Apariția în cadrul artei argintului din Dacia preromană a unor imagini înfățișând diferite personaje sau scene cu viețuitoare (mamifere, păsări, reptile) este catalogată ca o raritate de către istorici. Afirmația își are temeiul în faptul că pe durata sec. XIX-XX au fost descoperite până în momentul recuperării tezaurului de la Lupu un număr restrâns de asemenea piese arheologice. Acestea sunt placa fragmentară de argint provenită de la Cioara (actualmente Săliștea, jud. Alba), o fibulă pe al cărei arc aplatizat în formă triunghiulară se afla modelat un cap uman – exponat despre care se cunoaște doar că provine de undeva din Transilvania, perechile de fibule similare celei de mai sus, găsite la Coada Malului (jud. Prahova) și la Bălănești (jud. Olt), cele două fibule-falere de la București-Herăstrău, precum și o faleră elipsoidală și una circulară, ambele provenite de la Surcea (jud. Covasna).
În total nouă obiecte din care două (placa de la Cioara și fibula transilvană) se păstrează la muzee din exteriorul țării noastre, vestigiile fiind recuperate din șase puncte (din care doar cinci identificate cu certitudine). Afirmația anterioară poate fi catalogată ca fiind corectă, dar uităm că la aceste descoperiri declarate mai sus mai pot fi adăugate componentele de argint ale tezaurelor descoperite în mormintele Frăției Getice (Agighiol, Peretu, Porțile de Fier – cu cnemide, coifuri, elemente decorative de harnașament, toate având reprezentări umane, animaliere și reptiliene), dar și tezaurul de la Craiova (elemente de harnașament cu reprezentări animaliere) și o mulțime de brățări spiralate de argint cu motiv serpentiform descoperite pe întreg teritoriul țării (sinonime cu cele de aur descoperite de curând prin braconaj arheologic în zona Sarmisegetuzei).
Putem merge mai departe și evalua și componenta sudică a acestei arte a argintului, la geții sud-dunăreni (a.s.v. tezaurele descoperite în Bulgaria (Panaghiuriște, Moghilanska, Vrața, etc.) și nordul Greciei, Serbia, Moldova, Ucraina, etc.). Toate aceste valori antice vorbesc despre simbolistica unei religii unice (Biserica Veche Valaho-Egipteană), cu trimitere în întreg spațiul euro-asiatic. Doar dacă se dorește, vor fi descoperite aceste „legături” între toate aceste religii pornite dintr-un izvor unic: Aria Getică și religia sa unică și primordială, postapocaliptică. Tezaurul dacic de argint de la Lupu (com. Cergău) din județul Alba a fost descoperit în anul 1978. Cu ocazia săpării unei gropi în cimitirul satului („Cimitirul nou”), aflat în locul numit „Sub Vii”, pe versantul de sud al dealului „Chicui”, la est de sat, a fost descoperit întâmplător acest tezaur de obiecte dacice din argint, introduse într-un vas de bronz. Peste tezaur se afla aşezată o mică lespede de piatră. În afară de vasul de bronz, tezaurul cuprinde următoarele piese de argint: două fibule cu nodozităţi, un bol şi şapte plăci de argint tip falere cu reprezentări antropomorfe şi zoomorfe. Tezaurul poate fi datat în perioada La Tène (sec. II-I î.Hr.). În zona descoperirii s-au mai găsit la suprafaţa terenului și fragmente ceramice hallstattiene şi dacice; dintre cele din urmă unele proveneau de la o fructieră, de la o strecurătoare și de la o ceașcă. Cum în groapa săpată pentru mormânt nu s-au descoperit astfel de fragmente, rezultă că tezaurul nu a fost ascuns în cuprinsul așezării dacice, ci în imediata vecinătate a ei.
