L. Boia – o oală într-un car de oale!

Spun de la început că n-am citit cărțile lui Lucian Boia (cu o excepţie), doar le-am răsfoit și am urmărit, uneori cu încântare, polemicile pe care le-au stârnit. Înțeleg că în programul său de revizuiri trebuia să-și aibă locul și Eminescu, astfel că tema îi era oarecum datoare; mă mir, numai, că tratarea vine atât de târziu. Trebuind s-o citesc – de vreme ce mi s-a cumpărat de către prieteni cu bani peșin – nu pot să nu mărturisesc faptul că tratarea triumfalistă a subiectului, informația precară, caricaturizarea unor figuri instalate celebru în „panteon”, stilul redundant conclusiv și dispensarea de întemeiere teoretică mă fac să mă abțin de la o cronică propriuzisă. Prezint doar aceste câteva impresii de lectură, mai mult pentru a aviza publicul cititor că avem de-a face cu un kitsch științific, încă unul, din păcate, venind din zona profesorilor cu zăcășenie ce au stat încordați atâta timp și acum, de când cu democrația, se descordează violent-energic. Un energetism stilat, stilizat chiar – cartea are certe valori literare, se citește ușor, autorul alunecă pe cuvinte ca un virtuoz pe claviatura pianului celui mai bun – ce poate fi semn că, după aceste revizuiri, vor urma construcții proprii cel puțin bine finisate.

Încep cu revizuirea amintirilor lui Ioan Russu-Șirianu, publicate de fiul său, Vintilă Russu-Șirianu, în 1969. Lucian Boia le neagă autenticitatea, arătând că a avut această poziție încă din 1971, la doi ani după ce apăruseră aceste amintiri. Își citează acel articol din Magazin istoric (iulie 1971, p. 87), unde arată că Ioan Russu-Șirianu nu putea fi în București, deci alături de M. Eminescu, în 1882-1883, de vreme ce vine aici abia din 1884. Se bazează pe două surse: necrologul lui Ioan Russu-Șirianu. din 1909: „Aflăm de aici că ziaristul a activat în București între 1884-1891, deci a venit de peste munți în 1884.” (p.206). Acest necrolog se completează cu scrisoarea lui Ioan Slavici către Titu Maiorescu din 7 octombrie 1884 prim care-l recomandă pe nepotul său pentru un post: „Tânărul, pe care vi-l trimit cu această scrisoare, e nepotul meu Ioan Russu, fiul răposatei mele surori. El a terminat cursul pedagogic, și-l trimit la București, ca să facă practică la școala de la Sf. Ecaterina, să învețe românește și să mai vază lume…” Scrisoarea a fost publicată încă de Torouțiu. Lucian Boia este circumspect, dar apoi ferm în concluzii la 1971: „Să fi greșit Torouțiu? Nu, nu încape nici o îndoială: scrisoarea lui Slavici poate fi văzută de oricine la Biblioteca Acadenmiei. Atunci? Atunci înseamnă că Ioan Russu-Șirianu a venit la București în 1884 și nu l-a cunoscut defel de Eminescu (care se îmbolnăvise cu un an înainte și părăsise casa lui Slavici). Înseamnă că fiul a inventat de la primul până la ultimul cuvânt 50 de pagini, spre satisfacția istoricilor literari, și mai ales a editurii, care s-a grăbit să publice, fără discernământ, niște simple născociri.”

