Profetismul lui Mihai Eminescu

Poezia, cântarea, trăirea, asceza, suferinţa, bucuria sunt jertfe mistice ale cugetului spre împlinire duhovnicească peste care se revarsă harul lui Dumnezeu pentru a le întregi arhetipal, căpătând astfel, mireasmă, culoare, expresie, misiune, vocaţie, mărturisire, închinare, atribute spirituale unei culturi creştine autentice şi înălţătoare spre transcendent, spre unire deplină cu Inefabilul. Prin constituţia ei teandrică, divino-umană, Biserica lui Hristos trăieşte existenţa şi misiunea ei în bipolaritatea dimensiunii: cea revelată, dumnezeiescă, circumscrisă Sfintei Treimi, Cerului, dar şi cea umană, centrată pe spiritul Culturii, ca expresie naturală, harismatică a Omului inspirat, a Neamului, a pământului sacralizat.

Aşadar, Omul ales, religios este o dimensiune preponderent-culturală, iar prin conlucrare cu harul divin tinde spre desăvârşire, spre geniu, spre cealaltă dimensiune dumnezeiască. Omul ales, slujitorul, profetul hărăzit de Dumnezeu îşi aşează temelia existenţială pe Adevărul revelat de Duhul Sfânt, iar stâlpul, coroana spirituală, pe Iubirea întru Atotcreator şi Neamul său. Cultura religioasă, cea ortodoxă devine pentru cel ales, poet, preot, pedagog, artist, profet, etc., o împreună lucrare, o lucrare harică a celui inspirat şi Creator, pentru desăvârşirea creştină a Neamului ortodox.

Cel ales îşi pune în trăire, în jertfire cea mai profundă simţire mistică a raţiunii sufletului său, cea de zămislire a culturii, cea de continuator al Creaţiei divine. Acesta este geniul ori sacerdotul cerului de pe pământul Patriei sale. Toate însuşirile spiritului său sunt luminate, inspirate, îndrumate de harul dumnezeiesc, care-i dau totală strălucire aristocraţiei sale traco-dace. Cel ales, Geniul, aristocratul spiritului este aşadar, Sacerdotul mistic, slujitorul Cultului ortodox, ca viaţă şi misiune a Bisericii lui Hristos, care se cuminecă culturii noastre creştine, împărtăşindu-se apoi tuturor, aflaţi în pantheonul spiritual universal.

Graţie Bisericii Ortodoxe naţionale se împleteşte o legătură indestructibilă, aproape consubstanţială între Revelaţia evanghelică şi cultura spirituală a poporului nostru geto-daco creştin. Evanghelia lui Hristos trăieşte în realităţile spirituale, sociale şi naturale prin cultura fiecărui veac, ca un prezent continuu. Creaţia Tatălui ceresc prin Fiul Său, prin Duhul Sfânt şi Sensul Întrupării Fiului lui Dumnezeu-Mântuitorul lumii în Om, au fost şi sunt dovezile faptei de a sfinţi şi transfigura firea omului prin asceză, mistică, jertfă şi cultură spirituală spre îndumnezeire. Creaţia a fost înfăptuită prin Logosul-Fiul, prin Cuvânt, deci, iar Omul a primit drept chip al său, dumnezeirea Cuvântului strălucitor, în gând, cuvânt şi faptă. Evanghelia lui Iisus Hristos acelaşi rol divin îl are: de a transfigura cultura prin Biserică, desăvârşind-o apoi în Cultura Duhului.

Biserica Ortodoxă este şi rămâne temelia şi Sânul Culturii duhovniceşti, izvorul continuării Creaţiei lui Dumnezeu, iar ce este în afară de Biserică este iluzie,vânare de vânt, amăgire, închipuire. Până la venirea Dumnezeului-Hristos pe pământ, omenirea, excepţie făcând Neamul pelasgo-traco-daco-get, curgea doar în vatra panteismului, fără esenţa trăirii în mistica libertăţii, adevărului, iubirii. Numai prin har, prin credinţă, prin dăruire Omul ales este capabil să devină cu adevărat făuritor de cultură sub autoritatea Duhului Sfânt.

Biserica lui Hristos şi Cultura creştină ortodoxă nu se confundă şi nu se substituie una alteia, ci sunt împreună lucrare, împreună slujire. Prin urmare, genialitatea mistică spiritual-creştină, fie a ţăranului dreptmăritor creştin, a poetului, a dascălului, a eseistului, a filosofului, a artistului, a teologului, a preotului, a monahului rămâne veşnic-testamentară, a tezaurului naţional-universal.

