În urmă cu o sută de ani, după ce a ridicat în actuala Sirie un mausoleu în cinstea lui Saladin, lumea arabă credea că Împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei a trecut la Islam. Având mult Goethe şi Schiller în vene, dar mai costelivi pe front, în confruntarea corp la corp, deşi au găsit nectarul filosofic în categoria „wurst”, germanii au decis să infesteze lumea arabă cu bacilul autodeterminării: le-au explicat că bătălia sfânta pentru credinţă (Djihad) este aidoma luptei lor de independență împotriva puterilor coloniale. Efectul? Popularitate în lumea arabă, pe măsură dorinţei de a avea un bocanc în Orientul Mijlociu. N-avea a face că pierdea pe front. Cucerea suflete prin păcăleli ieftine. Cu nesfârşitul lor aer de supremaţie, nemţii nu dădeau doi bani pe nişte emiri feudali în chiloţi. Puţină arabă, dar şi mai puţină simpatie pentru cultura orientală şi pentru sumane au transformat nişte suflete narcotizate de narghielele în iatagane ale Reichului.
După ce a rămas în memoria colectivă cu pata unui criminal de război odios, Germania îşi spală imaginea printr-o politică a migraţiei ofensivă şi aşteaptă de la Europa să manifeste solidaritate cu ambiţiile Doamnei Merkel de a trece drept noua Fatima a lumii musulmane (fiica Profetului Mohamed şi mamă exemplară în lumea arabă). Şi, de ce nu?!, să depăşească statutul de protectoare a refugiaţilor atingându-l pe cel de sfânta a lumii musulmane.
Similar modelului economic nemţesc, bazat pe principiul diviziunii muncii care asamblează din piese produse într-un întreg continent ceva etichetat în Germania cu numele de Volkswagen, funcţionează şi repartizarea costurilor: Berlinul deschide porţile şi aşteaptă de la europeani să le plătească ambiţiile trufaşe de ţară primitoare şi tolerantă. De ce să nu achite toată Europa printr-o taxă suplimentară pe carburant pentru imaginea Germaniei? Calculul este simplu ca un motor în doi timpi: dacă au plătit 70 de ani pentru o politică criminală încununată prin abuz de gaze otrăvitoare în lagăre de concentrare de ce nu ar face şi bani schimbând starea de agregare a materiei toxice? Adică, de la starea gazoasă a politicii la cea lichidă, folosind carburantul în scopuri nobile.
Ce urmăreşte Berlinul altruist în afară de imagine? După colonizarea cu succes a Europei, avântul spre noi orizonturi este de neoprit. Mania pentru o imagine de ţară promotoare de cultură, victimă a plăţilor către nişte pretendenţi nesătui, forţată să între în Două Războaie Mondiale prin agresiunea altor puteri, Germania îşi asigură astăzi un loc la soare în Orientul Mijlociu. Fiind compătimită la un pahar de bere de către amatorii de autoturisme germane, poate liniştită să zboare sub radar neidentificată de omul de rând păţit cu puterile agresive de peste ocean sau din directa vecinătate.
Cu câţi mai mulţi refugiaţi primeşte Germania, cu atât mai mulţi vor fi repatriaţi după împăciuirea Siriei. Prin urmare, Berlinului îi va parveni dreptul primei nopţi într-un spaţiu necontrolot, dar reconstruit de Germania. Iar europenii ce să facă şi ei? Cotizează, prin taxe suplimentare, pentru o ambiţie colonială.
În calitate de Kulturnation, pentru a-şi asigura de pe după piersic poziţia de hegemon, ţara lui Merkel angrenează mereu continentul în proiecte germane îmbrăcate în europenisme. După ce în ambele Războaie Mondiale era convinsă că duce un război de unificare şi articulare a Bătrânei Doamne, greu de crezut că pacientul foarte bolnav şi introvertit al Europei, cu viziuni obsesive şi de neîmpărtășit, poate să mai fie tratat.
Soluţia? România nu are puterea să se opună singură acestui avânt german. Asta este vestea proastă. Cea bună? În situaţia ei sunt şi alte ţări necăjite. Împreună cu ele am putea construi un front comun împotriva unei politici gemane egoiste şi antieuropene. Cum anume? Semnalând Berlinului, mai precis contabililor lui Merkel, că nu-şi poate satisface pofta externă şi colonială pe barba unui întreg continent doar pentru că ne place „Lidl” şi pentru că ne-a cucerit sufletele cu poveşti frumoase despre o Europa unită, băgându-l pe Beethoven la înaintare cu „Oda Bucuriei”.
Lasă un răspuns