Spre lauda sa, trebuie spus că opinia i-a fost respectată, și eminescologii (vezi D. Vatamaniuc, de pildă) au ținut în rezervă amintirile lui Ioan Russu-Șirianu. Numai că… iată ce spune însuși Lucian Boia acum, în 2015: „A ieșit la iveală între timp o scurtă însemnare a lui Eminescu, în care poetul menționează prezența nepotului lui Slavici în casa acestuia, unde locuia. Să fi venit Ioan Russu-Șitrianu la București și înainte de 1884 (deși din scrisoarea lui Slavici ar rezulta destul de clar că nu mai fusese în România)? Sau Eminescu pur și simplu fabulează? Sunt tentat de această ultimă explicație, fiindcă e de luat în seamă și contextual în care se face referire la tânărul transilvănean. Sunt fraze incoerente aruncate pe hârtie cu puțin înainte de declararea bolii; nu lipsesc fantasmele erotice, în care apare și doamna Slavici, acuzată că l-ar hărțui pe poet. (…) Așa că n-am de gând să-l reabilitez pe Vintilă Russu-Șirianu.” (p.209). Lăsând „contextul”, Eminescu scrie așa, negru pe alb: „…martoră sora d-tale care stă aici de săptămâni și n-a putut observa absolut nimic în privința aceasta, martor nepotul lui Slavici care stă zile întregi aici.” Dincolo de dreptul de a reabilita, pe care și-l arogă Lucian Boia, să consemnăm că pe sine însuși nu vrea cu nici un chip să se revizuiască, rămâne cu încăpățânare la opinia din 1971, și după ce vede că nu se mai poate.

Să-l reabilităm așadar, domnule autor. Mai ales că în necrologul din 1909 scrie așa (preiau cu copy paste de pe Internet): „După terminarea studiilor pedagogice în pedagogiul de stat din Deva, a trecut în România unde delà 1884—1891 a fost profesor de istorie la şcoala pedagogică şi la Liceul de fete din Bucureşti.” Lucian Boia înțelege această frază așa: „Aflăm de aici că ziaristul a activat în București între 1884-1891, deci a venit de peste munți în 1884.” Nu e de loc sigură echivalarea, limba română având, și ea, dreptul la reabilitare. Dacă cita corect în 1971, autorul nu se mai aventura în tiradele anti-Ioan Russu. Altfel, e simplu de ce nu convin aceste amintiri ale nepotului lui Slavici: ele descriu momentul recluziunii lui Mihai Eminescu, din iunie 1883, dar descrierea nu seamănă cu tradiția Ciurcu-Ventura (întărită de procesul verbal al locotenentului Câță Niculescu). Oricum ai lua-o, dacă accepți amintirile nepotului lui Slavici, e altă arestare, în altă zi, la prânz nu seara, cu alte haine: rezultă un Eminescu foarte insurgent, arestat de mai multe ori la sfârșitul lui iunie, reușind să scape de la poliție probabil prin prieteni influenți (vezi și pariul său din 25 iunie, și notațiile de tipul unde am fost eu azi-nioapte, etc.). Abia astfel se înțelege mai bine de ce a trebuit să intervină Titu Maiorescu: stopează aceste arestări și eliberări care scandalizau lumea bună a Bucureștilor. Pentru asta, însă, critical a trebuit să deschidă un dosar penal acum, la 28 iunie 1883 – dosar pe care-l va închide tot el, la 15 iunie 1889. Demonstrația lui Călin Cernăianu vine din zona juridică, și n-a fost combătută de nimeni; mai clar: ca să-l poată interna pe Eminescu la stabilimentul de alienați mintal al dr. Șuțu, Maiorescu trebuia, după procedură, să deschidă un dosar de punere sub interdicție. S-a consultat, desigur, cu Theodor Rosetti, președintele Înaltei Curți de Casație, prietenul amândurora (menționează în jurnal că l-a informat). Era o situație limită, nu mai amintesc contextul, poetul trebuia salvat, protejat, și aceasta a fost soluția găsită pe moment – doar că, mai apoi, lucrurile s-au rostogolit cu totul neconvenabil. Oricum, Eminescu a fost arestat de un locotenent de poliție, neapărat în virtutea unui ordin emis de judecător. Las deoparte că dosarul a fost descoperit încă din 1924 și n-a fost înțeles/interpretat corect, că procesul verbal al locotenentului a fost descoperit prin 1950 și iarăși n-a fost pus în context (în dosarul din care fusese luat) – dar în 1969, când au apărut amintirile lui Ioan Russu-Șirianu, se puteau face legăturile – numai că aceste amintiri au fost discreditate de… istoricul de serviciu (în, desigur, revista de serviciu a pozitivismului vremii aceleea). Lucian Boia poate numi asta „conspirație” – dar nu e altceva decât citire atentă a izvoarelor, deocamdată.

