Suferințele martirice ale lui Valeriu Gafencu sunt expresie drumului asumat și greu încercat al Golgotei, ca necesitate absolută, pe calea mântuirii neamului greu încercat odată cu instaurarea comunismului ateu. Valeriu Gafencu era conștient de martiriul său, că suferințele sale sunt pentru salvarea sufletelor și credinței poporului român. Viziunea sa eschatologică era profundă și eliberatoare. Suferința lui Gafencu era o izbăvire, o părăsire a lumescului pentru purificarea sufletului, cel care contează în metanoia mântuirii. A ales suferința hristică după Chipul Omului ce urcă pe Via Dolorosa spre vârful Căpățânii pentru că a înțeles setea de absolut și veșnicie era singura șansă ca neamul său să se mântuiască. Valeriu Gafencu a realizat de la început că încercarea sa nu e izolată, ci face parte din planul dumnezeiesc de mântuire a neamului românesc prin purificarea suferinței, prin curățirea inimii de impuritățile materialului. Generația lui Valeriu Gafencu devine o suma întru Imitatio Christi, o unicitate a adevăraților sfinți mărturisitori care și-au asumat maturizați prin liberul arbitru Calea Crucii, ca singura și unica posibilă pentru izbăvirea poporului creștin supus unui experiment bolșevic ateu fără precedent. Martirii și mărturisitorii din temnițele comuniste au urcat Golgota cum urcă alpiniștii Everestul. Au dorit să fie cât mai aproape de Hristos prin asumarea plenară a suferințele sale așa um șerpașii zgâriau cu pioletul cerul de pe cel mai înalt vârf pământesc. Valeriu Gefencu ne-a lăsat mărturii testament în versuri nepieritoare despre drumul Golgotei. Valeriu Gafencu și-a asumat rațional și emoțional în același timp suferința. El a pogorât durerea în inimă și apoi a mărturisit-o cum frângerea pânii de către Hristos: ”Chinuiți și-n fometați/Înfruntăm urgii,/Stăm crucificați,/Transformați în torțe vii./Se smulge neamul din suferință,/Nădejdea și-o ridică la Cruce…” (Imnul Biruinței). Interesantă metanoia interiorizată de Valeriu Gafencu: pentru sfântul popular suferința e biruința în fața morții. Deși neamul suferea în urgia ocupantului străin și ateu, acesta se mântuia prin mucenicii ce sângereau în temnițele comuniste. Rugăciunea martirilor din catacombe înălța neamul și întărea credința celor rămași afară, într-o închisoare mai mare și mai perfidă. În subteranele catacombelor comuniste se plămădea o generație de ucencii întru Hristos neînfricată care prin rugăciune și suferință a deschis calea spre mântuire a neamului românesc și omenesc: ”Ne-ndemni pe cei ce-n viață am rămas:/ Luptați uniți și în același pas,/Zidiți lui Dumnezeu altare sfinte, Pășiți pe Calea Vieții înainte!” (Imn închinat celor căzuți).Valeriu Gafencu știa că doar prin suferință poate contribui la salvarea neamului său călcat în picioare de hidra comunistă. Anarhiștii bolșevici doreau să ne fure sufletul, iar Valeriu Gafencu a înțeles aceasta. Prin jertfa și rugăciunea sa Gafencu a înlocuit comunitatea de rugăciune din afara temnițelor, a celor care nu se mai puteau ruga, decât pe ascuns și cu frică. Valeriu Gafencu și-a asumat cu un curaj de ”nebun întru Hristos”, asemenea pelerinului rus, suferința fizică ca o stare de noblețe, având un singur model și o unică cale individuală: patimile lui Hristos.Pentru că fără suferință nu există eliberare, fără durere asumată nu poate fi mântuire. Aurelian Guță din Craiova, camarad de încercări carceriale, ne-a lăsat o mărturie zguduitoare despre durerile fizice cauzate de tuberculoză în ultimele zile din viață: ”În alte închisori deținuții politici erau lichidați, conform doctrinei marxist-leniniste, prin măsuri speciale de oprimare. Aici eram lăsați pradă tuberculozei să ne macine ea. Starea lui Valeriu se agrava. Din cauza lungului șir de luni petrecute în pat, fără mișcare, și din cauza slăbiciunii și insuficienței circulației sângelui, i-au apărut pe corp escare mari ce nu puteau fi vindecate cu nici un chip, cuprinzându-i o mare parte a spatelui, coapselor și gambelor. Alți bolnavi în situații asemănătoare se văitau, blesemau și se revoltau, căci durerile rănilor erau îngrozitoare. Pe Valeriu nu l-am auzit niciodată plângându-se, deși