„România lui Eugen Simion”

Când în seara de 5 ianuarie 2016 emisiunea „Jocuri de putere” a postului tv Realitatea a debutat sub titlul „România lui Eugen Simion” am tresărit surprins, neînţelegându-i sensul, rostul. L-am bănuit şi ceea ce sugera a fost stabilit clar în a doua chemare a acestuia pe post, de data aceasta de către Alexandru Cumpănaşu în emisiunea sa „Ambasador România”. Întrebările acestuia, reci, directe şi, mai ales, tranşante au elucidat fondul problemei, care a dezvăluit cine este şi care i-a fost menirea colegului meu în istoria lui reală.

Deşi, în prima emisiune, moderatorul „bătăios” Rareş Bogdan ni s-a prezentat exstaziat de titlurile statale ale inervievatului, pe care l-a ascultat „cu gura căscată”, cum se zice pe la mine prin sat, nepunându-i aproape deloc întrebări legate de ce a fost ieri şi cum vede preopinentul realitatea azi, cu toate acestea Eugen Simion s-a arătat adus în casa de care s-a temut, a stat ca pe ace şi a răspuns încurcat, răvăşit, folosind expresiile ajutătoare atunci când nu eşti sincer şi n-ai idei, de genul „cum să spun”, în privinţa cutare lucru„n-am ce să spun”, dar zicând, până la urmă că el „nu înţelege ce se petrece azi, de ce tinerii, în general, nu au curaj să se pronunţe, făcând trimitere directă la tinerii critici literari iar el, „orice s-ar spune”, el nu înţelege de ce este astăzi atâta intoleranţă!… (Îndată am făcut conexiunea cu „aceiaşi plângere” pe care o tot vântură colegul de generaţie Ion Iliescu).

Or, oricât ar afişa aerul că ei încă sunt stâpâni pe situaţie, pe undeva, din simpla stare de om care a trecut prin viaţă şi n-a făcut numai bine, ci din contră, mustrările de cuget sunt forma imanentă, pe care, cel mai „tare” făptuitor de rele, le are, fie că este în libertate, la bătrâneţe, fie că este „încarcera”t, la tinereţe… Dacă Eugen Simion ar fi acum un simplu pensionar din fost profesor, aceste frământări nu deveneau subiect pentru această mare întrebare a momentului: Cum este azi România? Ori, de ce este aşa?

Care este „participarea ta”, din postura de critic literar, – devenit „oficial”, în sistemul socialist,- dar mai ales care este necontribuţia ta, când, – din conjucturi politice, – ai devenit academician şi, o vreme, chiar preşedintele acestui for suprem al ştiinţei şi culturii neamului, cum este Academia Română? Ion Iliescu, în postura lui nefericită de a fi „ultimul mohican” în viaţă a celor care au alcătuit forma la vârf a sistemului revolut (c.c. al p.c.r.), a început „a fi întrebat” ca acuzat de tot ce a făcut partidul comunist din ţara aceasta.

Dar de partea spirituală, de cultura distorsionată de la menirea ei de către „realismul socialist”, „răspunderea”, – nolens-volens – cade şi asupra celui care s-a aflat acolo unde s-au stabilit „noile viziuni” ale luptei de clasă. Arătate clar în ceea ce s-a chemat „lupta cu inerţia”, pe care cel mai tânăr înzestrat moldav în ale poeziei a fost pus să proclame ca pe un crez-manifest, următoarea strofă; „Trăim în evul unui ev aprins /Şi-i dăm a strălucirii noastre vamă! /Cei ce nu ard dezlănţuiţi ca noi,/ În flăcările sale se destramă”!…

Aceasta a fost deviza pe care tânăra generaţie s-a format din uteciştii pregătiţi de Nicolae Ceauşescu şi Ion Iliescu care au creat jurnaliştii, scriitorii şi întregul aparat de propagandă care a „pregătit” cohortele de miliţieni, soldaţi care au făcut armata „la securitate”, (devenită o mândrie), de ofiţeri politici, (care au avut enormul „merit” de a pregăti milioane de viitori utecişti, membrii de partid, ufederiste şi culturnici, toţi înrolaţi în „războiul româno-român al lupei de clasă”, armata devenise „braţul înarmat al calsei muncitoare”, (relicvele ei longevive ies acum în stradă şi cer şi mai mărită cea mai mare pensie, fiindcă ieri s-au luptat cu culesul la porumb, cu „cheaburimea” şi, apoi, după anihilarea ei prin arestările uluitoare şi deportarea lor pe meleaguri pustii,  ţăranii deveniseră „scârbiţi” de munca pământului, care nu mai era al lor…

Şi apoi cultura, spiritualitatea, intrate pe mâinile alogenilor Nicolae Moraru, Savin Bratu, Ovid Crohmălniceanu în frunte cu Mihail Novicov şi Sorin Toma, ajuns adjunct la Scânteia, despre care autorul cărţii uriaşe de 2 382 de pagini „Scriitorii români de azi” nu a scris nici un rând, şi nici de faptul că sub Silviu (Brukner) Brucan toată cultura română a fost deturnată de aici, adică de la toţi cei coordonaţi de Ana Pauker (Hanah Iahonson), cea care l-a dus de lanţ, ca pe un căţel, pe muncitorul sfertodoct Gheorghiu-Dej, în pornirea lor nebună de a ne desfiinţa ca neam, folosindu-se de charisma şi pregătirea juridică a trădătorului de neam şi de clasă socială, boierul bănăţean Petru Groza… Şi apoi… ce simte ţăranul meu, Eugen a lui Simion din Chiojdeanca din Prahova, auzind (sau încă n-a auzit?) de existenţa celor 46 de închisori şi 72 de lagăre de muncă forţată, înfundate cu peste trei milioane de confraţi şi de-ai lui, ţărănimea dând imensul umăr de „chiaburi”, urmându-i intelectualitatea, ofiţerimea, preoţimea, scriitorii, poeţii, jurnaliştii, întreaga ELITĂ NAŢIONALĂ la acel ceas istoric.

