, trăim pentru iubire,

Eternitatea este doar o amăgire.

.

Să ne iubim așa cum ne dorim,

Iubirii tandre să ne dăruim,

Strânge-mă-n braţe fără milă,

Fă-mă femeie din copilă!

.

Cum cerul îşi iubeşte luna,

Pe pieptul tău să îmi pun mâna,

Cum pasărea își îndrăgește stolul,

Tu să îmi mângâi delicat piciorul.

.

Să ne iubim ca doi nebuni,

Când eu apun, și tu s-apui,

Să ardem din iubire cum ard doi cărbuni,

Că te iubesc, să-ți spun, la fel și tu să-mi spui.

.

Cum vântul îşi iubeşte valul,

Marea să-ți fiu, tu mie malul.

Cum soarele iubeşte lumina,

Să-mi fii păcat, eu ție vina.

.

Să ne iubim fără regrete

În lumea iubirii ce vine-n torente,

Să credem în ale noastre sentimente,

Nu în cuvinte ce doar secrete

.

Cum sufletul iubeşte trupul,

Tu să-mi fii pom, eu să-ţi fiu fructul,

Cum pasărea iubeşte zborul,

Tu să-mi fii cer, eu să-ţi fiu norul.

.

Să ne iubim o veşnicie,

Să n-avem inima pustie,

Iubirea-n veci să nu se sfârşească,

Tu să-mi fii prinț, eu zâna ta cerească.

.

Cum mama îşi iubeşte pruncul,

Tu călător să fii, eu să-ţi fiu drumul,

Cum întuneric-și iubeşte noaptea,

Tu scriitor să-mi fii, eu să-ţi fiu cartea.

.

Să ne iubim din ce în ce mai tare

În lume ce-i iertată fără să dea iertare,

Să ne iubim pe vânt, pe frig, pe ploaie,

Să ne iubim în versuri pe-o albă foaie.

.

Cum îngeru-și iubeşte harpa,

Să îmi fii foc, eu să-ţi fiu apa,

Cum timpul iubeşte doar viaţa,

Să-mi fii îngheţ, eu să-ţi fiu gheaţa.

Am pierdut un înger

Din cerul nostru sfânt am coborât;

De ce? Pentru a te pierde pe pământ?

În piept a rămas ceva ce tu ai omorât,

Te-ai stins fără a-mi spune un cuvânt.

.

Cerul ne cheamă înapoi acum,

Să plec fără tine nu am cum,

Acasă ne aşteaptă-ai noştri peste zări,

Nu te-aș putea lăsa pe malul tristei mări.

.

Dar tu de ce mă laşi tot singur şi pustiu?

Dacă nu eşti aici, nu sunt nici eu viu.

Și dintre toate stelele pe mine m-ai ales,

Și dintre toate florile pe tine te-am cules.

.

Îngerul meu, îngerii plâng,

Din ceruri lacrimi peste noi se lasă,

Răni peste răni speranţele îmi frâng,

Haide cu mine, nicăieri nu e ca acasă.

.

Vino, cerul însuși disperă, tresare

Împroșcând cu ploi de lacrimi în mare,

Tu, de-ai vedea cum lipsa ta ne doare,

Moartea ai ucide-o strivind-o sub picioare.

.

Trezeşte-te, iubito, căci dorul omoară

Un înger ca mine într-o lume amară,

Azi tremură cerul, pământul, apele, clipele,

Căci tu, înger adormit, ţi-ai pierdut aripile.

.

Te rog, înger meu visător şi adormit,

Spune-mi că visele nu au luat sfârşit,

Sufletul meu plânge, se zbate în mine,

Dacă nu te întorci, cheamă-mă, te rog, la tine!

.

Din inima-mi tristă iarăşi îţi cânt,

Te-ai născut în cer și-ai pierit pe pământ,

Nu mă lăsa, nu ştiu să zbor fără tine,

În somnul tău adânc iei o parte din mine.

.

Îngerul meu mai înger decât un înger,

Cerul mă ucide lovindu-mă cu un fulger,

Dacă iubirea în tine încă mai sălășluiește,

Doar o clipă îţi cer: din somn te trezeşte!

.

Am rămas fără tine de-acum condamnat

Să mor pe pământul ce mi te-a luat,

Am aripi, dar astăzi s-au frânt, nu mai zboară,

Colbul te-acoperă ca pe-o comoară.

.

Sufletul meu de al tău dor îmi îngheaţă,

Inima mea caldă se transformă în gheaţă,

Stelele mă privesc cum mi te strâng la piept,

Să pleci tu fără mine, departe, nu e drept.

.

Sunt prins pe pământ, am rămas fără tine,

La îngeri mă rog să te ducă iar la mine,

Dar cerul mă ceartă, din el am plecat

Să pierim împreună pe pământul uscat.

One Response to De drag, de dragoste, de Dragobete – grupaj liric de Maria Cristina Iacob

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *