Intelectul uman – fenomen natural în procesul evoluţiei

Omul şi intelectul uman, factori ai naturii, stimulează şi declanşează în permanenţă acţiuni ce pun în mişcare procesele de existenţă umană. Omul, cu intelectul uman, întruchipat prin fiinţa umană, dictează şi mânuieşte viaţa pe pământ, stăpâneşte cuprinsul şi cucereşte necuprinsul naturii pentru a crea, dezvolta şi perfecţiona tot ceea ce este posibil. Omul, gândire şi mişcare, este acel care evoluează continuu pentru prosperare proprie şi socială, dar, în acelaşi timp, este şi un distrugător al creaţiei divine din univers.

Omul şi natura, corelaţie de excepţie bine construită în diversitatea fiinţelor şi lucrurilor din univers. Omul prin natură a reuşit să se regăsească într-un echilibru perfect prin care îşi dezvoltă la nesfârşit capacităţile şi posibilităţile concepute prin gândire, care, nemijlocit, îi satisfac cerinţele şi necesităţile vitale mereu în creştere. Atât omul cât şi natura au reuşit, în timp, să-şi exprime existenţa prin modificări permanente, schimbându-şi forma şi conţinutul printr-un proces continuu al dezvoltării, numit viaţă şi evoluţie. Viaţa şi evoluţia, factori substanţiali ai realităţii prin existenţă şi subzistenţă, au contribuit, în timp, la perfecţionarea comportamentului şi intelectului uman, astfel, aceştea afirmându-se prin gândire şi mişcare ca proces biologic şi fizic al naturii.

Natura, esenţă şi conţinut al creaţiei divine şi suportul fundamental în existenţa umană, în timp,   a cedat în faţa omului pentru ai fi utilizate toate bogăţiile terestre în procesul de dezvoltare umană şi de remodelare a intelectului uman. Totodată, natura, conţinut din conţinutul universului, a fost învinsă de fiinţa umană pentru ai fi valorificate şi exploatate toate resursele naturale, materializate şi exprimate prin „materie, energie, spaţiu şi timp”. Conform opiniei lui Marius Ignătescu, anume materia, energia şi spaţiul sunt ingredientele cele mai importante ale universului (Marius Ignătescu. Ingredientele Universului: materie, energie şi spaţiu. România. Publicat în categoria: „Astronomie şi astrofizică, Univers”).

Prin aceste valori de esenţă ale universului omul a fost capabil să-şi exprime gândirea prin teorie şi practică, concepte şi afirmări, conţinuturi şi forme, toate, fiind realizate prin eforturi de neconceput, care, intr-un final, au dezvoltat fiinţa umană, cu intelectul uman respectiv. Prin valorile şi bogăţiile nelimitate ale naturii omul s-a afirmat progresiv prin gândire, rezultat al procesului evolutiv. Prin această afirmaţie de succes al dezvoltării umane, totodată, omul s-a pierdut în spaţiu şi în timp, la figurat. Înţelesul acestora este că omul şi-a pierdut din valorile morale şi spirituale, a pierdut etica comportamentului, ca valoare a existenţei umane, astfel, considerându-se stăpânul cuprinsului şi necuprinsului din univers. Fiinţa umană, cu intelectul său, a evoluat enorm în timp, nemijlocit, creându-şi conceptul „că este superior naturii, superior creaţiei divine”. Prin această viziune, omul consideră că este în drept de a face tot ceea ce-şi doreşte în întregul cuprins al universului. Cred, că este o viziune absurdă şi ridicolă. Insă anume prin aceasta, omul, în evoluţia gândirii, a pierdut simţul şi orientarea în procesul evolutiv, care, prin comportamentul şi realizările sale de succes, a devenit „un răufăcător al naturii şi un distrugător al creaţiei divine, un duşman al universului şi al galacticii în care îşi trăieşte propria viaţă”. Astfel, fiinţa umană, cu necesităţile sale mereu în creştere, a subminat universul la nesfârşit prin creaţii şi elaborări de tehnologii avansate, acestea, în timp, îngenunchind natura în faţa proceselor evolutive de dezvoltare umană.

Omul, cu cerinţele sale vitale exprimate prin necesităţi mai sofisticate de a trăi, a transformat propriul său intelect într-o mişcare şi gândire continuă, care, în timp, a deformat esenţa noţiunii „de limită”. Termenul „de limită” pentru fiinţa umană s-a transformat într-un concept de neimaginat. Conceptul „de limită” nu mai există pentru fiinţa umană. Necesităţile fiinţei umane, plasate între materialism, subiectivism, necesitate şi existenţă, au evoluat şi au crescut, în timp, într-o măsură indefinită şi destul de exagerată, într-o masură reală şi ireală a exigenţelor prezente între realitate şi viaţă. Masura reală şi ireală a necesităţilor umane în dimensiunile limitei şi a nelimitei, în contextul realităţii, au evoluat, în timp, prin formă şi conţinut, prin existenţa proceselor tehnologice avansate, elaborate şi create din natură de om şi pentru om. Toate acestea, fiind necesităţi umane, s-au reprodus într-un materialism nelimitat, corelat doar cu esenţa gândirii şi prin esenţa de a produce mari schimbări în evoluţia omenirii şi în evoluţia intelectului uman. În lumina acestor teorii, cercetătorul de la Universitatea Stanford din S.U.A., Gerald Crabtree susţine, că anume necesitatea de a supravieţui a fost acea care ne-a dezvoltat inteligenţa (Gerald Crabtree. Our fragile intellect. Studiu publicat în jurnalul Trends in Genetics, S.U.A.).

Pe lângă materialismul reprodus de om prin necesitatea de a supravieţui în timp, necesităţile acestuia treptat s-au transformat şi într-o necesitate de a-şi perfecţiona propriile capacităţi structurate în propriul intelect. Fiecare om se afirmă în limita şi nivelul propriului intelect, aşa cum îl percepe în interiorul său în dependenţă de mediul social prin care trăieşte şi îşi dezvoltă existenţa. Astfel, fiecare persoană încearcă să-şi exprime gândurile şi ideile aşa cum le simte, fiind dictate instinctiv în măsura raţiunii creerului. Modificările produse în dezvoltarea umană dintre trecut şi prezent au schimbat substanţial intelectul uman, au schimbat în esenţă nivelul de inteligenţă al omului, realizate prin aşa-numita evoluţie. Necătând la faptul că unii cercetători afirmă, că inteligenţa umană se află într-un declin (opinia lui Gerald Crabtree), oricum, cred, intelectul uman, prin inteligenţa sa, s-a reprodus ca un factor al schimbărilor prin care a evoluat,indiferent de rezultate, cu efecte pozitive sau negative. Oricum, inteligenţa umană, prin intelectul său, este mereu în schimbare şi este subiectul teoriilor exprimate prin procesele evoluţiei.

Intelectul uman treptat materializat într-un concept “al inteligenţei” a devenit o necesitate reală în a depăşi supravieţuirea şi, totodată, a devenit o necesitate, poate ireală, în a depăşi existenţa şi subzistenţa vieţii dintre viaţă şi natură. În această corelaţie a vieţii şi a naturii a evoluat fiinţa umană, s-a dezvoltat omul, astfel, creând şi esenţa frumosului pentru a trăi. În această metamorfoză a frumosului dintre intelectul uman, natură şi evoluţie se regăseşte mereu omul, cu aprecierile şi subaprecierile sale.

Omul în evoluţie, omul cu intelectul uman, omul şi natura – toate fac parte din natură, deoarece natura, la rândul ei, face parte din noi, fiinţa umană. Fiinţa umană, parte din natură, şi natura, parte din fiinţa umană, formează câmpul magnetic corelat prin existenţă, formează câmpul real al proceselor corelate prin mişcarea timpului. Toate, la rândul lor, se compun prin expresia trăirilor, corelate cu realizările omului prin natură, corelate cu realizările experimentate de om şi pentru om. Toate fac parte din frumos, din natură şi din tot ceea ce dă posibilitate fiinţei umane de a crea şi evolua. Acest concept „al frumosului” permite omului de a se dezvolta prin mişcarea timpului ce poartă mereu schimbarea, permite omului de a fi parte din acest frumos şi de a fi parte componentă din natură. Fiinţa umană se regăseşte mereu prin pasiunea de a-şi dezvolta propriul intelect, care, nemijlocit, este o nouă experienţă de viată. În această experienţă de viată, proces al evoluţiei umane, se regăseşte omul care trăieşte necontenit pentru noi realizări. Omul există pentru a percepe plăcerea prin stiinţă şi neştiinţă, prin a şti şi nu a şti. Omul există şi realizează noi acţiuni pentru a-şi perfecţiona prezentul şi viitorul. Prin conţinutul său, omul este creat pentru a schimba mereu ceva, pentru a inventa mereu „plăceri” şi „neplăceri” în limitele existenţei sale. În această experienţă evolutivă a vieţii, omul este mereu în căutare de noi întâmplări. În lumina acestor întâmplări şi evenimente, omul, cu intelectul său, se ragăseşte deseori prin conceptul dilemei de a trăi şi supravieţui, de a submina şi a fi subminat. Astfel, fiinţa umană se ragăseşte în faţa dilemei pentru prezentul şi viitorul său, pentru prezentul şi viitorul naturii.