Practic, ţara ne-a fost decapitată de cei mai valoroşi fii ai ei…În „estimp”, cum se zice pe la noi, criticul literar (care a dat critica pe laudă) a scos în faţă un copil din nordul Moldovei, autorul strofei arătată mai sus, ca deviză a noului sistem, a statului ateu, prezentându-l sub titlul incriminant „Buzduganul unei generații”. (Dacă mă ţine Dumnezeu, voi prezenta urmaşilor noştri rezumatul acestei cărţi, unde sunt lăudaţi la grămadă 173 de poeţi, în principal, prozatori şi „puzderia” de critici literari, -dramaturgii şi memorialiştii neintrându-i autorului în intenţie,- pentru că s-ar fi dat de ISTORIE, de care foştii membrii ai partidului comunist se feresc de ea şi acum ca de moarte- fiindcă istoria ar fi dat de ei şi faptele lor reprobabile.

Până atunci, însă… haideţi să ne aplecăm un pic şi asupra literaturii de azi…  Mai întîi să nu ne ferim deloc a spune că starea noastră morală de azi, cultura noastră prăbuşită şi spiritualitatea răvăşită sunt rezultatul educaţiei şi culturii care i s-a făcut poporului în cei 42 de ani de guvernare sagace comunistă… Aşa cum industria s-a prăbuşit, la fel şi cultura… Puzderia de cenacluri literare, de reviste literare, de cele foarte puţine emisiuni literare, editurile particulare de tot soiul, au adus pe piaţa aceasta un haos foarte periculos, deoarece zice cine vrea ce vrea, publică, într-o veselie, cărţi (chiar de ştiinţă) ageamii care n-au trecut decât prin primele clase elementare, ajungându-se la fenomenul „scriitorilor din puşcării”, unic în lume, semn al debusolării totale în care ne-a adus simbolul comunismului pe care-l repezintă ultimul membru al comitetului central în viaţă, alogenul Ion Ilici Iliescu… Faptul că, astăzi, profesia de critic literar a dispărut fără urmă este semnul neputinţei pe care l-a dat Academia Română şi, în special, Eugen Simion, care este şi astăzi preşedintele comisiei de literatură a acestui for naţional.

Revenirea noastră se află tot în noi şi NUMAI ÎN NOI! Depinde pe cine alegem ca miniştri ai învăţământului şi culturii dar mai ales de cine ajunge acum a fi membru al Academiei Române, forul superior chemat la salvarea Naţiei. Eugen, – colegul meu, – ne-a arătat că n-a fost în stare, măcar să înţeleagă prin ce timp istoric dezastruos a trecut generaţia noatră, despre care marele chinuit Radu Dumitrescu Gyr spune: „NOI N-AM AVUT TINEREŢE”…

De la el cine şi ce are a mai aştepta?… S-a retras în trecut unde răscoleşte hrisoave penru a mai publica vreun eventual cărţoi cu „inutilităţi” la acest ceas istoric. Academia, însă, are de lămurit, – odată pentru totdeauna, – care este originea nostră etincă? Daco-romană sau strict daco-getă?… S-a creat în perioada experimentului comunist o literatură interzisă, „celebra” literatură de sertar? …Este? Nu este? …Şi cine o va prezenta neamului, Europei, omenirii, adică posterităţii? (Ruşii au romanul gulagului scris de Solzeniţân, la noi cine a scris marele roman al suferinţei noastre din a doua jumătate a secolului XX? (Personal cred cu toată străşnicia că originea noastră este strict daciană, iar în legătură cu „literatura de sertar” afirm, pe baze de date certe, că ea există! Şi foarte multă!… Printre manuscrise sunt destul de multe cele care au şi valoare artistică, adică „sunt scrise cu talent” care mişcă, înfioară şi conving emoţional.

Informez neamul meu că eu însumi am două geamantane pline de manuscrise, ţinute sub pat, în care „aşteaptă lumina tiparului” romane, cărţi cu schiţe şi nuvele, piese de teatru, scenarii de film, reportaje literare, eseuri (apărute 15 ani în ziarul „Cuvântul românesc”, editat la Hamilton-Canada), librete muzicale şi poezii, o…, câte poezii!

N-am apucat să introduc vreuna în marea carte „Poezii din închisori”, îngrijită de poetul macedo-român Zahu Pană, volum de peste 650 de pagini, editat de editura „Cuvântul românesc” pentru că la vremea luări contactului meu cu românaşii noştri de la Toronto, cartea era deja tipărită. O altă ediţie n-a mai fost posibilă, fiindcă autorul şi finanţatorul au plecat dintre noi, motiv pentru care şi ziarul şi-a încetat apariţia)…

Din toată sărăcia mea de profesor pensionar, în perioada de inerţie socialistică am editat placheta de versuri „De vorbă cu Nichita” (căruia colegul nostru de clasă „i-a pierdut” manuscrisul dat să-mi scrie o prefaţă) dar şi primul volum din romanul „Căderea pisicii”, (căruia celălalt „critic oficios” din socialism, Nicolae Manolescu, tot din aceiaşi ferire ca de foc, i-a pierdut manuscrisul, oferit, tot aşa pentru o eventuală prefaţă)…

Ce se mai poate spune despre asemenea oameni?… Că niciodată România n-a fost şi a lor!

One Response to „România lui Eugen Simion”

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *