Eugen Dorcescu şi poetica avatarurilor…

Aparent, Eugen Dorcescu semnează o poezie încărcată de tristeţe, pesimistă, înnegurată. Ar fi imposibil altfel, pentru un creator lucid, care vieţuieşte în Samsara, unde suferinţa este omniprezentă, iar cauzele ei sunt infinite. Totuşi, în acest cadru existenţial şi cultural, eul liric, care corespunde unui iniţiat în cunoaşterea spirituală, găseşte nu doar soluţii, ci şi resurse fizice, intelectuale şi sufleteşti, pentru a se detaşa progresiv de Samsara şi pentru a parcurge, cu determinare, drumul spre Nirvana. Capitularea este, principial, exclusă pentru cel ce „nu se distinge de propriul arheu:/ De lup, de cavaler şi de cetate,/ De Râu, de trubadur…”, de cei şi de cele spre care îl poartă „arhi-amintirea”, din momentul prezent spre „ne-timpul şi ne-spaţiul” pregenezic, către care aspiră şi de care este absorbit.

Valoarea artistică ridică lirica dorcesciană deasupra oricărei teme abordate, deasupra oricărei strategii stilistice şi chiar deasupra declaratului ideal nirvanic al autorului. Poetul „fiinţei întru Fiinţă” scrie la înălţimi ameţitoare. O dovedeşte, prin motivaţie, arhitectură şi expresie, chiar şi cea mai recentă piesă a acestei originale construcţii poetice. Intitulată, fără echivoc, Avatar, nenumerotată însă, precum cele două poeme cu acelaşi titlu din recenta antologie (cf. Eugen Dorcescu, NIRVANA. Cea mai frumoasă poezie), această poezie aduce un suflu nou, adaugă o componentă foarte importantă – acţiunea, reconfigurând şi consolidând poziţia nucleică a poeticii avatarurilor între temele predilecte ale unei creaţii animate de „vocaţia vectorială a Nirvanei”. După introspecţia ce străpungea „depunerile de uitare”, după „arhi-amintirea” revelatorie, devine bulversantă aici actualizarea avatarului în proximitate, la o „distanţă fără distanţă”. De data aceasta, avatarul nu numai că se întrupează, dar intră în universul eului liric, în chiar momentul zero al enunţării poetice. Evoluţia de la abstract la concret îi sporeşte forţa de animare şi de… persuasiune. De la căutările incipiente ale precedentelor învelişuri materiale ale sufletului („Ar trebui să-i ştiu înfăţişarea”), la revelaţie („…alăturea un lup/ Se oglindea în Râul alb şi-n lună”, „Prea bine ştiu: mă trag din/ Litovoi”), se ajunge acum la acţiunea comună, la solidarizarea activă a eului liric cu primul său avatar (primul, din perspectivă cronologică, fiindcă nu se poate vorbi despre o ierarhizare) – Lupul. Activarea avatarului survine într-un moment dramatic, de sfâşiere sufletească, provocată de compromiterea armoniei sublimului, printr-un cuvânt injurios, de către un gnom, care, neputând accede la măreţie, se mulţumeşte cu ponegrirea ei. Avatarul intervine într-un act de purificare drastică, fulgerătoare, imperios necesară pentru salvarea ordinii morale a lumii, agresate de un intrus. Intriga declanşează o reacţie fără precedent, absolut posibilă, însă, în logica avatarurilor. Discursul narativ din prima parte a poemului se axează, aşadar, pe evidenţierea unui eveniment simbolic: anihilarea rapidă şi necruţătoare a gnomului – fiinţă mediocră, subterană, captivă, dezvoltată haotic într-un univers compromis, dezorientată în „mâzga” existenţială, fără acces la sublim, care forţează, în stupiditatea sa, graniţele culturii. Există o incontestabilă disproporţie între atacul umil şi grandoarea ripostei. În mod obişnuit, o asemenea inserţie jignitoare este ignorată, oamenii de cultură, cu conştiinţa valorii, fiind imuni la turbulenţele minore, sortite eşecului şi decredibilizării celor ce le provoacă. Dar, în „hiperluciditatea sa”, eul liric dorcescian, în egală măsură idealist şi raţional, nu acceptă niciun compromis, nicio imixtiune reprobabilă. El este atât de lovit de gestul „necugetat şi dezgustător” al gnomului, încât îşi alarmează, involuntar, spontan, şi „ceţoasele” avataruri. Dintre acestea, Lupul transcede orice limită, pentru a ajunge, „în fatala clipă”, acolo unde este nevoie crucială de el. Cuplul de actanţi, creat ad-hoc, pentru salvarea Poetului, distruge, „in nuce”, orice ameninţare incontrolabilă la echilibrul moral al fiinţelor elevate şi, implicit, al lumii circumscrise de acestea, care trebuie să rămână fără pată. Într-un asemenea mediu, pur şi ascensional, îşi au locul avatarurile, eul liric şi „umbra” însoţită. Acestea compun, laolaltă, o sferă existenţial-artistică particularizată, care are curăţia fiinţei iubite, dintotdeauna şi pentru totdeauna, dar şi a contopirii spiritelor subtile, ce parvin dintr-un trecut îndepărtat, conştientizat, recunoscut, proiectat, fără discontinuităţi, în eternitate. „Însoţitorul umbrei” „s-a unit cu ea dinspre moarte” şi, cu o credinţă nestrămutată, îşi continuă, tot împreună cu ea, „zborul” spre Nirvana. Finalitatea nobilă face ca actul justiţiar prezent să se înscrie în statornicul cod al onoarei, care domină poetica avatarurilor.

Se pare că acerba luptă împotriva impurităţii se poartă pe tărâmul literaturii, dar, de această dată, nu în alianţă cu rafinatul trubadur, după regulile eufoniei medievale, nici alături de cavaler, după regulile bătăliilor medievale, ci, după legile nescrise ale naturii, cu lupul, umăr la umăr, în goană. Acesta din urmă este avatarul cel mai adecvat contextului: „ceţoasa fiară” sare la beregată, fără întârziere, fără milă, sfârtecă şi ucide pe loc. Viteza sa de acţiune este sublimată în metafora verbală, de maxim dinamism, fulgera. Dincolo de impresia de acţiune rapidă, derivatul postverbal de la substantivul fulger comprimă şi ideea de pedeapsă divină implacabilă. Nu e de neglijat nici relaţia cromatică, implicită, care se stabileşte între culoarea gri de fundal, simbolizând lumea tulbure, împroşcată de noroiul cuvântului jignitor, şi sugestia cromatică a traiectoriei fulgerătoare a lupului, fiinţă de foc, venită să purifice spaţiul. Participant direct, printr-o resuscitare a puterilor latente, ancestrale, mitice, la eradicarea răului, eul liric rememorează apoi, pe măsură ce se linişteşte, scena cvasi-ritualică de restaurare a echilibrului lumii, cercetând-o, cu o inimaginabilă satisfacţie morală şi artistică. Contemplarea se realizează de sus, de pe un perete înalt de stâncă, la „marginea genunii”, într-o zonă crepusculară, unde se întretaie timpuri şi spaţii, realităţi şi irealităţi. Ca şi în luptă, în contemplare avatarul lup îi rămâne alături eului liric, pentru a savura, împreună, într-o elevată tihnă, înseninarea antropocosmică.

Cele patru personaje implicate în naraţiune, conturate din tuşe apăsate şi apăsătoare, într-un registru sumbru, sunt remarcabil puse în scenă şi… în abis. Pregnantă, ca semnificaţie şi imagine, este iubita, absentă din punct de vedere fizic, dar foarte prezentă în conştiinţa Poetului, afectat, până la prăbuşire, de lovitura primită. Metafora de identificare a eului, prin raportare la iubită, „însoţitorul umbrei tale”, este o mărturie a indisocierii funciare a unui cuplu rarisim de îndrăgostiţi, pontificat nu numai de Eros, dar şi de Thanatos. Desprinsă din lumea umbrelor, eliberată de materialitate, iubita-umbră aminteşte de taina „umbrei viorii” a amurgului din O arhi-amintire, sau de răscolitorul traseu postbiografic al tatălui, care trece, din „penumbră în penumbră”, spre veşnicie (Moartea tatălui). Abnegaţia este, în foarte mare măsură, un corelat al devoţiunii faţă de iubita – de odinioară, de acum, şi de acum încolo –, cu care eul liric comunică fără încetare, graţie permeabilităţii universurilor abisale, inconsistente material, dar pline de substanţă spirituală. Gnomului i se schiţează, passim, un portret, edificator pentru non-apartenenţa sa la lumea creaţiei autentice, din care trebuie, şi este, definitiv, exclus. Caracterizat, direct, ca „arătare tâmpă şi vicleană”, dar şi indirect, ca ignorant, încleiat în mâzga subtelurică, murdar în cuget, fără intuiţia valorii, acest personaj monovalent are rolul unui factor declanşator de incredibile energii existenţiale şi creatoare. Fiindcă, în antiteză cu insignifianta făptură, rezumată la funcţia de blasfemiere, prin cuvânt, se naşte un veritabil simbol, în accepţiunea metapoetică pe care i-o conferă Eugen Dorcescu: „Simbolul este expresia lingvistică a unei realităţi antropocosmice. […] La Macedonski, eu vedeam simbolul ca sinteza dintre eu şi faun. La Eminescu, eu-luceafăr. La Arghezi, eu-copac etc”. (Interviu, II, 11 ianuarie 2016, „Confluenţe literare”)

 În poemul Avatar, sinteza eu-lup corespunde, fără dubii, acestei definiţii a simbolului. Atmosfera poemului ne situează pe muchia dintre realitatea şi irealitatea antropocosmică. Simbolul devine o dovadă de solidaritate antropocosmică, se creează, cu grandoare, dintr-o trăire întru asimilarea spirituală a avatarului. Poetul şi lupul se întâlnesc nu doar în fiinţă, ci şi în arhifiinţă, în arheu – partea esenţială şi veşnică a fiinţei sensibile.

 Lupul face parte şi din mitologia personală a lui Eugen Dorcescu, care a copilărit la poalele „Muntelui Lupilor”, într-un sat înconjurat de păduri, din care se iveau, zilnic, lupi, mai cu seamă solitari, dar, iarna, şi în haită („La marginea acelei Poiene e râul, cu lunca lui, la stânga, privind în aval, e pădurea, în spate sunt Munţii Vâlcanului – ai lupilor, altfel spus: Pleşa, Cornetul…”, cf. Eseul hermeneutic). Mult mai interesantă este însă prezenţa lupului în opera dorcesciană. Aşa cum ne-a obişnuit, în tratarea literară a oricărui subiect, Poetul valorifică o tradiţie culturală de expresii şi semnificaţii, dar îşi creează şi o paradigmă proprie, criptică, în care subiectivitatea de abordare este nestingherită, generând, de cele mai multe ori, un hiatus, care poartă amprenta sa, în fluxul cultural. De pildă, în proza fantastică, lupul Dionis stabileşte, prin nume şi comportament, relaţia cu simbolul dacic: poartă nume de zeu şi este o călăuză, atotştiutoare şi binevoitoare, în destinul protagonistului (Trubadurul Acial). Însă, într-O poveste cu lupi, se relatează cum bunicul autorului, forţat de împrejurări, a reuşit să treacă, făcându-şi loc cu genunchii, printr-o haită de lupi.

Negura, râul, fulgerul, luna devin simboluri, predilect imbricate cu cel al lupului, sporind forţa mitică şi expresivă a avatarului. Fabulosul personaj, cu motivaţie existenţială şi exprimare simbolică, este asumat de Poet ca avatar şi totem, după cum o demonstrează titlurile poemelor al căror protagonist este lupul: Avatar, Avatar I, Avatar II şi Totem. Recunoaşterea relaţiei eu liric–lup presupune un îndelungat proces de căutare şi clarificare, un număr de trepte simbolice fascinante. Proiecţia emergentă a avatarului, acumularea de sensuri profunde, care definesc un raport unic al eului poetic cu lupul, se produc pe un fond semiotic amplu–în diverse ponderi, şi filosofic, şi religios, şi artistic.

Deşi preluat din semiotica bestiariului, lupul, ca simbol, în prelucrarea lui Eugen Dorcescu, nu se distinge, în esenţă, de viteazul cavaler, de nobilul trubadur, cu care Poetul coabitează, artistic, în distinctiva poetică a avatarurilor. Dimpotrivă, el se află într-o vădită coerenţă cu avatarurile celelalte, atât în plan metafizic şi simbolic, cât şi literar. De aceea, prin aportul său la vasta semnificaţie spirituală a liricii dorcesciene, lupul se integrează perfect stirpei artistului, avându-şi locul chiar alături de Poet, “pe marginea genunii”, de unde cei doi contemplă, “cu bărbăteasca lor singurătate”, orizontul limpezit. Versul apoteotic “Doi colţi însângeraţi, în raza lunii” rezumă, în finalul Avatarului, toată poetica Lupului avatar. Ca o veritabilă ars poetica într-un vers, care aminteşte de cea a lui Ion Pillat din Poeme într-un vers: “Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas”.

Toate simbolurile, toate imaginile, întregul poem Avatar, evoluând dinspre epic spre liric, evocă o veritabilă tensiune umană şi semiotică. Într-o stare de zbucium sufletesc şi creator, soluţionând artistic, în cel mai fericit mod cu putinţă, un conflict tragic, Poetul ordonează „expresiile lingvistice ale realităţii antropocosmice”, le structurează, le contopeşte, astfel încât oglinda eului, făcută, pe neaşteptate, ţăndări, se preschimbă într-o oglindă nirvanică, în care se reflectă, imortalizaţi într-un moment triumfal, „doi colţi însângeraţi, în raza lunii”. Sentimentul datoriei împlinite instaurează pacea, exterioară şi interioară…

Eseu de Mirela-Ioana BORCHIN