Episcopul Ortodox Român al Oradiei – Roman Ciorogariu – optzeci de ani de la naşterea sa cea cerească şi veşnică (1852 – 1936)…

Alegerea Părintelui Vicar Consistorial Vasile Mangra în scaunul mitropolitan de la Sibiu a adus în arealul bisericesc bihorean pe omul providenţial, cel de al cărui nume avea să se lege „reaprinderea candelei ortodoxe” la brazda de nord – vest a ţării – Arhimandritul Roman Ciorogariu. În urma alegerii Vicarului Vasile Mangra ca Mitropolit al Ardealului, (instalat la 29 octombrie 1916), Consistoriul Eparhial de la Oradea rămânea vacant.

În acest context se punea problema alegerii unui nou Vicar la Oradea. Părintele Roman Ciorogariu, pe atunci Director al Institutului Teologic – Pedagogic din Arad, era unul dintre cei spre care se îndrepta atenţia tuturor, recunoscut fiind pentru prodigioasa sa activitate cultural – bisericească.

Din nefericire, guvernul maghiar nu agrea deloc varianta alegerii Părintelui Roman Ciorogariu ca Vicar la Oradea, deoarece acesta constituia un obstacol în faţa planurilor lor subversive de deznaţionalizare. Cu toate acestea, sinodul eparhial al Aradului, în şedinţa din data de 12 aprilie 1917, după lungi dezbateri, prin conclusul (decretul) nr. 69 a confirmat alegerea lui Părintelui Arhimandrit Roman Ciorogariu ca Vicar Episcopal la Oradea, cu 31 de voturi, din cele 34 exprimate.

Din punct de vedere social – politic, la Oradea, şi în toate zonele limitrofe, presiunile conducerii comuniste maghiare întreţineau o atitudine ostilă oricărei manifestări româneşti. Personalităţi locale de marcă, precum: Dr. Aurel Lazăr, Coriolan Pop, Nerva Traian Cosma militau pentru o cauză nobilă seculară: autodeterminarea spaţiului românesc al Bihorului şi a toată zona Ardealului. Acestora li s-a alăturat şi vicarul Ortodox Roman Ciorogariu, care, în anul 1918, împreună cu profesorul Gheorghe Tulbure, va înfiinţa ziarul „Tribuna Bihorului”, organism de presă locală, în care erau exprimate opiniile legate de imperativele naţionale şi bisericeşti ale românilor.

În acelaşi an, în urma îmbolnăvirii lui Coriolan Pop, preşedintele Consiliului Naţional, Roman Ciorogariu devine preşedinte „de facto” al Consiliului Naţional Român din Oradea şi Bihor, calitate în care intensifică lupta pentru unire în judeţul Bihor.

În ziua de 12 octombrie 1918, în casa doctorului Aurel Lazăr din Oradea, reprezentanţii românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş au semnat Declaraţia de Independenţă naţională care statua separarea definitivă de Imperiul austro – ungar şi invoca principiul autodeterminării naţionale. Această „hotărâre epocală” va fi preambulul Marii Uniri de la Alba Iulia. Împreună cu o delegaţie formată din reprezentanţi ai românilor din judeţele Bihor, Satu Mare, Sălaj şi Arad, la 1 decembrie 1918, Părintele Arhimandrit Roman Ciorogariu a participat la actul Marii Uniri de la Alba – Iulia.

Din păcate, românii din părţile Bihorului nu s-au putut bucura de Marea Unire de la 1 decembrie, până la data de 20 aprilie 1919, odată cu eliberarea Oradiei de sub stăpânirea armatelor comuniste maghiare. În acest răstimp, Roman Ciorogariu, alături de alţi intelectuali ai urbei au fost „hărţuiţi” şi expuşi pericolului furiei armatei bolşevice, trăind cu speranţa sosirii grabnice a Armatei române. Cu toate acestea, unificarea naţională de la 1 decembrie 1918 a pregătit şi calea unificării Bisericii Ortodoxe Române şi totodată a deschis calea pentru reînfiinţarea Episcopiei Oradiei.

La 23 aprilie 1919, Sinodul episcopesc al Mitropoliei Ardealului alcătuit din cei doi ierarhi: Ioan Papp de la Arad – pe atunci şi locţiitor de Mitropolit – şi Miron Cristea de la Caransebeş, a hotărât să intre în Sfântul Sinod de la Bucureşti, urmând ca Biserica Ortodoxă Română din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş să se considere „parte integrantă a Bisericii mame din România întregită”.

În acest context, în data de 12/25 februarie 1920, în urma deciziei Congresului Naţional Bisericesc: „Mitropolia Românilor ortodocşi din Transilvania şi fosta Ungarie se uneşte pentru vecie cu Biserica vechiului Regat, cu a Basarabiei şi cu a Bucovinei alcătuind o singură biserică ortodoxă română autocefală”.

Odată cu unificarea bisericească naţională şi cu realizarea Unirii politice a Transilvaniei cu Ţara Românească şi Moldova, şi mai exact, odată cu eliberarea ultimului petic de pământ românesc, consfinţit prin intrarea Armatei Române, conduse de către Generalul Traian Moşoiu, în Oradea (20 aprilie 1919), contextul devine favorabil pentru a ducela bun sfârşit şi idealul bisericesc al credincioşilor ortodocşi bihoreni: restatornicirea Episcopiei Oradiei.

Pe 21 ianuarie 2016 s-au împlinit așadar optzeci (80) de ani de când cel dintâi episcop al Oradiei de după momentul istoric al reînvierii Episcopiei Oradiei, în anul 1920, vrednicul de pomenire Episcop Roman Ciorogariu, a trecut la cele veșnice, în anul 1936. Ierarhul orădean s-a născut la 6 decembrie 1852 în localitatea Pecica, județul Arad, primind numele Romulus Nicolae. Studiile primare şi liceale le urmează la Arad. În anul 1873 se înscrie la Academia Regală de Drept din Oradea, pe care nu ajunge să o mai termine. Între anii 1874-1877 urmează cursurile Institutului Teologic din Arad, iar între anii 1877-1880, în calitate de bursier la Leipzig şi Bonn, audiază cursurile de teologie, pedagogie şi filosofie ale unor reputaţi profesori.

Din luna februarie anul 1881 şi până la alegerea sa ca vicar al Consistoriului ortodox din Oradea, funcţionează ca profesor la Institutul Teologic din Arad, iar începând cu anul 1901, îndeplineşte şi funcţia de director al acestui Institut. A fost redactor şi colaborator la diferite organisme de presă bisericească şi culturală, precum: „Tribuna”, „Biserica şi Şcoala”. În anul 1900 a fost tuns în monahism la mânăstirea Hodoş-Bodrog, iar la scurtă vreme este hirotonit ierodiacon şi ieromonah. Anul 1917 a adus în arealul bisericesc bihorean pe omul providenţial, cel de al cărui nume avea să se lege „reaprinderea candelei ortodoxe” la marginea dinspre apus a neamului românesc, Roman Ciorogariu.

Aşa după cum am mai spus, odată cu unificarea bisericească naţională şi cu realizarea Unirii politice a Transilvaniei cu Ţara Românească şi Moldova, şi mai exact, odată cu eliberarea ultimului petic de pământ românesc, consfinţit prin intrarea Armatei române, conduse de către generalul Traian Moşoiu, în Oradea (20 aprilie 1919), contextul devine favorabil pentru a duce la bun sfârşit şi idealul bisericesc al credincioşilor ortodocşi bihoreni: restatornicirea Episcopiei Oradiei.

Cu ocazia vizitei suveranilor români, Regele Ferdinand și Regina Maria, la Oradea, din 23 mai 1919, vicarul Roman Ciorogariu a prezentat această doleanţă seculară a românilor bihoreni, aflaţi din anul 1712 și până la acea dată sub jurisdicţia canonică a episcopilor care au păstorit la Arad. Regele Ferdinand a încurajat această iniţiativă şi a promis că: „Episcopia Orăzii Mari se va înfiinţa mai curând decât credeţi”. Demersurile susţinute cu înflăcărare n-au rămas fără răspuns deoarece, la 23 iunie, respectiv 13 august 1920, în Senat şi în Camera Deputaţilor a fost votată legea pentru restatornicirea Episcopiei Oradiei, fiind apoi promulgată la 30 august 1920 prin înaltul Decret Regal emis de către Regele Ferdinand I Întregitorul. Legea avea un singur articol cu următorul conţinut: „Vechea Episcopie Ortodoxă din Oradea Mare, în ţinutul Bihorului, se restatorniceşte în drepturile sale de odinioară”.

În ziua de 3 octombrie 1920 a avut loc, la Biserica cu Lună din Oradea, şedinţa extraordinară prezidată de Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, în cadrul căreia a fost ales cel dintâi episcop al reînfiinţatei Episcopii a Oradiei, Roman Ciorogariu. În urma sufragiului, din cei 55 de deputaţi prezenţi, 54 au votat pentru arhimandritul Roman Ciorogariu, care a devenit primul episcop al restatornicitei Episcopii a Orăzii Mari.

