„Wir Nosner” – Exodul şi prigoana noastră (1)

O întâlnire răscolitoare

„Când a venit ordinul, în 17 septembrie 1944, să ne evacuam din faţa frontului rusesc ce venea spre noi, fiindcă trecuse deja peste arcul carpatic, erau la noi în Transilvania, noi, toţi saşii, am fost surprinşi, neliniştiţi, profund îngrijoraţi. Mama fiind gravidă şi bunica bolnavă de inimă au fost îmbarcate într-un tren special pentru copiii mici cu mamele lor, pentru gravide şi bolnavi, pentru bătrâni. Eu aveam zece ani şi împreună cu tata şi fratele meu am plecat cu căruţa, în convoiul ce s-a format din comună noastră, ce, atunci se numea Jaad. Aproape tot satul a plecat la ordin, fiindcă ni s-a spus că este o evacuare temporară, până ce Wehrmacht-ul şi Waffen SS va începe o contraofensivă puternică ce va respinge pe ruşi şi pe români, care de la 23 august, trecuseră de partea ruşilor. Bunica fiind tare bolnavă, la care s-a adăugat şi marea supărare a părăsirii gospodăriei, a comunei nu a rezistat la drumul acesta greu şi după câteva zile a murit în tren. Trenul acela de marfă, al saşilor evacuaţi, mergea încet pe linii secundare şi stătea cu zilele pe linii moarte. Într-o asemenea staţionare, consătenii mamei au vorbit cu preotul satului apropiat să-i facă o slujbă bunicii şi să o înmormânteze în cimitirul lor. Preotul a fost foarte înţelegător şi de mare ajutor, cu toate că erau de confesiuni reformate diferite, cu toate că nu se cunoşteau, nu se ştiau. Pentru toţi, moartea bunicii a fost o lovitură neobişnuită; era înmormântarea uneia dintre ei, dintre noi toţi, departe de biserica şi cimitirul comunei noastre, acolo unde eram de sute de ani împreună. La fel ca trenul acela, viaţa trebuia să meargă înainte, greu, încet, nesigur fiindcă începuseră bombardamentele, să distrugă, omoare, să îngrozească toată lumea. După trei săptămâni, trenul era tot prin Ungaria, când mama a născut, acolo în vagon, jos pe paie, asistată de moaşa noastră din comună. Mama a născut gemeni, o fată şi un băiat. Nu a fost bucurie mare, mai mult îngrijorare şi plâns fiindcă de trei săptămâni nu mai ştiam unii de alţii, când acasă, la noi în Jaad, stăteam la masă împreună în fiecare zi. În sfârşit, după 36 de zile de la primirea ordinului de evacuare şi plecare, trenul acela cu vagoane de marfă, plin de saşi epuizaţi şi tot mai îngrijoraţi de soarta lor, a ajuns în Germania şi a oprit, unde a fost programat, să rămână refugiaţii. Au coborât consătenii noştri şi mama cu gemenii. Noi, copiii cei mari cu tata, cu căruţa am ajuns abia în noiembrie în Austria. Prin Serviciul de Căutare, am aflat unii de alţii şi, atunci mama cu gemenii, fraţii noştri, în braţe şi cu bagajul ei de evacuată în necunoscut, printr-o lume alarmată şi agitată că ruşii sunt tot mai aproape, a reuşit cu multă voinţă şi silinţă să ajungă la noi, reunindu-ne cu mare bucurie, după trei luni de la plecarea de acasă. Atunci am avut impresia că am scăpat de toate, de ruşi, de război, de refugiu şi ne vom întoarce acasă. Mama a avut puţin noroc, pentru că a fost primită într-un cămin de recuperare a mamelor cu copii mici, tata lucra la un ţăran bogat, acoperindu-ne casa şi masa. Războiul nu s-a terminat, ruşii au trecut peste noi, valuri după valuri spre Berlin, în drumul lor jefuiau, prădau, violau tot ce le cădea în cale. După terminarea războiului, în loc să ne bucurăm de pace, aşa cum era, pe la începutul lui iunie 1945, am primit ordin din partea comandamentului rusesc, eram în sectorul de ocupaţie rusesc, să ne repatriem imediat de unde am venit, în comunele şi la proprietăţile noastre. Ne-am bucurat că nu ne-au făcut nimic şi ne întoarcem acasă, acum, din alt ordin. Nici nu ne trecea prin minte ce s-a întâmplat acasă, ce soartă ne aşteaptă acolo.”