Cultura unui neam creştin trebuie să aibă totdeauna trăirea unui sens profund al trăirii sale mistic-ortodoxe, o neîncetată prezenţă a lui Dumnezeu în Creaţie astfel încât omul artist-creator să aibă emergenţa numai spre transcendentul divin al nemuririi. Cultura unei naţiuni care dezertează din Sânul Cultului, al Bisericii, ajunge, subcultură autonomă, grea de sine, plină de ifose.

Niciodată un stat, care nu este naţional-creştin nu va sprijini Cultura şi implicit Biserica. Statul, care poate fi ateu, liber-cugetător, social-democrat, vasal intereselor străine, stăpân propriilor interese, nu va avea aplecare spre Cultură, graţie neputinţei sale spirituale. Şi tocmai de aceea el va percepe numai taxe, impozite, dobânzi, crize, imixtiuni, împrumuturi, contracte, ordonanţe, suspiciuni, tergiversări, legiferări, propagandă, compromisuri, trădări, laşităţi, liberalităţi, burghezii, inutilităţi, îngrădiri, interziceri, persecuţii, prigoane, mistificări, dezinformări, subversiuni, demagogii, falsităţi, înşelăciuni, ascultări, supravegheri, interogări, proscripţii, etc.

Convinşi fiind, că adevărata cultură ortodoxă izvorăşte doar din şi prin credinţa creştină, putem afirma cu certitudine că Mihail Eminescu este geniul nostru religios, creştin prin excelenţă, adică Profetul Naţiunii Dacoromâne, profetice, pilduitoare. Toată preocuparea sa culturală a căpătat strădania unui sens religios al cunoaşterii, al viziunii cosmice care, sinergic fiind înfăptuită prin credinţă şi har trebuie să se reflecte în Elita spirituală a unui Neam spre a-i da sau reda, demnitatea aristocrat-naţionalistă, conştiinţa sensului divin, continuitatea mesianică, vocaţia şi dimensiunea sa mistică, înnoitoare, mântuitoare.

Aşa cum credinţa zugrăveşte icoana sufletului creştin, la fel cultura spirituală a unui Neam, zugrăveşte sufletul unui geniu religios, ales, surprins în aura rugăciunii, în nimbul frumuseţii angelice, în candela adevărului revelat, în amvonul binelui dăruit al azurului serafic, declanşând sublimul divin, în încercarea de a idealiza şi de a investi sacru, FEMEIA, ca paradigmă a imperativului: cultul FECIOAREI MARIA-prototipul Frumosului dumnezeiesc.

Nu există geniu religios universal recunoscut, transcendent (cei care n-au aură religioasă, primesc doar confirmarea imanentului) să nu fie sacerdot al rugăciunii, al Adevărului şi să nu cânte, să nu se închine, să nu se încline, să nu îngenuncheze, slujind cu dăruire sfântă, jertfelnică lui Dumnezeu, Fecioarei, Cerului, Neamului, Patriei, Femeii (Fecioara-Femeia-Mama), Naturii, Pământului…

Prin toată creaţia sa genială, Mihail Eminescu devine ctitorul care defineşte sensul spiritual al Culturii ortodoxe naţional-universale. Profetul nostru a asimilat selectiv domeniile sufletului, poezia, gândirea, cugetarea, cosmologia, credinţa, libertatea, adevărul, numai în concordanţă cu mărturisirea Evangheliei Hristice.

Geniul său religios-creştin ni s-a descoperit în toată amploarea şi splendoarea sufletului său, în intensitatea trăirii sale ca promotor al Culturii autohtone, spiritual-culte, întemeiată pe o sinteză originară a Tradiţiei precreştine şi creştine, liantul de suflet al etnogenezei nemuritoare a poporului dacoromân. Seva excepţionalei noastre culturi populare şi harul hristic au odrăslit şi s-au concretizat în Profetul Neamului prin subtilitatea şi bogăţia spiritului, prin covârşitoarea forţă de creativitate, prin demnitatea aristocraţiei sale dace, prin rafinamentul gândirii,al erudiţiei sale creştin-ortodoxe enciclopedice.

Mihail Eminescu rămâne pentru Neamul protodac, pe care l-a iubit şi l-a slujit cu sfinţenie întreaga sa viaţă: trecutul, prezentul şi viitorul spiritualităţii dacoromâne, aşa cum inspirat afirma Patriarhul Teoctist Arăpaşu despre relaţia Biserică-Cultură: „tot trecutul, prezentul şi viitorul neamului nostru se concentrează într-un singur cuvânt: DUMNEZEU.”

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*