În pofida acestor regăsiri, trăiri şi subminări, oricum, omul nu încetează de a gândi şi a crea, nu încetează de a dezvolta propriile capacităţi prin aşa numitul „concept al necesităţilor” şi prin aşa numitul „concept al inteligenţei”. Atât conceptul „necesităţilor”, cât şi conceptul „inteligenţei” şi al „intelectului uman” toate, la rândul lor, există prin natură. În această teorie a lucrurilor, omul, prin intelectul său, continuă să creeze şi, totodată, să-şi satisfacă necesităţile de existenţă în măsura posibilităţilor acumulate din natură. Dar, în această evoluţie a schimbărilor nu ne rămâne decât să ne întrebăm: „Dar ce se întâmplă cu natura, dar ce se întâmplă cu universul? Care este starea lor de spirit în prezent şi pentru viitor în condiţiile când le sunt exploatate toate ingredientele de existenţă? Cum le sunt trăirile şi puterile de a merge înainte prin acest proces al dezvoltării umane şi acest proces evolutiv al intelectului uman?”

Întrebări şi răspunsuri în faţa unei dileme: „Omul şi natura, intelectul uman între evoluţie şi natură!”. Destul de sugestiv. Cred însă, că între intelectul uman şi natură există şi vor exista divergenţe şi neînţelegeri permanente. Vor exista divergenţe de ordin moral care pun în pericol o creaţie divină prezentă în univers, şi anume: creaţia naturii şi a frumosului din natură, creaţia omului şi existenţa acestuia de mai departe. În acest context, ar urma fi pusă întrebarea cu privire la relaţia dintre natură şi om, dintre om şi existenţă. Şi iarăşi ne întrebăm: „Prezenţa şi existenţa acestor neînţelegeri între natură şi fiinţa umană sunt puse pe cântarul argumentelor?”. Consider, că da! Prin dezvoltarea umană şi a intelectului uman omul a pus mereu natura în pericol. Omul şi-a creat propriile ambiţii din natură şi prin natură, din spaţiu şi prin spaţiu, pentru a-şi îndestula necesităţile existenţei. Natura, utilizată şi exploatată în aceste interese şi necesităţi materialiste ale omului, a cedat mereu poziţiile şi, care, mai continuă să le cedeze, fiind disponibilă să se dăruiască omului cu tot întregul. Totodată, omul, cu ambiţii de necesitate materială exagerată, nici nu sesizează că în acest proces al dezvoltării umane însuşi „el-omul” este victima acestor ambiţii şi neînţelegeri cu natura. Astfel, omul şi natura rămân mereu în faţa dilemei: „Cine este victima sau prizonierul intelectului uman? Cine este distrugătorul real al creaţiei divine prin dezvoltarea umană şi evoluţia intelectului uman?”. Ar fi greu de răspuns la aceste întrebări, fără a gresi sau a punta pe poziţia corectă a conceptelor şi argumentelor. În această teorie a răspunsurilor, atât omul cât şi natura sunt prezente pe linie orizontală şi verticală în procesele de dezvoltare şi evoluţie umană, în contextul existenţei omului în natură, cât şi în contextul de existentă a naturii prin evoluţia intelectului uman. S-ar părea că totul este într-o corelaţie absolută şi perfectă, într-un proces definit şi limitat, într-un proces al perfecţiunii şi al erorilor, astfel, fiind axate pe conceptul intelectului uman şi conceptul de existenţă a fiinţei umane şi a naturii.