Tezaurul se află expus actualmente la Muzeul Unirii din Alba Iulia. Pentru a putea încăpea pe gura cănii de bronz în care au fost ascunse, piesele tezaurului au fost pliate asemenea celor din tezaurul getic de la Stâncești (Jud. Botoșani), suferind deformări substanțiale. Scoaterea pieselor din cana de bronz de către descoperitori și cristalizarea argintului din pricina șederii în pământ, au produs numeroase fisuri. Din această cauză prelucrarea lor în laborator și restaurarea a durat destul de mult, aceasta făcându-se în Laboratorul de Restaurare al Muzeului Național de Istorie a Trasilvaniei din Cluj-Napoca. Vasul de bronz care a adăpostit comoara este incomplet, lipsindu-i toarta și cele trei suporturi aplicate pe fund (ca o măsuță cu trei picioare). Din fosta toartă pe vas se mai disting urmele lăsate de aplica inferioară a acesteia, de tip cu inimă și spin (formă de inimă din care răsare un „crin getic împărătesc”). Înălțimea cănii este de 15,5 cm. Fibulele de argint masiv sunt realizate prin ciocănire, cu resortul lat (22 de spire), cu cordă exterioară și cu arcul curbat; spre resort se termină într-un „scut” rombic. Piciorul, întors în arc, este împodobit cu cinci nodule mari, separate de alte trei sau patru mai mici (Marea Apocalipsă și Mica Apocalipsă periodică; Gaya și Puia Gaya, care se ține Gaya-Mațu după mama sa, așa cum apar pe obrăzarele coifurilor princiare ale Frăției Getice; cei cinci sori din mitologia mayașă). Înălțimea fibulelor este de 13,4 și 13,1 cm; greutatea 188,7 g și 190,5 g. Vasul cupă din argint (bol cu fund rotund, tip rhyton – care nu poate fi așezat plin, ci doar după folosire, în libații sau ritual) este obținut prin ciocănire, are înălțimea de șapte centimetri și greutatea de 169 g. Cele șapte plăcuțe (tip falere, ca element de podoabă în formă de medalie, care se purta aplicat sau ca pandantiv la costum ori harnașament, ca ornament de fibulă sau ornament care se prindea la gât) de argint sunt, într-un fel, principalele piese ale tezaurului. Ele, prin simbolistica reprezentată, aduc în actualitate anumite mesaje ale strămoșilor noștri, completând cunoștiințele ce le aveam despre acea perioadă istorică îndepărtată.
Prima placă de argint este obținută prin ciocănire și are decorul înscris într-un chenar cvasicircular din perle. Elementul central este imaginea unui vultur (Mama Gaya Vultureanca) orientat cu capul spre dreapta, cu aripile ridicate, care are în gheare un șarpe al cărui cap este ridicat spre ciocul păsării; atitudinea celor doi nu este dușmănoasă. În „Popol Vuh” al mayaşilor, Pasărea şi Şarpele figurează ca şi Creatori Sexuali ai Universului; din „combinarea” celor doi a apărut simbolul „Șarpelui cu pene” (Kukulcan). În vechea religie egipteană Șoimul reprezenta pe Horus (Fiul lui Osiris și al lui Isis; Zeul Șoim din Egiptul de Sus), iar Cobra înțelepciunea regală, iluminarea, „trezirea” (Zeița Cobră Buto, protectoarea Egiptului de Jos). De fapt aceste două simboluri reprezentau unirea Cerului cu Pământul în timpul Apocalipsei cosmice, sau coborârea Cerului pe Pământ (Marea Metamorfoză; Sfânta Hierogamie). Cataclismul violent al transformărilor aducea moarte, dar și o nouă viață, după aceea. Cei trecuți prin aceste încercări trăiau ca la începuturile lumii, iar planeta era populată de noi specii animaliere și vegetale, adaptabile la noile condiții de viață. După ce, de-a lungul lungii istorii a neamului omenesc, aceștia au trecut prin periodicele transformări, oamenii au devenit ființe religioase și cred cu tărie în existența unor forțe superioare, demiurgice. Geto-dacii aveau stindardul lor în formă de șarpe (Draconarii), dar se considerau Fii Vulturencei Gaya (Gaeții, Geții). Cea de a doua faleră a tezaurului este asemănătoare cu prima, dar aici vulturul și șarpele sunt orientați spre stânga; diametrul este de 11,1 cm., iar greutatea de 21,3 g.
Ambele plăci se fixau cu cuie sau nituri pe un suport rezistent (lemn, piele, etc.), având orificii în acest sens. Falera nr. 3 din argint este obținută prin aceeași tehnică ca precedentele. Decorul este înscris în chenarul circular marcat de perle și este constituit dintr-un călăreț cu scut (Cavalerul Trac, Danubian, Zamolxian), aflat în mișcare spre stânga, cu brațul drept ridicat având palma îndreptată în sus, în atitudine de detașare sau de implorare a cerului (cel ce aduce cataclismul planetar). Diametrul este de 11,2 cm, greutatea de 20,3 g. Se fixa pe suport tot cu cuie sau nituri, acum dispărute. Falera nr. 4 este asemănătoare cu precedenta și pereche cu ea. Călărețul are armura mai distinctă. Diametrul este de 13,1 cm., iar greutatea de 41,5 g. argint. Falera nr. 5 este confecționată tot din argint prin ciocănire, iar decorul este încadrat de perle dispuse circular. În centru apare un personaj feminin (poartă roche sau fustă) cu coafura în formă de două cornuri lunare (semilună) împodobită cu opt falere (sau posedă o diademă din opt falere; opt este semnul infinitului, simbolul coșciugului, al octogonului aflat pe meterezele Bisericii Omului de la Adam-Clisi). Alte opt falere împodobesc bustul personajului (patru pe o parte și patru pe o parte), cu prelungiri ascuțite (tot falere?) desupra umerilor, astfel costumul de ritual având un total de zece falere (semnul tainicului IO), ce conferă personajului statutul de preot, zeu sau conducător (feminin). În mâna stângă, cu palma deschisă și degetul mare întreptat în sus, ține un vas (tip rhyton, crater, amforă, cană?), iar în cea dreaptă un vas puțin adânc (rhyton, crater, fială) de aceeași factură. De sub palma dreaptă coboară spre pământ un animal fantastic cu cap de șarpe și cap de animal (dracon dacic). Este posibil ca două din cele trei șiruri de perle de pe gâtul personajului să marcheze tot atâtea colane. Are orificii de fixare ca și celelalte. Diametrul este de 10,5 cm., și greutatea de 22,9 g. Falera nr. 6 este lucrată din același metal, în aceiași manieră cu precedenta și pereche cu ea. În chenarul circular de perle se află tot un personaj feminin (poartă roche sau fustă) cu coafura în două cornuri lunare (simbol taurocton), cu bustul împodobit cu falere ce se ridică până deasupra umerilor. Și în acest caz unul dintre șirurile de perle de pe gât poate să marcheze un colan. Personajul are mâna stângă îndoită din cot și îndreptată în jos, cu degetul mare distanțat de celelalte. În mâna dreaptă, îndoită în sus din cot, ține un vas puțin adânc (rhyton, crater, fială); de sub ea coboară același animal fantastic cu corp de șarpe și cu bot de animal (dracon dacic). În stânga personajului se află o felină fabuloasă, cu limba lungă, întreptată spre gâtul (gura) personajului (Zeița Sarmis – Leoaica – Forța Vieții). Are orificii pentru fixarea pe suport. Diametrul este de 14,8 cm.; greutatea 47,5 gr. Falera nr. 7 este confecționată din același metal și în aceiași manieră ca precedentele. În chenarul circular de perle (stelele bolții cerești?) se află un personaj feminin (poartă roche sau fustă; este Marea Zeiță), cu coafura în două cornuri lunare (coarne?: semn al Vacii Cerești), împodobit pe bust cu falere ce se prelungesc desupra umerilor, poate cu colane din perle la gât, cu ambele mâini îndoite din cot și îndreptate în jos, fiecare cu degetul mare distanțat de celelalte.
Spre deosebire de personajele feminine reprezentate pe falerele anterioare, acest personaj este înaripat (semn al Mamei Gaya Vultureanca, Marea Pasăre). În stânga și în dreapta personajului sunt două feline fantastice (Zeița Sarmis – Leoaica – Forța Vieții), cu capetele îndreptate spre personaj, în atitudine de așteptare. Are două orificii de prindere pe suport. Diametrul este de 16,1 cm, iar greutatea de 62 gr. Ca observație generală a istoricilor asupra acestor falere, acestea au fost declarate ca executate într-o manieră neîndemânatică, în raport cu cea a fibulelor. Se pot vedea așa numitele stângăcii în redarea caracteristicilor anatomice la personajele feminine, reprezentate frontal, cu labele picioarelor lateral. Nu s-a pus problema că acest lucru a fost făcut în mod voit de către bijutier, spre a transmite un mesaj privitorului: zeitatea feminină nu stă de obicei cu fața către noi, oamenii, ci doar din când în când îți întoarce fața către noi (a.s.v. expresia „Și-a întors Dumnezeu fața de la noi!”). Toate piesele componente ale tezaurului sunt de folosință îndelungată, moștenindu-se din generație în generație. Valoarea cronologică a pieselor componente ale tezaurului aflat acum în atenție este, firesc, inegală. Fibulele de felul celor de la Lupu, din argint masiv, au fost încadrate ultima oară în tipul Alb, datat în grupa timpurie. Astfel acestea pot fi datate în secolul II î.Hr. Cupele semisferice (sau cvasiconice) aparțin unui tip elenistic târziu și roman imperial timpuriu, cu răspândire pe spații vaste central-sudic-europene. Ele au fost descoperite în tezaure sau morminte. În tezaure s-au descoperit în jumătatea sudică a Peninsulei Iberice și în Dacia în accepțiunea din timpul lui Burebista, adică până la Munții Haemus (Balcani; Munții cei Vechi).