Ajunsă aici, cu naraţiunea istorică a copilăriei ei, Margarete Schuster, s-a oprit. De la începutul întâlnirii noastre, acum în vara lui 2015, ne priveam cu bucurie adevărată şi multă curtoazie. Ne revedeam, prin intermediul prietenului nostru comun, Radu Pintea din Strâmba Bârgăului, după 38 de ani trecuţi, altfel nu ne-am mai fi recunoscut. Păstrează aceeaşi faţă luminoasă, pe care doar s-au adâncit trăsăturile ce exprimă fineţe, îngăduinţă şi bunătate. Vorbeşte la fel de literar şi frumos româneşte, ca atunci, când l-am dus pe Florin la ea în clasa întâia primară, la şcoala germană, unde era învăţătoare. Datorită ei Florin a pornit cu dreptul în educaţie. De multe ori, în toţi anii aceştia, ne aduceam aminte cu plăcere de „Genosse” („Tovarăşa”, n.red.); aşa trebuia să-i spună şcolarii învăţătoarei, doamnei Margarete Schuster. A fost o învăţătoare iubită de copii şi apreciată de părinţi, atât pentru pedagogia ei cât şi pentru comportamentul ei general, modest dar distins. Din nefericire nu a avut copii, compensatoriu îşi trata şcolarii ca pe nişte copii apropiaţi şi dragi. Era bună, bunătatea se spune că este un dar divin. Tuturor ne-a părut rău când am aflat că pleacă în RFG, dar ea a rămas neschimbată, păstrând aceeaşi atitudine modestă şi corectă de parcă nimic nu urma să-i schimbe complet viaţa ei şi a familiei, în curând. De data aceasta nu se refugia din cale ruşilor, prădători şi violatori, scăpa definitiv din lagărul comunist impus şi menţinut prin forţă de către ei. Din „Genosse” devenea ceea ce era: „Frau”- o doamnă.

O privesc şi o admir cât de frumos arată şi se comportă ca octogenară şi în acelaşi timp mă impresionează puternic viaţa ei, a saşilor, din acele vremuri de război şi celor ce au urmat, pe care nu le cunoşteam decât din vagi frânturi. Ştiam că toată Europa, toţi europenii, apuseni şi răsăriteni, au suferit în toate felurile, de la lipsa celor mai elementare trebuinţe ale vieţii până la nesiguranţa fiecărei zi; viaţa fiindu-le în permanentă primejdia, între violenţe şi moarte. De aceea urăsc războiul şi pe cei ce l-au generat şi condus, pentru că trecătoarele lor victorii înseamnă marea tragedie a zecilor de milioanele de oameni. A trecut războiul dar consecinţele lui, prin pacea învingătorilor, continuă printr-un şir de nedreptăţi sociale şi tragice situaţii umane. Am trecut şi noi, Ica şi cu mine, prin asemenea situaţii, am fost refugiaţi, am trecut printr-un lagăr mizerabil, prin neajunsuri, incertitudini, umilinţe. Am suferit datorită faptului că ni s-a impus să ne lăsăm fiul ostatic în ţara dictaturii comuniste, ne-am zbătut amarnic până ce ne-am reîntâlnit cu el, reîntregind familia. Acum aflu cu stupefacţie despre drama saşilor din Nosnerland, cum au numit ei această parte nordică a Daciei, unde, în urmă cu 800 de ani, au fost colonizaţi de regii unguri pentru a le apăra frontiera răsăriteană a regatului de incursiunile diferitelor seminţii instabile, barbare.

– Cum, cum de v-aţi întors? Aţi fugit de spaima ruşilor si apoi v-aţi întors în braţele lor?