pe chipul său se putea citi suferința accentuată, iar în ochi îi apăreau lacrimi de durere, când era pansat, cu migală și dragoste frățească de deținuții doctoranți în medicină Ion Ghițulescu, Nae Floricel și Aristide Lefa, timp de ore în șir. Din fâșii de cămăși rupte confecționam bandaje pentru acoperirea escarelor, dar din lipsa substanțelor medicamentoase necesare, fâșiile se lipeau de răni și produceau dureri cumplite când erau desfăcute. Din gura lui Valeriu nu se auzea nici un vaet, dar după un timp, broboane de sudoare îi acopereau fruntea boltită. Medicii observau; era semnul că răbdarea atinsese limita. Atunci se opreau și-l lăsau puțin să-și revină. În anii aceia, 1950 și 1951, aproape toți deținuții din Târgu Ocna au poposit alături de Valeriu, pe patul său de suferință, măcar câteva minute, pentru a se împărtăși din gândurile lui și din harul duhovnicesc revărsat asupra lui. El propăvăduia credința și Dogmele ortodoxe ale Bisericii noastre creștine de Răsărit, spunând că sunt cele mai autentice și mai neinfluiențate de duhul lumii”. Durerea fizică era pentru Valeriu Gafencu o treaptă necesară pe cale călirii sufletului său încercat pentru o purificare diamantină a inimii în fața Judecății de Apoi. Durerea era recuperată într-o incantare și decantare a sufletului în inimă pentru a fi curat în fața Judecătorului suprem. Credință numele tău era suferință pentru Valeriu Gafencu. Bucuria suferinței întru Hristos ca singur scop: mântuirea neamului, era calea, adevărul și viața pentru tânărul Valeriu Gafencu. Mucenicia prin suferință era singurul țel suprem al lui Valeriu Gafencu pentru eliberarea neamului de sub teroarea istoriei crude și nedrepte.
În penitenciarul de la Târgu Ocna diferențele confesionale sau etnice s-au estompat, suferința i-a unit pe toți cei închiși: ortodocși, catolici, protestanți, români, greci sau evrei. Același Aurelian Guță ne-a lăsat o descrie a atmosferei de armonie confesională în catacomba de la Târgu Ocna. În fața lui Hristos suferința nu are etnie și nici confesiune, toți sunt plămădiți din dreapta credință: ”Când a sosit pastorul la Târgu Ocna, nimeni nu știa cum îl cheamă cu adevărat și care era ciudata poveste a vieții lui. Toți l-au considerat un biet om ce-l trăia ultimele zile, plin de rănile produse de tuberculoza ganglionară și osoasă, răni ce puroiau fără încetare.A fost adus sub numele de Vasile Georgescu; după înfățișare era evident evreu. Noi știam doar atât: că avem datoria creștină să-i alinăm suferințele, ca să-și dea obștescul sfârșit în cât mai multă liniște și împăcare sufletească. La îndemnul lui Valeriu Gafencu și cu grija specială a lui Ioan Ianolide, noi, cei aflați sub influiența lor duhovnicească, am făcut tot ce ne stătea în puteri ca să ajutăm un semen, ba în sinea noastră ne bucuram că nu este român, ca să ne apropiem de vrednicia samarineanului milostiv din Evanghelie.După un timp oarecare, în urma destăinuirilor făcute lui Ioan Ianolide chiar de cel îngrijit, am aflat că, de fapt, se numea Richard Wurmbrand, că era evreu, că a îmbrățișat credința creștină de confesiune protestantă printr-o convertire ieșită din comun; că înainte de încreștinarea sa fusese puternic implicat în activitatea comunistă subterană, având ca nume conspirativ pe acela de Vasile Georgescu; fusese arestat și condamnat în perioada 1936-1939 pentru activitatea comunistă ilegală.Știrile aflate treceau dincolo de sfera obișnuitului, dar n-au schimbat cu nimic grija noastră frățească pentru un om aflat în crâncenă suferință. Diferențele de confesiune religioasă, de origine etnică și de trecut politic, pentru care s-a vărsat și se varsă atâta sânge s-au topit într-o dragoste creștinească, naturală, fără ostentație, retorism sau emfază.Valeriu era țintuit în patul său, pastorul Wurmbrand de asemenea țintuit la pat, dar la început, în altă cameră. Multe luni în șir nu s-au putut vedea, dar gândurile lor circulau de la unul la altul prin intermediul nostru, iar fluxul dragostei creștine îi cuprindea în unitatea lui, în ciuda distanței.Raporturile de dragoste creștină dintre cei doi nu s-au rezumat la schimburi de gânduri, ci au îmbrăcat o formă faptică, știut fiind că ”credința fără fapte este moartă” (Sf. Ap. Iacob). Unul dintre deținuți obținuse prin strădaniile extraordinare ale familiei sale o cantitate suficientă de streptomicină pentru vindecare. Cum între timp organismul său reușise să stabilească un echilibru și să se întremeze fără antibiotice, i-a dăruit streptomicina lui Valeriu, fericit că îi poate prelungi viața.