Punctul unanim recunoscut de izbucnire a modernităţii este deicidul lui Nietzsche – cu binecunoscutul strigăt: „Gott ist tot!” –, însă înainte de acesta a existat o întreagă istorie premodernă de mai bine de un secol care l-a pregătit şi l-a anunţat. Dacă modernitatea şi-a început lucrarea în secolul XIX, totuşi, indiscutabil, autorul ei moral a fost iluminismul secolului XVIII. El a trezit – cu sensul că i-a instituit prevalenţa asupra altor facultăţi cu rol epistemologic – facultatea raţiunii. Treptat, prin raţiune, individul (1) s-a recunoscut pe sine ca Om şi şi-a afirmat importanța în lume; (2) a căpătat încredere în sine şi în capacitatea sa proprie de a lua decizii; (3) a cerut respect şi recunoaşterea vederilor şi gusturilor sale drept criterii supreme în zona sa de decizie şi (4) s-a eliberat de o tiranie a prejudecăţilor şi a ideilor semipreparate ce îi împiedicau progresul, recunoscându-şi ignoranţa şi alimentându-şi continuu setea de cunoaştere. Prin porţile deschise larg de cunoaşterea raţională au pătruns în lume ştiinţele şi tehnologia ce au dus mai apoi civilizaţia în pagul unui nou stadiu de progres (printr-un nou tip de evoluţie: evoluţia tehnologică) şi ideile care au modificat profund – uneori până la distrugere – culturile tradiţionale.
Intenţia iluminiștilor a fost însă una onorabilă. Pe fondul prăbuşirii gândirii mistice şi ascensiunii gândirii raţionale, iluministul francez Antoine Destutt de Tracy foloseşte pentru prima dată termenul de Ideologie, ce desemnează – în tradiţia lui F. Bacon şi J. Locke – o „ştiinţă a ideilor”, o ştiinţă a cărei menire ar fi arate că sursa ideilor noastre, de la cele religioase la cele politice, nu e de natură transcendentă, ci trebuie localizată în senzaţiile sau simţurile noastre prelucrate ulterior de intelectul raţional (Ideologii politice). În definiţia ei iniţială – cea iluministă! – Ideologia era o ştiinţă normativă – nu una descriptivă – a cunoaşterii raţionale, a epistemologiei, ce nu căuta decât să promoveze forţa raţiunii, nu (a) produsul(ui) ei. De altfel, în manifestul Iluminismului, dat lumii de Immanuel Kant –, „Sapere aude! Aveţi curajul de a va folosi propriul simt al raţiunii!„, accentul cade nu pe raţiune, ci pe curajul de a o folosi. (Abia în „Critica ratiunii pure”, Kant se preocupă si de fundamentarea rațiunii ca mod de cunoaștere).
În sec XIX, cultivarea Ideologiei – înţeleasă în sensul lui de Tracy – face ca ideile religioase şi politice tradiţionale să bată în retragere. În locul religiilor teiste – susţinute de gândirea mistică (şi de către cea afectivă) – se insinuează în lume o familie de religii seculare umaniste (numite ideologii tocmai pentru că sunt roadele cultivării Ideologiei), religii preocupate de om şi de lumea mundană: (1) liberalismul – promotor al importanţei individului, (2) socialismul – promotor al importanţei unei anumite clase sociale şi (3) fascismul – promotor al importanţei etniei şi (în cazul indentificarii cu etnia) a naţiunii.
Însă, chiar dacă raţiunea este cea care a dat naştere ideologiilor umaniste şi apoi le-a răspândit, necesitatea şi forţa lor implacabilă nu sunt consecinţe ale raţiunii. De fapt, periculozitatea extremă a ideologiilor umaniste rezidă tocmai în această trăsătură iraţională a lor.