– Nu ne-am întors noi, am fost întorşi tocmai din ordinul ruşilor, căzuserăm în sectorul lor de ocupaţie, unde ei aveau putere absolută de învingători. Ordinul a fost Nazat, deşi noi nu ne refugiasem în ţara lor! Părinţii noştri au executat ordinul, în loc să se strecoare în sectorul american cum au făcut şi alţii. Ei au judecat că e pace pentru toată lumea, se vor întoarce la casele şi gospodăriile unde sunt stăpâni, au de toate şi vor munci ca înainte de refugiu. Lăsasem case bune şi gospodării bogate în Nosnerland, de ce să caute ei de lucru aici când aveau atâta lucru acasă, chiar dacă pierduseră însămânţările primăverii şi recoltele verii îi aşteptau livezile şi podgoriile. Ei vroiau să muncească acasă la ei, aşa judecau, nu puteau să-şi închipuie, ce nenorociri dictatoriale a adus ocupaţia rusească în aceste luni de la absenţa lor din ţara natală. Acum, desigur, gândim altfel, dar e o gândire nepotrivită pentru acele vremuri. În treacăt zis, saşii nu cunoşteau, doar auziseră, de ce sunt capabili învingătorii sovietici, cât despre români, sincer, nu aveam mare grijă, îi ştiam de opt sute de ani, în plus mai trăiserăm şi sub guvernarea lor. În România unită era destulă înţelegere socială şi toate erau posibile şi flexibile!

Se opreşte, ne privim în ochi şi zâmbim, ştim aproape totul unii despre alţii. Iar zâmbetul ei nu e superior, nici ironic, e un zâmbet ce însoţeşte realitatea cunoaşterii îndelungate.

– Nu mai trebuie să ne spunem că suntem latini nepăsători, superficiali în muncă şi că funcţionărimea ardeleană s-a bucureştenizat cât ai bate din palme după 1918. Şi mai ştim că soarta saşilor sub ocupaţia ungurească ar fi fost maghiarizarea intensivă, dacă Hitler nu era atât de puternic atunci. Şi maghiarizarea voastră începuse prin legile ungureşti după 1867, în nefericita unire austro-ungară, şi s-a văzut cât de rapid au fost maghiarizaţi şi şvabii din jurul Satului Mare. De asemenea, nici nu mai trebuie să intrăm în istoria ultimului război spunându-ne care pe care ne-am trădat mai mult, mai urât. Faptele vorbesc de la sine; Hitler în 1939, prin pactul Ribbentrop – Molotov, a dat Basarabia românească lui Stalin iar un an mai târziu, la Viena, printr-un aşa zis arbitraj, l-a împroprietărit pe Horthy cu Nord-Vestul Transilvaniei româneşti. Acestea pentru noi sunt mari nedreptăţi istorice, adevărate trădări din partea celui cu care ne-am aliat. Ne-am trădat unii pe alţii, ca la război, A la guerre, come a guerre! De asta urăsc războaiele, pentru câtă lume nevinovată moare iar cei ce rămân suferă nedreptăţi, generaţii după generaţii. Acum trăim alte timpuri, gândim şi judecăm altă realitate; saşii au părăsit patria lor transilvană, Nosnerland-ul vostru, după opt sute de ani, iar noi, ca niciodată în trecut fugim, evadăm, emigrăm, ca urmare a unui război, la capătul căruia ne-am trezit înrobiţi comunismului.

– Ai dreptate!

– Dreptatea mea nu este luată în seamă, pentru cei mari este o dreptate de doi bani legătura. Ştii, cum zicea Spinoza: Fiecare are atâta dreptate câtă putere are! Aşa a fost. Aşa este. Nici tu nici eu nu avem nici o putere, deci dreptatea noastră nu se ia în considerare, iar nedreptăţile şi suferinţele noastre, de zeci de ani, sunt   nevindecabile, netratabile. Povesteşte-mi mai departe cum v-aţi întors.