În înalta sa dragoste și apropiere creștinească față de pastorul Wurmbrand, Valeriu a considerat că se cuvine ca acesta să fie salvat din ghearele morții înaintea sa, având posibilități să slujească creștinătatea universală cu mai mult succes decât el însuși.Impresionați profund de gestul înălțător al omului neegalat ce se afla printre noi, medicii deținuți au respectat voința sa și, asumându-și riscul pedepselor ce ar fi urmat în cazul în care s-ar fi descoperit schimbarea destinației streptomicinei, au acceptat să i-o administreze în mare taină pastorului.Mai târziu, când un adevărat miracol s-a produs, când muribundul pastor s-a întremat și s-a putut deplasa, sprijinit de noi, prima sa dorință a fost să-l ducem la patul lui Valeriu. S-au întâlnit atunci două destine lansate în viață pe coordonate diferite, dar convergente. O întâmplare minunată i-a adus față în față într-o deplină frăție creștinească și în lupta comună pentru biruința voinței lui Dumnezeu în lume. Peste un număr oarecare de luni, Valeriu a fost chemat de Domnul Iisus la Sine. Pastorul Wurmbrand a supraviețuit închisorii și a putut chiar să plece din lumea comunistă. Numeroasele sale cărți, articole, predici răspândite în lumea întreagă, poartă ceva din spiritul lui de la Târgu Ocna și pecetea imprimată asupra lui de Valeriu Gafencu. O suferință sufletească pe care au resimțit-o deținuții credincioși, ar mai ales fratele Valeriu, a fost lipsa Sfintelor Taine ale credinței ortodoxe. La începutul detenției de la Târgu Ocna nu am avut între noi nici un preot care să poată oficia Sfintele Taine ale credinței ortodoxe. La începutul detenției de la Târgu Ocna nu am avut între noi nici un preot care să poată oficia Sfintele Taine ale spovedaniei și cuminecării. Mai târziu, când printre noi a fost adus, tot în stare de detenție, părintele Viorel Todea, original din județul Alba, fratele Valeriu și-a îndeplinit dorința fierbinte de a se mărturisi în fața preotului. Astfel, și-a curățat sufletul și de neînsemnatele sale greșeli, pe care cei din jurul său nu le-au observat niciodată”. Suferința unificatoare a sufletelor întru Hristos a fost liantul indestructibil a celor aflați închiși în temnițele comuniste. Toți se regăseau în Hristos prin suferința Lui pentru mântuirea Lumii. În ziua trecerii la cele veșnice Valeriu Gafencu s-a identificat prin suferință cu ultimele clipe a lui Hristos pe Cruce. ”Pe final abia mai putea respira, inima îi batea cu putere… I-am dat apă cu zahăr căci n-aveam niciun tratament la dispoziție. După ce a luat două guri s-a ridicat și m-a mustrat ușor: “Lui i-au dat pe cruce fiere iar voi imi dati mie miere?”…. Imediat ce i-a fost scos trupul afara si pus pe pământ, deși fusese o zi călduroasă, cu soare, până atunci, în câteva minute s-a pornit o ninsoarea teribilă care a acoperit tot noroiul din jurul corpului lui Valeriu”. Mucenicul Valeriu Gafencu era îmbrăcat în giulgiu alb al zăpezii, cum curat îi era sufletul mult încercat, la plecarea către Domnul. În fața trecerii lui Gafencu la Hristos și natura devenea congruentă și co-participantă la misterul marii treceri. Această trecere hristică la cele veșnice l-a făcut pe părintele Gh. Calciu Dumitreasa să declame după 1990: “Nu avem alt sfânt mai mare decât Valeriu Gafencu”. Tot în anii 90, Leul Ardealului, mitropolitul Bartolomeu Anania afirma cu vocea să tunătoare și inconfundabilă de la amvon, de se cutremurau vitraliile catedralei din Cluj-Napoca: “Stâlp al rezistentei spirituale românești. Între cei mai cunoscuți martori-martiri, care au suferit, trăind pe cele mai înalte culmi ale spiritualitătii creștine, stâlp al rezistenței spirituale românești din timpul opresiunii comuniste, considerăm a fi fost atunci studentul Valeriu Gafencu”.
În ultimii ani ai vieții sale de suferință, Valeriu Gafencu și-a identificat întreaga cultură cu prima carte a omenirii: Biblia. Dacă până în 1948 a citit foarte mult, toate cărțile ce i-au căzut în mână, după acest an singura carte care o mai citea era Biblia, adevărata carte a Vieții care îți deschide porțile mântuirii. Cartea dictată de Dumnezeu era singura care îi astâmpăra setea de absolut lui Valeriu Gafencu. Era izvorul vieții sale mântuitoare pentru o generație sacrificată pe altarul unei istorii atee. Mircea Naidim, fost deținut politic ce a trăit ultimii ani din viață la Constanța, ne-a lăsat o mărturie cutremurătoare despre setea de cunoaștere a Cuvântului Domnului de către un Gafencu transfigurat și translucid, ca un înger, în temnița comunistă: ”Citise mult în viata lui, dar acum (cat s-a mai putut citi in Aiud, pana in 1948), nu mai citea decât o singură carte, Biblia, și ce era în legatura cu ea: Filocalia, Patericul, Urmarea lui Hristos. Si se ruga.În colonie, mergea între ruinele unei vechi biserici părăsite, ce se afla pe un deal, într-o lucernă a coloniei, n-avea acoperis, era expusa ploilor si intemperiilor și el se ruga acolo. Când venea cineva pe la el de-acasă, aborda cu ei totdeauna probleme de credință, căutând să convingă pe fiecare de importanța mântuirii. Spunea către mine că chiar dacă nu reușim noi să schimbăm lumea, dar măcar să trezim interesul, să o facem să nu se mai simta bine când săvârșește răul, să cream probleme, să-și pună întrebări, să-și schimbe pașii”.Suferința înalță omul și-l îndepărtează de cele lumești. Valeriu Gafencu a căutat suferința după modelul hristic și a știut că singură cale spre mântuirea neamului e Iisus. Prin jertfa sa Valeriu Gafencu plătea păcatele unui popor crucificat de istorie. Suferința lui Valeriu Gafencu e izbăvitoare și eliberatoare pentru creștinătate. Valeriu Gafencu face parte din ceata mucenicilor și nu e doar un far spiritual călăuzitor numai pentru români, ci pentru întreaga creștinătate europeană, un model că în istoria unei epoci nedrepte sunt martiri care prin suferința lor atroce contribuie la mântuirea noastră a tuturor și ne amintesc mereu de jertfa lui Hristos, fără de care nu am fi învins moartea și teroarea materiei. Suferința lui Valeriu Gafencu este izbăvirea noastră, rugăciunea lui ne pansează rănile sufletului, iar jertfa sa este eliberare prin poarta cea mare a Împărăției la a doua venire a lui Hristos. Valeriu Gafencu e un candid sfânt popular din stirpea sfinților români de la Sofronie din Cioara, la Sfinții Năsăudeni până la Ioan Iacob Hozevitul. Valeriu Gafencu a urcat pe Crucea neamului românesc cu privirea la Hristos pe dealul din lacrimi al Golgotei. Suferința lui Valeriu Gafencu este oglinda nepieritoare a luptei jertfelnice a poporului român pentru libertatea credinței adevărate.
Lasă un răspuns