În morminte sunt semnalate în jumătatea de nord a Italiei, în sudul Greciei, în sudul Crimeei și pe țărmul estic al trecătorii dintre Marea de Azov și Marea Neagră. Cele mai numeroase exemplare s-au descoperit în tezaure, 27 în peninsula Iberică și 13 în Dacia. Datarea generală și pentru Dacia acoperă primele două-trei decenii ale secolului I î.Hr., ca perioadă de producere; cea de utilizare rămâne necunoscută. Cana de bronz, chiar dacă este incompletă, adică fără toartă și fără suporturile de fund, poate fi datată după atașul în formă de inimă cu spin („Crin getic împărătesc”), la sfârșitul secolului II î.Hr. O cană similară, fără toartă, a fost descoperită la Pescari, împreună cu un tezaur de 178 de drahme emise de Dyrrhachium și Apollonia. Plăcuțele – Falere nu pot fi utilizate în încercarea de stabilire a cronologiei tezaurului, încât piesa cea mai importantă în acest context rămâne cana de bronz. Prima grupă de plăcuțe – falere au ca reprezentare vulturul cu șarpele în gheare, ambii având atitudine nedușmănoasă.
Vulturul, regele păsărilor, este încarnarea, substitutul sau mesagerul celei mai mari divinități uraniene și a focului celest, atribut al lui Zeus (Jupiter). Tot el este simbolul primitiv și colectiv al tatălui și al tuturor figurilor paternității. El este și Mama Gaya Vultureanca (mama geților; Gaeților), Marea Păsăre, din Biserica Veche Valaho-Egipteană. Șarpele este unul dintre simbolurile cu cele mai multe valențe. Rezumându-ne doar la câteva, el este „vieux dieu premier” care se găsește la începutul tuturor cosmogoniilor, înainte ca religiile de spirit să-l detroneze. Tot el este „alfa” și „omega” oricărei manifestații și tot el este „deus otiosus” natural în implacabila sa transcendență; șarpele medic și divin e însăși medicina, încât conducătorii confreriilor inițiatice sunt un fel de terapeuți ai sufletului. În tradițiile greco-latine starea de reîncarnare este sub formă de șarpe. Tot șarpele este stăpânul fecundității. În sfârșit, expresiei dualității cer – pământ îi răspunde aceea vultur – șarpe. Reprezentarea vultur-șarpe aparține Zeului Suprem, a zeului care generează și întreține viața pământească, zeul tuturor ființelor, indiferent de natura lor, zeul cel mare și totodată cel care-i primea alături de el pe cei credincioși lui, pe cei fideli, dar care aveau nevoie să fie inițiați pentru a accede la o atare situație de excepție. Și atunci, cum se putea reprezenta plastic – în acest caz, în toreutică – o divinitate nu numai atât de complexă, ci și chiar fiind dincolo de posibilitățile de înțelegere ale unui muritor de rând, chiar inițiat în tainele cultului lui? Zeul Cosmic ce arde și distruge planeta noastră, iar apoi aduce Noua Creație și Noua Zidire (Zeul Apocalipsei; Preaputernicul), cum poate fi el prezentat și reprezentat? Nu se prea îndrăznea să se facă chipul acestuia. De aceea a rămas legendară reacția unui conducător al celților care atunci când a atacat Roma și a văzut statuile zeilor a izbucnit în râs la vederea „chipului cioplit” expus în templele romane. Marele Zeu nu este străin toreuticii traco-geto-dace, dar reprezentarea sa sub forma unui personaj apare și în cazul inventarului mormântului Frăției Getice de la Agighiol, anume personajul din registrul de jos al cnemidei drepte. Același personaj este sugerat doar pe cnemida dreaptă sub capul zeiței, în forma unui șarpe cu gura spre ciocul unei păsări, pe frizele vaselor bitronconice prin șerpi cu capete de vultur, ca și pe figurația de pe vase; la fel apare și pe vasul tot bitronconic de la Porțile de Fier și pe cel de la Rogozen (Bulgaria), dar și pe cnemidele de la Vrața și Golyamata Movila (Bulgaria).