Într-o prima etapă, despărţirea de (ideea de) Dumnezeu – şi de toate incontestabilele Sale beneficii psihologice –, precum şi destructurarea bisericii a lăsat omul lipsit de apărare în faţă întrebărilor eterne şi tulburătoare despre cunoaştere, iubire, moarte, morală etc… În sec XIX, secularizarea vieţii a adus un val de debusolare, nemulţumire, nelinişte şi depresie romantică – într-un cuvânt: de nihilism; aspectele ei reale nu s-au modificat în mod substanţial, ea a rămas la fel de chinută, înjositoare, insignifiantă, limitată şi tranzientă pentru majoritatea oamenilor, însă, speranţa că ceva o justifică şi o transcende s-a prăbuşit. Omul s-a prăbuşit şi el. Sufletul său, lipsit un sens şi de posibilitatea transcendenței, a suferit un proces de disoluţie, iar echilibrul trihotomic (minte, suflet şi trup) ce l-a definit până în acel moment ca Om a fost redus la o mezaliență între minte şi trup în planul realităţii imediate şi limitate.
A două etapă a scos la lumină ceea ce se pierduse însă cu adevărat din punct de vedere cultural prin despărţirea de (ideea de) Dumnezeu. Până la un anumit moment, credinţa pacificase (e adevărat, doar!) civilizaţia occidentală prin instituirea unei demnităţi umane ce se ridică deasupra oricărei condiţii biologice, sociale sau culturale (occidentale), o demnitate – generatoare de respect reciproc și inclusă direct în identităţile şi privilegiile creştine; prin această demintate creştină era menţinut un anumit status quo, pentru că oamenii erau în sinea lor împăcaţi cu propria condiţie (temporară înaintea urcării la Cer şi judecăţii divine); fără ea, comparaţia directă şi lipsită de reguli între culturi (şi între statuturile şi privilegiile apartenenţei la acele culturi) a condus la naşterea unor complexe de inferioritate şi, respectiv, de superioritate, complexe care (alături de nihilism) au început (şi ele) să lucreze în Om. Andrei Pleşu afirma că ideologiile pot fi înţelese şi prin reducerea lor „la logică cvasi-mecanică a unor [astfel de] complexe”; în opinia sa nazismul a fost o „ideologie născută dintr-un delirant complex al superiorităţii” de rasă, iar comunismul, dimpotrivă, – o ideologie născută dintr-un „complex al inferiorităţii de clasa”. Iar lucrurile stau astfel nu doar pentru comunism şi fascism; şi pentru nașterea liberalismului poate fi găsită o explicaţie (la lordul Action) în practica răspândită a oprimării de orice fel în premodernitate; să nu uităm – de exemplu – că în America de dinaintea războiului de secesiune sclavia – pentru a putea fi ţinută sub control – era justificată cu versete din Biblie.
Interpretarea în cheie culturală a acestor fenomene coduce la concluzia că modernitatea a înlăturat tampoanele ce împiedicau coliziunile culturale brutale, iar ca urmare a înmulțirii coliziunilor culturale civilizatia (occidentală) a început să se aprindă. În aceste condiții, reflecţia dintr-o perspectiva nouă asupra condiţiei umane şi asupra scopului vieţii – ca fundamente ale alcătuirii și funcționării societății, politicii și economiei – a devenit un imperativ categoric. Epistemologia a condus la ontologie…
Totuşi, răspunsurile la întrebările privind natura umană şi scopurile vieţii nu puteau capăta decât o anumită formă. Biologia – după ultimele descoperiri ale ramurii ei rebele: genetica – a stabilit că omul – ca fiinţă vie – nu este altceva decât un vas – conştient, într-adevăr! – de transport şi selecţie al genelor, un vas dezvoltat şi înzestrat de acestea cu suficiente capabilităţi de supravieţuire temporară – printre care pot fi enumerate şi conştiinţa de sine şi raţiunea – până la trecerea în alt vas (vezi: Richard Dawkins – „Gena egoistă”). Omul ca fiinţă culturală – pregătit biologic (fizic şi mintal) pentru rolul altruist de protector şi continuator – nu poate fi satisfăcut doar de acestă dimensiune (şi viziune) biologică conform căreia seminţele sunt importante, nu fructul. În consecinţă, scopul – cultural – în căutarea căruia se lansează, nu se poate rezuma doar la împlinirea sa personală, drastic limitată datorită morţii, ci trebuie să fie legat şi de un principiu sau de o entitate – o suprastructură – ce îl transcende şi îi supravieţuieşte, de un principiu sau o entitate în care să poată crede şi cu care să se poată identifica. Și prin care el – conştiinţa sa – să continue să existe. Omul are nevoie de un ideal – de o astfel de idee sau de o astfel de entitate – căruia să i se dedice, asigurându-i protecţia şi continuitatea, iar acest ideal nu poate fi decât unul de tip umanist. Nu spaima de moarte îl îndeamnă spre acest lucru, ci însuşi programarea sa genetică. (Altfel spus omul nu este o ființă socială (doar) pentru a-şi urmării propriul interes, ci conţine în el programarea sa biologică elementele – altruismul şi încrederea în semeni – necesare creării de structuri organizatorice complexe şi flexbile în vederea supravieţuirii genei (şi a speciei în general); la un nivel superior (cultural) regăsim la individ acelaşi interes de a proteja cultura de care aparţine: naţiunea, familia, religia etc…). Iar acest lucru poate fi demonstrat de exemplele de înregimentare până la sacrificiu în slujba idealurilor/ideologiilor.
Raţiunea a adus însă nu doar problemele, ci și o nouă speranţă. Dintr-o dată – privind prin prisma raţiunii – istoria Omului se elibera de vechile concepţii escatologice şi apărea ca fiind guvenată de legi ce (aşteptau şi) trebuiau descoperite (la Hegel) – şi, binenţeles, urmate; se putea cerceta (ştiinţific) trecutul, schimba prezentul şi planifica viitorul; iar rolul acesta îi revenea filozofiei; omul, chiar dacă îşi pierdea destinul individual promis – cel al mântuirii, capătă un destin nou – pe care şi-l putea înţelege şi controla – destin ce ţinea de o istorie comună a Omului şi ducea într-un anumit sens umanist. Ideologiile – în sensul modern – au provenit din fuziunea filozofiei cu alte ştiinţe, folosind liantul raţiunii şi răspunzând nevoii atavice de sens a umanităţii.
Astfel, constatăm că ideologia comunistă (şi mai departe utopia comunistă) este o combinaţie (nefericită) de filozofie, de istorie şi de economie (după cum fascismul este o combinaţie – cel puţin la fel de nefericită – de filozofie, istorie, geografie şi biologie). Ţinând seama de premizele umaniste radicale ce se manifestau în Franţa (sufletul Europei) la acea dată, de progresul economic şi de realitatea din Anglia (trupul Europei) şi de metodologia filozofică şi ştiinţifică a Prusiei (mintea Europei) – ea ne apare ca fiind – într-o mare măsură – inevitabilă.
Comunismul – marximul mai exact – nu a făcut altceva decât să furnizeze un ideal umanist (raţional) unor conştiinţe avide de un răspunsuri ontologice adecvate situaţiei economice, sociale şi politice. Cu toate că proletariatul – ca identitate socio-economică – a fost vizat în mod direct, idealul comunist – fraternitate, libertate, egalitate, dreptate, materialism, proprietate colectivă – a fost îmbrăţişat de reprezentanţi ai tuturor paturilor sociale. „Zelul politic” ce „a ocupat în sufletul oamenilor locul rămas vacant prin declinul fervorii religioase” (lordul Acton) a făptuit restul.
Secolul XIX a fost pregătit pentru naşterea ideologiilor, însă prea puţin pregătit pentru a înţelege relaţia lor cu realitatea; a însărcinat sec. XX cu verificarea lor în practică, sacrificându-l astfel fără milă pe altarul istoriei.
Lasă un răspuns