Conform acestor idei s-ar putea spune, că echilibrul perfect al dezvoltării umane ar fi şi este, poate, în favoarea omului, şi ar fi şi este, poate, în defavoarea naturii. Dar, poate, şi vice-versa? Aceste argumente urmează a fi discutate în opinia cititorului şi în opinia cercetătorilor. Fiinţa umană care a depăşit limitele înţelepciunii şi a existenţei, a depăşit, totodată, încrederea şi neîncrederea în tot ceea ce realizează şi în tot ceea ce poate fi realizat în acest ţinut al naturii. Omul, cu tehnologiile moderne avansate, elaborate prin intelectul său, a atins culmile universului, a atins acele valori divine prin care, poate, nu ar fi fost în drept să le cuprindă. Dar totuşi, toate astea le-a facut deja omul! De ce? Pentru că omul, fiind parte componentă a naturii, a fost înzestrat prin creaţia divină cu calităţi şi capacităţi capabile de a evolua perfect în timp şi în spaţiu. Omul, în faţa naturii, a fost lăsat să cucerească, să se perfecţioneze, să utilizeze şi să folosească toate bogăţiile universului, bogaţii ce contribuie la dezvoltarea umană şi evoluţia intelectului uman. Natura mereu i-a deschis omului porţile şi drumurile din univers pentru a se realiza din plin, în timp. Totodată, natura, cred, a fost mereu impotentă în faţa omului, pentru că acesta a ştiut mereu cum să-i provoace şi să-i cucerească slăbiciunile, a ştiut cum să-i exploateze bogăţiile. Prin aceasta, omul şi-a creat viziunea că este superior naturii. O ipoteză destul de absurdă: „omul superior naturii!”.

Fiinţa umană, cu necesităţi reale şi ireale în faţa naturii, cu pierderi şi rătăciri în faţa succeselor şi insucceselor. Prin evoluţie, omul şi-a pierdut înţelepciunea divină şi a pierdut respectul faţă de natură, dar, totodată, a pierdut şi respectul faţă de sine. Factorul uman, creat din natură, este fiinţa care deseori ignorează prezenţa sa în univers şi se crede că este superior în toate. Prin aceasta, la rândul ei, şi natura a pierdut din respect faţă de om, şi, probabil, faţă de sine. Natura, cu trecut şi prezent, îşi simte viitorul pierdut în această evoluţie a schimbărilor, în procesul evolutiv al dezvoltării umane. Natura devine tot mai tristă şi mai revoltată faţă de omul care îşi doreşte existenţa în necesităţi nelimitate; cu intelectul uman care îi este un stimulent mereu în dezvoltare. Revolta naturii se înscrie tot mai frecvent în viaţa omului cu modificări esenţiale de formă şi conţinut, cu schimbări direcţionate prin puterea vântului, prin cantitatea şi mutaţiile apelor ce îşi revarsă râurile şi mările în albia cuprinsului şi necuprinsului, prin vibraţia şi respiraţia pământului în clipele de durere şi meditaţie, prin lumina soarelui ce orbeste tot mai puternic lumina înţelepciunii. Revolta naturii vrea să orbească şi să frâneze pasiunea omului, care doreşte să realizeze tot mai mult şi mai mult în procesul schimbărilor evolutive. Dar, necătând la toate acestea, natura oricum continuă să rămână a fi bunăvoitoare în faţa fiinţei umane. Deci să mai credem, că omul există atât pentru sine cât şi pentru bunăstarea creaţiei divine din univers. Relaţia dintre om şi natură este elementul cheie din care se defineşte construcţia “Intelectul uman – între natură şi evoluţie” sau „Intelectul uman – fenomen natural în procesul evoluţiei”.

Natura, fiind lumina reală prin care există fiinţa umană, este, în acelaşi timp, şi creaţia reală în diversitatea frumosului din univers. Fizicianul german Albert Einştein, creatorul teoriei relativitaţii, argumenta că: “Fiinţa umană este o parte din tot, dintr-un întreg, pe care l-am numit “Universul”. Fiinţa umană este o cantitate limitată în spaţiu şi în timp” (Albert Einştein. Citat despre Univers. 1905). Sunt de acord cu această afirmaţie, dar, cred, că fiinţa umană corelată cu natura prin gândire şi mişcare în spaţiu şi în timp este o cantitate enormă în dezvoltarea umană, o cantitate enormă în evoluţia intelectului uman. Natura este spaţiul prin care omul a reuşit să se afirme şi să se perfecţioneze. Natura este spaţiul prin care omul a reuşit să-şi modifice structura şi conţinutul, în timp, utilizând toate bogaţiile nemărginite ale universului. Existenţa acestora se axează pe conţinutul unei puteri divine ce ştie să creeze lumina spirituală a naturii şi a fiinţei umane, aceasta, fiind echilibrul procesului interactiv dintre natură-om-intelect-evoluţie.

Deci, omul este obligat să respecte natura, cu întregul ei conţinut, astfel respectându-se pe sine în tot ceea ce reprezintă necesitate umană pentru propria existenţă. Respectiv, omul este conţinutul care trebuie să menţină corelaţia pozitivă dintre dezvoltarea personală/socială şi existenţa naturii, astfel creând procesul neîntrerupt al evoluţiei umane prin respectarea valorilor divine ale universului.