Hirotonia şi instalarea erau preconizate a se face deodată, la Oradea, la o dată ulterioară. Din nefericire, atentatul cu bombă, din 8 decembrie 1920, comis la Senat de către anarhistul evreu Max Goldstein, a fost nefast pentru Roman Ciorogariu care se afla acolo în calitate de senator de drept, împreună cu episcopul greco-catolic al Diecezei de Oradea, Demetriu Radu. În acel atentat, cel dintâi şi-a pierdut mâna dreaptă, iar cel de-al doilea viaţa. După luni de suferinţă petrecute în spitalul Colţea din Bucureşti, „episcopul cu dreapta frântă”, cum avea să fie numit, a fost hirotonit arhiereu.

Hirotonia noului ierarh s-a făcut la data de 26 martie 1921, la Bucureşti, iar întronizarea a avut loc în ziua de 19 septembrie 1921, în Biserica cu Lună din Oradea, ce a devenit acum catedrală episcopală. Astfel, după o văduvie de peste două secole, Episcopia Oradiei îşi deschidea din nou porţile pentru primirea arhipăstorului său.

Înţeleptul, modestul şi blândul Episcop Roman Ciorogariu nu şi-a asumat reuşita reînfiinţării Episcopiei, ci a considerat-o ca o realizare comună la care au contribuit toţi cei care au crezut în legitimitatea acesteia: credincioşii ortodocşi din Bihor care şi-au urmat „păstorii”, ierarhii Episcopiei Arad care „cu dragoste de frate” au acţionat în acest sens şi, nu în ultimul rând, Regele Ferdinand care „…ca vrednic urmaş al marilor voievozi […] a avut inspiraţia divină a mângâia acest popor pentru suferinţele seculare”.

Altfel spus, reînfiinţarea Episcopiei, în opinia Episcopului Roman Ciorogariu, însemna un gest de mare încredere pe care regele îl arăta faţă de credincioşii ortodocşi bihoreni. Biserica, preciza ierarhul, în contextul politic al timpului trebuia să-şi asume„renaşterea sufletească” a ţării. Concepţia şi viziunea sau opinia Episcopului Roman Ciorogariu despre menirea Bisericii este clar exprimată:„Concepţia creştină exclude spiritul de partid din biserică…Biserica naţională este şi patriotică pentru că naţiunea şi patria una sunt. În biserică suntem români şi creştini şi numai români şi creştini”.

Ajuns la cârma Eparhiei Oradiei, Episcopul Roman Ciorogariu a demarat un amplu program de organizare, înzestrare şi edificare de noi instituţii: achiziţionarea Reşedinţei Episcopale (1921), înfiinţarea Tipografiei Diecezane şi a periodicului „Legea Românească” (1921), crearea Muzeului Eparhial (1921), înfiinţarea Academiei Teologice din Oradea (1923), înfiinţarea „Fundaţiei Jubiliare Episcopul Roman Ciorogariu”, destinată văduvelor şi orfanilor, precum şi preoţilor bolnavi (1927), înfiinţarea Mănăstirii Izbuc (1928).

În pofida vârstei înaintate şi a bolii care i-a marcat ultimii ani ai vieţii, Episcopul Roman Ciorogariu s-a aflat mereu pe baricadele luptei pentru promovarea intereselor Bisericii strămoşeşti şi ale neamului românesc, până la trecerea sa la cele veşnice, în 21 ianuarie 1936, la patriarhala vârstă de 84 de ani, fiind înmormântat în Catedrala Episcopală – Biserica cu Lună din municipiul Oradea.

Apreciat de contemporani, Episcopul Roman Ciorogariu a rămas în conştiinţa acestora ca un „dascăl respectat, apreciat şi admirat pentru profunzimea pregătirii, fluiditatea discursului şi modernitatea ideilor… luptător naţional implicat, intransigent, dar realist şi obiectiv, capabil să-şi subordoneze interesele personale celor naţionale, comune tuturor românilor…”.

El rămâne, peste vremi, unul din cei mai de seamă ierarhi ai Bisericii noastre, de numele căruia se leagă reînfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei. În ultimul fragment al Testamentului său lăsat posterităţii, răzbate peste veacuri pilduitorul său îndemn: „Zidiţi Biserica în suflete şi clădiţi România nouă pe această Biserică – mamă a naţiunii române. Fiţi buni creştini şi buni români, căci acestea două una sunt. Iată sufletul pe care-l las vouă tuturora moştenire. Prin el doresc să rămân între voi, primiţi-l cu acea iubire cu care eu vi-l transmit, nu ca un cult, ci ca o călăuză pentru cei ce vor să umble pe jos pe urmele lui Hristos”.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*