– „Rău ne-am întors, o persecuţie rea, asupritoare, abuzivă ne-a aşteptat să ne înhaţe. Întâi că nu mai aveam cai la căruţă şi a trebuit să venim cu trenul. La început ni s-a promis un tren de persoane, dar la urmă ni s-au dat vagoane de marfă, platforme descoperite. Era o dezordine totală în toată zona ocupată şi controlată de ruşi, vagoanele mergeau numai de la un raion la altul şi trebuia să ne dăm jos cu toate lucrurile şi să închiriem alte vagoane pentru mai departe. Era o jecmăneală fără de margini şi alimentele erau foarte scumpe, ne trebuiau fiindcă stăteam cu zilele pe linii moarte. Gemenii primeau numai griş fiert în apă. Odată mama a cumpărat lapte pentru ei, probabil a fost stricat, iar de fiert nu a avut timp să-l fiarbă cum trebuia aşa că s-au îmbolnăvit rău. A început alergătura după medici, mama a vrut să se interneze cu ei dar doctorul a spus ca nu e grav şi le-a dat medicamente, dar nu le-a mers bine. Următorul doctor, in altă oprire, i-a consultat cu grijă, dar nu se găseau medicamente prescrise şi aşa a urmat sfârşitul tragic al micuţei noastre surioare de nouă luni. Ce durere pe noi toţi, dar mai ales pe mama care la plecare şi-a pierdut mama iar acum, la întoarcere, fiica. La următoarea oprire, tata a căutat un scriu să o înmormântăm creştineşte, a găsit dar nu vroiau bani ci alimente. S-a întors la tren şi a adus alimentele cerute, din puţinul pe care îl aveam. De zece luni trăiam dintr-un loc în altul în nesiguranţă, nedreptăţi, suferinţe. Oare cât mai puteam îndura? Trebuia îndurat orice fiindcă vedeam întoarcerea acasă drept o mare salvare, o mântuire fericită în casele noastre seculare. Dumnezeule şi ce ne-a aşteptat, de cum am intrat la Oradea am fost jefuiţi şi de jandarmii români, deveniseră de nerecunoscut, acum ne urau. De ce, eram nişte refugiaţi nenorociţi care nu le făcuserăm nici un rău. Am fost reţinuţi într-un lagăr, bărbaţii trimişi la muncă forţată iar copiii cu mamele lor, după un timp au fost lăsaţi afară. La Bistriţa, casele şi gospodăriile noastre erau ocupate de românii colonizaţi din alte părţi, noi am fost complet desproprietăriţi, stăteam claie peste grămadă într-o şcoală veche transformată în lagăr pentru că deveniserăm „saşi hitlerişti, duşmani ai poporului” şi nu mai aveam nimic aici, nici drepturi, nici cetăţenie. Pe cea a Reich-lui nu o primiserăm, cea ungurească se duse pe apa sâmbetei cu Horthy cu tot, cea românească nu ni se arăta din răsăriteanul orizont roşu al dictaturii ruseşti de la Bucureşti. De câte ori îmi aduc aminte prin câte am trecut noi în anii aceia, sufăr din nou.” Tăcere…