Revin și întreb: nu cumva avem în față, de fapt, un cenzor comunist îndârjit, care încă din 1971 voia să pună capac pe documente ca să nu avem nici măcar posibilitatea de a ne îndoi de ceea ce spune linia „oficială”? Și atunci, cine „conspiră”? Ce linie oficială păstrează și vrea să impună Lucian Boia? Pe cea de la 1971? Cât timp persistă un dubiu, corect e să se discute. Zic, și eu, nu dau cu parul!

Dispensarea sa de filologie mi se pare, însă, marcă stilistică esențială: construiește doar cu exteriorul documentului, cu impresii, cum îl înțelege el însuși, ca arbitru („nu-l reabilitez”); de fapt, are construcția în minte, oboseala fiind doar aceea de a o trece pe hârtie pentru noi, cititorii. Citează de zece ori și mai bine cea mai contestată poezie a lui Eminescu, numind-o Doina. Ei bine, se numește Doină acea poezie, nearticulat. Observ că fac așa mai ales cei care vor să problematizeze, cum ar zice „Doina aceea cu străinii, a lui Eminescu”. Pare o obsesie, nu o neatenție. Dar dispensarea de filologie este de-a dreptul comică atunci când Lucian Boia vrea să facă interpretare de text. De pildă: „Ca să nu-și uite obiceiul, Eminescu mai stâlcește câte un cuvânt sau mai găsește câte o rimă neortodoxă, dar astfel de abateri sunt tot mai rare și – ce contează? – se pierd oricum în desăvârșirea ansamblului. „Totuși e” nu rimează decât foarte șchiop cu „asemene”, dar impresia de perfecțiune rămâne intactă: Nu e nimic, și totuși e/ O sete care-l soarbe,/ E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe.”

De unde citează? La Eminescu (sursele prime) textul este: „Nu e nimic și totuș e/ O sete care ’l soarbe”.

Titu Maiorescu pune virgula și gramaticalizează: totuși, dar Lucian Boia nu-l citează prin Perpessicius, pentru că acesta refuză virgula (ca și Ibrăileanu). Nu e greu de ghicit și apoi de aflat: citează după Cioabă, ediția de la aceeași editură, Humanitas, în care tânărul editor combină cum îi vine la mână. Vedeți ce neted rimează Eminescu totuș e / asemene, dar i-ul uniformizant cam strică (deși nu poate fi vorba decât de o asonanță, în fond, nici gând de „rimează foarte șchiop”). Câtă diferență, însă, între textul cu virgulă și cel eminescian, fără virgulă…Dar asta nu-l atrage pe Lucian Boia, indiferent la poezie în general, incorect și incoerent cu citările. Aici l-a ales pe colegul de casă, Cioabă – dar mai jos îl trădează, când preia „Din rude mari, împărătești, / O prea frumoasă fată”, pentru că modelul său refuză prima virgulă, a lui Murărașu, și o păstrează doar pe-a doua, a lui Perpessicius, îmbină, adică, textul genuin, eminescian, cu tradiția altor editori… Eu sunt convins că par a vorbi algebră pentru mulți cititori, dar cel puțin așa-zișii oameni de știință, chiar când își zic ei astfel, trebuie să înțeleagă că un text eminescian, oricare ar fi el, își are algebra lui, s-o urmărească baremi un pas alături – sau să declare de unde citează. Rude mari împărătești e una – înseamnă rude împărătești mari, apropiate și foarte apropiate de împărat (conți, etc.) – iar rude mari, împărătești înseamnă ce spune: din os domnesc (marchiz, marchizet, poate și doar copil recunoscut). Aici, Lucian Boia a luat din raft ce i-a venit la mână – sau, poate, a mizat pe memorie.