Ce de a doua grupă de falere (plăcuțe) pereche, cea cu călăreți, îi prezintă pe aceștia galopând spre stânga, nu afrontați. Înzestrarea călărețului cu scut, chiar în lipsa unei arme de atac, sugerează că personajul este războinic. Acest personaj își are echivalențe în reprezentările de pe obrăzarele și ceafa coifului Frăției Getice descoperit la Agighiol, pe stânga registrului mijlociu al cnemidei princiare drepte din același mormânt getic, iar mai recent ca datare, pe kantharosul de la Răcătău și pe plăcuța de la Polovraci. Calul, asociat inițial tenebrelor (ca viteză de acțiune a acestora), ajunge să se ridice până la cer, încetând să mai fie lunar și chtonian și devenind uranian, în lumea zeilor buni și a eroilor, fiind vehiculul lor. Tot el este „războinicul” care participă la luptă pe două planuri, uranian și chtonian; el seamănă moarte în lupta sa, dar tot el ridică spre cer prin triumful său (are aripi, câteodată). Tot el este calul maiestății, fiind încălecat de cel Fidel. În cazul discutat el este vehiculul Zeului Războiului, înzestrat cu scut, care domină calul, întocmai ca pe adversarii săi. În acest context intră versul lui Vergilius unde este menționat „Mars Gradivus” – cel ce pășește în luptă – „care păzește ogoarele geților”.
Versul este de interpretat ținând seama de cele două valențe ale lui Mars în religia romană: zeul violenței, al războiului, al distrugerii, dar și păzitorul ogoarelor și al roadelor lor pe timp de pace. Pe cele două plăcuțe de la Lupu este reprezentat acest Zeu al Războiului, iar mâna ridicată cu palma în sus, simbolizează fie adorarea față de Zeul Suprem, fie implorarea protecției în întreprinderea sa, fie detașarea de ceea ce se întâmplă sau, mai degrabă, toate împreună. El este, foarte probabil, Eroul Trac perpetuat în Dacia romană chiar dacă atributele și valențele sale au și o altă semnificație. După părerea mea, el este Cavalerul Trac (Danubian, Zamolxian), ce face parte dintr-un ordin cavaleresc antic – chiar preantic – și apără principiile Vechii Biserici Valaho – Egiptene, postapocaliptice. Calul reprezenta „vehiculul” său, dar și „altarul” pe care, odată ridicat în scări, în întregea. De aceea calul era împodobit cu numeroase aplice simbolice, iar costumul său de cavaler era, deasemenea, încărcat de simboluri.
Ultima placă de argint cu personaje feminine, aceea marcată cu sigla „K” (faleră), o figurează pe Marea Zeiță. Aripile sunt simbolul zborului, al dematerializării, de intrare în starea spirituală și totodată ele constituie atributul cel mai caracteristic al ființei divinizate și al ascensiunii sale spre regiunile uraniene. Falerele cu care este împodobit personajul, de forma unor discuri, sunt și ele simboluri solare. În postura cu mâinile în jos, cu degetul mare detașat de palmă, Zeița exprimă protecția pentru adoratori. Tot ea este însoțită de cele două feline fantastice, în așteptare. Felinele sunt doar unele dintre atributele obișnuite zeiței, în egală măsură a animalelor, inclusiv a celor ce simbolizează forța, agresivitatea. Pe cana din Tezaurul de la Rogozen (Bulgaria), zeița apare tot înaripată și ține în palmele mâinilor coborâte două animale, iar sub registrul cu zeița, chiar la picioarele ei, se află un taur, fiecare dintre aceste figuri centrale ale registrelor fiind flancate de alte animale reale sau fantastice. Posibil ca aceeași zeiță să apară și pe cnemidele de la Vrața (Bulgaria), de la Agighiol, pe rhytonul de la Poroina (Mehedinți), asistată de preotese sau de acolite și având în mâini o phyală și un rhyton, pe falera de la Iakimovo (Bulgaria), pe plăcuțele de la Letnița și Galice (Bulgaria), pe fibulele de la Bălănești și de la Coada Malului.
