Regiunea Mării Negre pare tot mai ameninţată, ea tinde să ajungă o linie întâi a fronturilor ce se prefigurează în confruntarea (nu neapărat războinică) dintre America (nu tot Occidentul) şi Rusia. Sau un Sarajevo, sau un Danzig al acestei confruntări (chiar dacă, repet, un nou, Al Treilea Război Mondial nu va izbucni, poate doar unul „hibrid”). Oricum, spaţiul pontic îşi adevereşte tot mai îngrijorător, că pe vremea celor vechi, faima de tărâm inospitalier. Războiul nervilor dintre foştii supermari din războiul rece e în toi. Traseele şi proiectele energetice se fac şi se desfac peste noapte.
Întrecerea înarmărilor şi gesticulaţiile militare au luat frecvenţă şi amploare. Rusia şi Turcia îşi răsfaţă nostalgic, fiecare în felul ei, ambiţii hegemonice cu vechi tradiţii, în imediată apropiere dar nu numai, vezi Rusia în Siria şi vestul Mediteranei, Turcia în ţinuturile încremenite parcă în timp ale sultanilor, şeicilor, emirilor. Ucraina se afundă într-o criză existenţială sub privirile compătimitor-distante ale Occidentului, iar Republica Moldova stă sub ameninţarea de a-i urma sumbrul traseu. Şi toate acestea, doar în spaţiul strict al Marii Negre şi al ţărmurilor sale. Căci într-un areal mai extins, sunt – şi vor mai fi – alte şi alte evoluţii ciudate şi imprevizibile, iar prin această preocupante: Polonia, Ungaria, poate Germania, sigur la nivelul Uniunii Europene şi în America (an de alegeri prezidenţiale). Dar de înţelegeri ruso-germane făcute sau pe ţeavă ce să mai zicem? Sau de un nou grand bargain ruso-american, despre care oricum se tot vorbeşte prin merida? Oricât de puţin preţ ar fi de pus pe ce tot profeţeşte George Friedman de la Stratfor, semnalele sale, preponderant alarmante, nu sunt deloc vorbe-n vânt.
Dar ce contează? România îşi urmează cărarea-n codru, cum zice poetul. Ţara pare să se înfăşoare într-o splendidă izolare (autistă), departe de toată această mulţime dezlănţuită. Un preşedinte-ficus cu aer olimpian şi revendicări imobiliare, un guvern de verze de Bruxelles care nu dă seama nici în faţă parlamentului, nici a vreunui partid (de cetăţean nu poate fi vorba căci nu prin votul lui a ajuns la guvernare), partide fantomatice, o „societate civilă” care face servicii pentru înafara şi doar contra cost, fără sindicate care să-şi merite numele, dar cu bănci grijuliu şi permanent ocrotite şi răsfăţate de stăpânire.
Cu o asemenea „Grădina a Maicii Domnului” îţi vine să exclami: mare-i grădina Ta, Doamne! Cum poate România să-şi pună liniştită capul pe pernă când Marea Neagră, despre care ni s-a spus zeci de ani de la Nicolae Iorga încoace că e vecinul nostru cel mai bun, ajunge să fie zona de graniţa cea mai tensionată şi mai explozivă? Zilele trecute, un avion militar rusesc i-a şters faţa, deasupra Marii Negre unui avion american tot militar şi doar şase metri au măsurat distanţa până la ciocnire/dezastru. Vorba de duh a lui Nicolae Iorga a ajuns anacronism. Se întâmplă. Turcii – tot din zona – spuneau până mai ieri, după Ataturk, „Pace în ţară, pace în lume” sau, mai nou, „Zero probleme cu vecinii”. Şi iată că… dar Ankara a produs o schimbare spectaculară în politică sa, a percutat la noua situaţie (nu spunem dacă în bine au în rău).
România va aştepta, mioritic? Ideea emisă de (prin?) M.A.E. cu Flota N.A.T.O. în Marea Neagră a fost anunţată cu atâta discreţie şi atâta stanjeneala de parcă ar fi fost vorba de o boală ruşinoasă. Se va fi consultat Bucureştiul mai înainte cu marii noştri aliaţi – S.U.A., Germania, sau cu aliaţii riverani – Turcia, Bulgaria? Oricum, din eşecurile de până acum din politică „pontică” a Bucureştiului, măcar atâta ar fi fost de învăţat: că Rusia şi Turcia, chiar dacă nu au întotdeauna au ultimul cuvânt în materie de Marea Neagră, nu sunt de neluat în seama. Altfel, în cel mai bun caz, vorba glumiţei: te scoţi pe stradă să te faci de râs.
Lasă un răspuns