Trecem tocmai la capitolul străinismului, și cităm, de data aceasta cu mirare: „Să precizăm totuși că nu toți contemporanii poetului au fost chiar atât de porniți împotriva străinilor (nu marile figuri ale „Junimii”, în orice caz). Printre ei, Eminescu e totuși un excesiv, împărțindu-și compatrioții în funcție de sângele lor latin sau nelatin, și aplicând, în raport cu originea reală sau presupusă, etichete injurioase (printre care „bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire” nu e nici pe departe cea mai disperețuitoare).” (p. 189) Nu cred că expresia „cu nas subțire” e disprețuitoare, iar „bulgăroi cu ceafa groasă” e un loc comun, se zice și azi (nu pornind de la Eminescu). În context autorul vorbește și de antisemitism, – și e de mirare că-l izolează pe Eminescu de oamenii din timpul lui. Nu cred că dl. Lucian Boia, istoric, n-a auzit de discursul parlamentar al lui Vasile Alecsandri în chestiunea evreească, sau de cel al lui Vasile Conta; de Nicu Xenopol cu „Pățaniile unui American la Iași”, din „Convorbiri literare” – de I. Slavici însuși cu atâtea texte pe tema data. Iată: patru junimiști care-l contrazic. În Parlamentul României s-a conturat o linie care era oficială, „canonică” să-i zicem; pe când Eminescu era doar un ziarist care se folosea de dreptul la exprimare liberă. În fine, nu e locul, aici, să dezvoltăm tema – dar, repet: nu știa istoricul aceste lucruri? Dacă e așa, e rău; dacă știa și vrea să ascundă – e și mai rău pentru el (și pentru noi), deoarece ar întări supoziția de mai sus: pune capac pe informație ca să rămână șablonul stabilit cu xenophobia lui Eminescu. De ce numai a lui – și nu a lor, cei care/câți sunt?! Ne-ar conveni, oare, o antologie de texte xenophobe din vremea lui Eminescu pentru a se vedea…ce?! Cine e mai dur, mai inflexibil, mai intolerant? La ce ne-ar folosi asta?! – Și totuși, acest șablon cu Eminescu-xenophob pe care-l refrenizează și Lucian Boia la asta provoacă… Și noi știm cine și ce sunt provocatorii. Credeam că vorbim, de acum înainte, la timpul trecut de această practică/tactică.

Din nou, zic, și eu, nu dau cu parul!

Nu pentru Lucian Boia, dar pentru cei interesați îndeobște de filologie, de aspectul textului ca text, semnalăm că Eminescu publică în Convorbiri literare, și reia în Timpul, în două cuvinte, fără cratimă: Toată greco bulgărimea e nepoata lui Traian. Maiorescu preia greco-bulgărimea, iar un manuscris are greco-  bulgărimea (cu spațiu după cratimă). Niciuna dintre aceste patru surse prime nu are legat, grecobulgărime, pentru că nu este o categorie ca atare, un cuvânt care să aibă în spate o realitate compactă, concretă, cu această denumire. A fi scris greco- bulgărime (ca în manuscris) ori greco -bulgărime, ar fi însemnat să dea preponderență unuia din termini (bulgărimea grecească, sau grecimea bulgară, de pildă). În fond, nu e vorba nici de greci, nici de bulgari, coloratura entică, ci de categorii care se numesc ele însele astfel, care „se dau” astfel; mai degrabă – vezi aluzia la latinitate – sunt elemente balcanice care se declară macedo-români, aromâni etc. pentru a fi mai aproape de rădăcină, pentru a se „nepotiza”. Acestea constituie, pentru Eminescu, preponderent pătura superpusă. Fenomenul ca atare s-a petrecut, istoric, în Muntenia. În Moldova, cam în același timp, vin evreii izgoniți din spațiile rusești și atrași, poate, de toleranța europeană (m-aș referi mai mult la populații tolerante; de altfel, Eminescu ceartă clasa politică tocmai pentru că, în privința Moldovei, nu întărește rolul statului, care este și acela de a face dintr-un popor o națiune) – dar, atenție, evreii nu intră în politică. Lucian Boia ar putea, ca istoric, să urmărească traseul evreilor, cauzele migrației lor, antisemitismul rusesc și câte și mai câte – exact ca să răspundă subtitlului cărții sale: „facerea și desfacerea unui mit”, adică să discute, la Eminescu, xenophobia ca mit și să-l desfacă, apoi, cum se cere la urma urmei. Ferească sfântul, tocmai de asta fuge: ce nu e politic, nu-l interesează.