Mai avem în acest tezaur plăcuțele pereche ce au câte un personaj feminin împodobit cu falere, unul inclusiv pe coafură. Unul dintre personaje ține în mâini un vas scund și altul mai adânc, celălalt doar un vas scund, o mână fiind în jos îndreptată. Primul personaj este însoțit de monstrul cu corp de șarpe și cap de animal, al doilea de același monstru și de o felină. Absența aripilor la ambele personaje și existența lor la personajul de pe placa cu sigla „K” ne îndeamnă să credem că artistul a dorit cu atenție să facă acestă distincție între personajele feminine de pe cele trei plăci. Singura posibilitate în studiul actual al cunoștințelor noastre este aceea că între un personaj supranatural și cele două personaje pământene, între zeiță și acolite (preotese). Constatarea că ultimele două personaje au un vas sau două vase de libații, interpretarea lor este fie ca o preoteasă în două ipostaze, fie ca două acolite, cum apar și pe rhytonul de la Poroina Mare (Mehedinți), fie, mai degrabă, ca o acolită, ca pe cana 157 din tezaurul getic de la Rogozen (Bulgaria), în două ipostaze. În acest context cele două vase care însoțesc fibulele și plăcile figurate din acest tezaur sunt de interpretat ca unele ce își au rolul lor bine precizat în ritualul religios dedicat Marii Zeițe, în întreg tezaurul, ca fiind format din obiecte de cult.
Concluzionând, tezaurul de la Lupu nu este unul obișnuit, de podoabe de argint, averea unui personaj obligat să-l ascundă în pământ de împrejurări vitregi. Pledează pentru un alt caracter al tezaurului înainte de toate adâncimea neobișnuită la care a fost îngropat și, în al doilea rând, dar nu ca importanță, componența sa. Prima categorie de piese o reprezintă acelea de înfrumusețare a veșmintelor, în speță cele două fibule care se purtau pereche, probabil de către preot în timpul serviciului religios. A doua categorie este formată din cele două vase, ambele folosite în serviciul religios. Și a treia categorie, plăcile de forma falerelor, dar fără bombare accentuată spre centru, caracteristică falerelor, toate prevăzute cu orificii, dar și cu nituri puternice, care nu puteau fi desprinse de materialul textil sau din piele, fără să îl deterioreze. Amănuntul că plăcuțele n-au rezistat la desprindere indică încă un suport rezistent, eventual din metal, evident cu duritate mai mare decât argintul, care la rândul lui putea fi fixat pe un suport mai mare din lemn. Plăcuțele de la Letnița (Bulgaria), unde se păstrează orificiile, nu și niturile, R.Pittioni – în opoziție cu I. Venedikov care le consideră piese de harnașament – le-a socotit plăci votive, fixate pe lemn, provenind dintr-un sanctuar. Aceeași interpretare este valabilă și pentru cele de la Lupu, cu precizarea că între suportul de lemn și plăcuțe s-a interpus un altul. Pentru o astfel de interpretare pledează și constatarea că în nici un sanctuar dacic, și mai ales în cele construite din piatră fasonată nu s-a descoperit soclul unei statui de zeu sau cel puțin urma unui astfel de soclu, de unde decurge concluzia firească potrivit căreia dacii, întocmai ca și majoritatea popoarelor europene contemporane, nu aveau statui pentru zeități. Poate chiar perceptele religioase le interziceau o astfel de practică. O placă cu imaginea „reală” sau simbolică a zeului putea să suplinească și a suplinit statuia cu atât mai mult cu cât în puzderia de așezări rurale nu existau sactuare, locul de adorare a zeilor putând fi în orice construcție întru nimic deosebită de obișnuinta locuință sau chiar în poienile sacre. În sfârșit, tocmai o astfel de înfățișare a zeului, „naturală” sau simbolică doar, a dat posibilitatea salvării imaginii sale înainte de a cădea în mâna dușmanilor. Iar suportul de lemn doar din întâmplare putea să lase urme arheologice sesizabile. În această situație cele două plăcuțe cu vultur, cele două cu un călăreț și cea cu personajul feminin înaripat sunt „imaginea” a tot atâția zei, dar pe lângă ele sunt și celelalte două plăcuțe cu personaje feminine. Dacă ele pot fi interpretate ca fiind acolita zeiței în două ipostaze, prezența plăcilor cu imaginile ei într-un loc sacru apare firească.