Au fost odată, nişte colonişti numiţi saxoni

După ce ungurii din Panonia au fost crunt bătuţi de către Otto cel Mare, în anul 955 la Ledhfeld, de lângă Ausburg, de către Otto cel Mare, hoarda ungurească a fost adusă în stare de nimicire aproape totală şi lipsiţii de căpetenii puternice, care fuseseră prinse şi executate, au oprit definitiv raidurile barbare de jefuire spre Apus, de frica altor înfrângeri şi s-au liniştit pentru un timp. Apoi, la anul 1001, noul lor rege, Istvan, s-a creştinat la sfatul Papei şi imediat a decretat creştinarea generală supuşilor săi (bineînţeles, supuşii s-au supus, dar au mai fost şi nesupuşi, vezi istoria lor) şi au reînceput raidurile barbare spre răsărit şi miazăzi, intrând şi în Banatul Istoric şi în Transilvania până în Arcul Carpatin. Rezistenţa valahilor (rumânilor) a fost slabă, la fel şi prada ungurilor, pentru că spaţiul dacic era mereu în calea altor barbari, altor prădători. Cum ungurii erau puţini ca număr pe suprafaţa care se întinseseră şi singuri nu puteau să-şi apere regatul, atunci a venit o idee salvatoare, să aducă colonişti din Imperiul Roman de Apus, cărora să le dea „pământ regal şi largă autonomie” pentru a le apăra frontierele. Idee pe care ungurii şi-o revendică, dar istoricii au altă părere, pentru că, logic şi clar, o asemenea idee şi contract cu coloniştii saxoni nu putea porni din capul unguresc, deoarece astfel de practici aparţineau Evului Mediu european, iar de unde veniseră ungurii nu existau asemenea înţelegeri. Ungurii intraseră în Transilvania numai de o sută de ani, nu făcuseră nimic pe lângă jafuri şi omoruri până ce au adus colonişti de serviciu. Saxonii au venit cu care mari încărcate de unelte, de departe, tocmai din părţile Flandrei, Luxemburgului, Rinului şi s-au aşezat în Transilvania în şase scaune şi un district, mai nordic, păstrându-şi cu statornicie credinţa şi identitatea. Şi, spre deosebire de populaţiile, în mijlocul cărora s-au aşezat, erau mai puţin belicoşi dar mult, mult mai harnici, mai gospodari şi ştiind cum să se organizeze aveau mare eficacitate în muncă iar rezultatele s-au văzut în următoarele două secole prin cetăţile puternic fortificate pe care le-au făcut la Sibiu, Mediaş, Braşov, Sighişoara, Cluj şi Bistriţa, iar în peste două sute de aşezări săseşti rurale au ridicat biserici mari, solide, fortificate. În Evul Mediu pe lângă o agricultură de mare productivitate, oraşele lor au ajuns la un înalt grad meşteşugăresc cu bresle bine întemeiate, cu o viaţă socială avansată datorită bisericii dar şi şcolilor pe care le înfiinţaseră. În autonomia lor parţială, consfinţită prin Diploma Andreanum din 1224, aveau o administraţie şi justiţie proprie şi mult superioară pentru că nu exista iobăgie, fiind cu trei secole înaintea multor popoare din partea aceasta de lume. Dacă pericolul hoardelor barbare mongole şi tătare a apus în locul lor a apărut o ameninţare mai mare: Imperiul Otoman. Transilvania devine un bastion al creştinătăţii, dar în interior avea probleme cu iobăgia răsculată împotriva nobilimii lacome şi hrăpăreţe. În această situaţie se formează Unio Trium Nationum, o uniune a nobilimii ungureşti şi secuieşti, care stăpânea la sânge iobagii rumâni şi unguri, uniune la care s-a alăturat şi szaszok, cum îi numeau ungurii pe coloniştii saxoni. Rumânii (valahii) rămaşi în urmă, mai precis ţinuţi în urmă şi prin Tripartitul lui Werboczy, prin care erau consideraţi toleraţi şi supuşi iobăgiei perpetue, deşi erau cel mai vechi popor în acest spaţiu carpatin şi cel mai numeros aici, au fost stigmatizaţi şi supuşi unei aspre asupriri. În secolul al XVI-lea, puterea otomană ajunge la apogeu, regatul ungar dispare de pe harta politică şi geografică, iar Transilvania rămâne principat autonom, tributar otomanilor. Cu toate acestea, saşii continuă să se dezvolte prin muncă sârguincioasă, păstrându-şi neştirbită identitatea şi chiar înfiinţând Universitatea Naţiunii Săseşti.