Dar iarăși: zic, și eu, nu dau cu parul!

Și nici nu cred că mai am multe de zis. Receptarea personalității lui Eminescu nu poate fi urmărită fără momentul Nicu Filipescu și campania ziaristică inițiată de el în 1909 și 1911 (nici n-a auzit de asta), fără momentul 1924 cu provocarea lui Panait Istrati la care a răspuns mai toată presa actvă, implicată, a momentului (nici de asta n-a auzit), fără mitul Bibliotecii Academiei Române unde se perindau, la un moment dat, luându-și unul atuia din mână caietele lui Eminescu, cerându-și părerea, comentând, Perpessicius, C. Botez, G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, D. Murărașu, I.E.Torouțiu, Gh. Adamescu – și asta, ani buni de zile, cu reportaje consemnate în presă, impresii de la fața locului…Nu e politic, nu-l interesează pe Lucian Boia. Caricatural sau bășcălios îi expediază în căteva rânduri pe C. Noica, Mircea Eliade, George Munteanu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga; de Rosa del Conte n-a auzit, Svetlana Paleologu Mata nu-i spune nimic, Petru Creția, D. Vatamaniuc sunt personaje întâmplătoare în eminescologie pentru el. Despre muzicalitatea eminesciană, apoi, nu poți vorbi fără a aminti, cel puțin, de polemica dintre Vladimir Streinu și George Murnu pe tema „mandolinismului”, termen lansat de traducătorul lui Homer (părându-i-se lui Vladimir Streinu că este minimalizator, cum și este de altfel, oprind poezia eminesciană doar la romanță). Momenul „Titi cel păros” de la „Dilema” este trecut în contul glorioșilor democrați care au avut curajul, în fine, să-l critice pe Eminescu – și, atenție, Lucian Boia îi uită pe parcurs pe Horia Roman Patapieivici ori pe Mircea Cărtărescu – dar găsește, în schimb, un membru nou, recent, al grupului, din care citează copios. Dezechilibru de surse, la tot pasul; fuga după senzațional pe care-l caută în broșuri obscure, în notații marginale de arhivă – de parcă un mit s-ar construi în secret, prin ministere și comiții.

Impresia pe care mi-o lasă la lectură este aceea a muncii olarului: acesta ia un pumn de pământ, îl udă în apă și construiește, apoi, pe roata sa, pereții vasului netezind din afară și dinăuntru, adică ținând palmele în mângâiere și rotind cu piciorul masa. Prima problem a olarului e să-i iasă pereții vasului la fel de groși peste tot, să nu prindă gâlme interioare. În rest, operație mecanică: iei de ici, pui colo, îngroșezi, subțiezi – după simțuri. Lut galben – sau informație stocată în fișe, folosită, refolosită, răsfolosită: totul e să pui, rotunjește învârtirea cu piciorul a roții și simți la mână, cum se zice. Materia se supune, oala prinde contur.

Dar ce e, în fond, o oală? Iată un schimb de replici dintre I.C.Brătianu și P.P.Carp din ședința parlamentară de la 13 martie 1881, unde s-a citit și s-a comentat o zi întreagă ziarul Timpul scris de Eminescu. Citez din cartea încuiată cu șapte peceți pentru Lucian Boia, Monitorul oficial al României:

P.P.Carp : „…libertatea nu este decât un vas care valorează prin conţinutul său.”

I.C.Brătianu: „… dar aţi făcut cum zice proverbul ţărănesc, că olarul pune coada unde vrea. ” (M.O., martie 1881, p. 1785)

Pentru cine o fi făcut Luician Boia cartea aceasta? Pentru Eminescu, nu; și nici pentru tinerii dornici să învețe carte dintr-o carte: nu au nimic de învățat din ea. Mai degrabă, cred, pentru căruța sa de oale, ca să-și completeze revizuirile cu o temă nouă, râvnită. Am zis, și eu, n-am dat cu parul… Vorba lui Eminescu: e Demoukrateia, monstrule vorbareț.