Urmând această interpretare a imaginilor plăcuțelor de la Lupu ar rezulta că pe ele sunt reprezentați Marele Zeu simbolic, Zeul Războiului și Marea Zeiță cu acolita sa. Primul dintre ei poate fi identificat cu Zamolxis, ceilalți doi zei nu le cunoaștem numele dacic, dar cum este îndeobște știut pe Zeul Războiului anticii l-au pomenit cu numele lui roman, Mars. Pentru Marea Zeiță doar în lexiconul Suda apare un nume, care foarte probabil este fie o inadvertență, fie o coruptelă. La toate popoarele indoeuropene a căror religie e relativ bine cunoscută este prezentă triada în care zeițele nu au avut „acces”. Cum dacii erau un astfel de popor, chiar cu o dezvoltare de excepție în lumea europeană în perioada când se datează tezaurul, este neîndoielnic că nu puteau face excepție de la regulă, în pofida caracterului esoteric al religiei lor. De altminteri tocmai particularitatea menționată este cauza lipsei de informații despre ea la autorii antici. În acest caz care este ultimul component al triadei? La Herodot relatările privitoare la zeii daci sunt ambigue, așa cum le-a cules de la grecii din Pont, dar tot acolo sunt indicii pentru cel de al treilea zeu acum de găsit, anume tocmai în pasajul care a iscat atâtea discuții în legătură mai ales cu natura chtoniană sau uraniană a lui Zamolxe. Desigur ne referim la Gebeleizis (care provine de la Zeul Geb din Vechea Biserică Valaho – Egipteană primordială; în mitologia egipteană, Geb (de la „Gheb” = cocoașă, deal, movilă, tumul, plai, pământ ieșit din ape) era un zeu antropomorf, personificând Pământul. În unele imagini, trupul său apare ca acoperit de pete verzi (vegetație). Geb este declarat ca fiind fiul zeiței Tefnut și al zeului atmosferic Shu; el este despărțit violent de către tatăl său, de soția sa Nut (zeița cerului); atunci când în plin cataclism a căzut cerul pe pământ a avut loc împreunarea lor, iar apoi s-au despărțit când cerurile s-au ridicat din nou în slăvi; cu Nut, Zeul Geb a avut patru copii: Osiris, Isis, Seth și Nephthys.
După un mit heliopolitan, Geb a fost primul rege de pe pământ (din dinastia regilor).), a cărui etimologie trimite la verbele „a străluci”, „a lumina”, adică zeul soarelui, încât „săgetarea” cerului nu însemna altceva decât participarea pământenilor la lupta din ceruri dintre zeu și norii negrii (puteri malefice) care au acoperit chipul luminos al zeului, desigur în deznădejdea unei recompense pentru ajutorul dat. De fapt, după marele cataclism planetar când a murit 98% din omenire, a fost o vreme când oamenii porunceau zeilor, când ridicau spre cer pumnii strânși a revoltă, disperați față de situația fără ieșire în care se aflau. Ei cereau și porunceau, nu se rugau. După aceea a venit vremea ofrandelor și a jertfelor. În toreutică singura reprezentare cunoscută de noi este aceea de pe cana din mormântul II de la Vrața (Bulgaria), unde zeul imberb conduce o cvadrigă înaripată. Cum se întâmplă adesea, reprezentarea este dublă pe cană. În felul acesta triada este completă și îi are în componență pe Zamolxis, zeul suprem, Zeul Războiului, cu numele dacic necunoscut (Zeul fără de chip), și Gebeleizis (GEB – E – LEI – ZIS), zeul soarelui (sau al Pământului ieșit la lumină din ape; „ghebul” plaiului, al pământului), fiecare reprezentând componentele structurii sociale: pătura sacerdotală, cea războinică și cultivatorii pământului.
Tezaurul dacic de argint descoperit la Lupu este încă o mărturie a vechii credințe strămoșești a geto-dacilor ce a trecut peste veacuri și duce pe mai departe ideea de nemurire a neamului omenesc specifică poporului nostru, salvator al tradițiilor și al rostului elementului uman în contextul planetar existent.
Lasă un răspuns