Următorul secol aparţine habsburgilor ce prin victoriile în faţa otomanilor au eliberat Panonia, Banatul, Transilvania înglobându-le în Imperiul Habsburgic. Împăratul Leopold Întâiul recunoaşte drepturile şi autonomia saşilor, nu însă şi nobilimea ungară, care sub stăpânirea otomană stătuse cu botul pe labe, dar acum eliberată de habsburgi prinsese glas împotriva „oaspeţilor fideli” cum au fost numiţi în diploma regală din 1224. Lupta saşilor pentru păstrarea drepturilor lor continuă cu mai multă perseverenţă şi în secolul următor, al XVIII-lea, condusă de unicul guvernator sas al Transilvaniei, Samuel von Brukental. Din nefericire pentru Transilvania şi saşi, Iosif al II-lea aboleşte drepturile coloniştilor primite de la regii unguri, în vremurile când aceştia aveau mare nevoie de coloni, apărători ai frontierei de răsărit. Linguşeala ungurilor din Budapesta, trufaşi după ce au fost eliberaţi de sub otomani, era mai aproape de Viena decât vechile diplome regale. Cred ca saşii ţin minte numele împăratului care le-a luat drepturile primite ca să colonizeze parte a Transilvania în urmă cu şase secole! Secolul al XIX-lea le-a fost şi mai nefast saşilor, ei fiind loviţi de două evenimente puternice. Întâi, Revoluţia ungurilor conduşi de Kossuth Lajos împotriva habsburgilor, pe care a continuat-o cu războiul împotriva transilvănenilor, saşi şi rumâni, care nu vroiau să fie alipiţi şi dependenţi de Ungaria. Saşii l-au pierdut pe Stephan Ludwig Roth, preot şi filosof luminat, revoluţionar executat de unguri, deoarece a militat şi pentru drepturile primordialului popor român din Transilvania, iar noi am pierdut 40.000 de rumâni din 200 de aşezări româneşti. Greu de uitat preţul plătit pentru dreptate şi libertate, ce nu s-a făcut. Totuşi, după înfrângerea lui Kossuth, Transilvania nu a fost alipită Ungariei ci a rămas principat autonom în cadrul Imperiului Habsburgic. Dar nu au trecut decât douăzeci de ani, până la formarea dualismului austo-ungar, când atât saşii cât şi rumânii au fost loviţi de cea mai mare năpastă: maghiarizarea! O adevărată ciumă ungurească pentru rumâni, iar saşilor desfiinţându-le privilegiile de „oaspeţi fideli pe teritoriu regal” cât şi Universitatea Naţiunii Săseşti. Să nu uite saxonii din UE să le reamintească ungurilor, din acelaşi UE, când se îngâmfă ei democratic prin foruri politice UE. Adio, Unio Trium Nationum şi pentru secui, cărora le-au desfiinţat şi scaunele lor istorice şi i-a pus să înveţe ungureşte!

Cât priveşte Secolul XX ce va rămâne de pomină în Historia Mundi datorită consecinţelor celor două războaie mondiale, germanicii au suferit cel mai mult, pe drept şi pe nedrept, dar de fiecare dată au fost primii care s-au refăcut de parcă ar fi fost mitologica pasăre Phoenix. În 1919, saşii transilvăneni au hotărât la adunarea lor de la Mediaş să se alipească benevol la România şi drepturile lor cetăţeneşti au fost respectate. Ca fapt istoric şi politic de comparaţie, au fost respectate şi drepturile ungurilor, care la Adunarea reprezentanţilor lor de la Cluj au hotărât să rămână loiali Ungariei nu României, ce se constată cu prisosinţă şi astăzi. E drept reforma agrară a Regelui Ferdinand nu a fost pe placul latifundiarilor, iar administraţia românească era indolentă şi coruptă. În rest, viaţa religioasă, culturală şi politică a saşilor a decurs liber aşa cum au dorit-o iar economic au progresat datorită hărniciei lor. Din nefericire, Arbitrajul de la Viena din 1940, nefast pentru români, nu a fost favorabil nici saşilor, cum se aşteptau, având în vedere că, pentru prima dată în istoria lor seculară de aici au fost divizaţi între două ţări, la rumâni şi la unguri. La retragerea Armatei Române din Transilvania de Nord-Vest, toţi militari saşi au fost lăsaţi la vatra lor săsească, dar guvernul unguresc imediat i-a încorporat în Honvedseg-ul lor. Începuse al Doilea Război Mondial, trebuia multă armată celor prinşi de abominabila conflagraţie, carne tunurilor oarbe. Adolf Hitler era victorios la începutul războiului şi avea nevoie de mulţi soldaţi pentru planurile sale de cuceritor al lumii. Prin victoriile militare de până atunci şi printr-o propagandă nazistă agresivă a reuşit să cuprindă de partea lui o mare parte din saxonii transilvăneni. Prin fantezia halucinantă, stufoasă a propagandei de rasă germanică superioară, dintr-odată paşnicii şi harnicii saşi transilvăneni de până atunci s-au simţit superiori şi au crezut că al Treilea Reich a ajuns deja până în Transilvania. În această euforie nazistă, tinerii saşi au preferat armata germană în locul celei ungureşti, normal, şi s-au înrolat în Waffen SS! În acei ani de război, ştiam doar că fiecare zi trece torcând istoria lumii pe care nu o putem prevedea cu adevărat ci doar să o plăsmuim cum ne-ar conveni… (va urma)