„Nicola, ce-ai făcut din ţara mea?”

În zilele de Crăciun, petrecute la Cobia, Gheorghe Zamfir m-a făcut martor la un eveniment epocal: la pic-up-ul din salon, cu nişte boxe uriaşe, mi-a pus discul 7 Coeurs pour la Roumanie! E ceva ce nu am mai auzit, eu, care am ascultat toată muzica bună a lumii, milioane de ore de muzică! Dar acum se petrece ceva formidabil. Suntem câţiva oameni acolo, printre care şi Nicoleta, soţia lui Zamfir. Şi când recitatoarea începe să strige: Nicola, ce-ai făcut din ţara mea?, izbucnim cu toţi în plâns. Nu cred că există român pe acest pământ care, dacă ar auzi această strigare, ţâşnind din iureşul simfoniei, să nu izbucnească în lacrimi. E ceva covârşitor! Ca în marile tragedii antice!

Este vorba despre o fantastică simfonie, de fapt, despre un poem simfonic, compus şi înregistrat de Zamfir la Paris, înainte de revoluţia din decembrie. O mare premoniţie, o mare anticipare. Mai exact, evenimentul înregistrării s-a petrecut pe data de 15 noiembrie 1989, aşa cum scrie pe disc. În preajma Crăciunului din acest an, momentele de evocare a evenimentelor din decembrie 1989 au fost sărace, repetându-se până la saţietate aceleaşi informaţii şi imagini. TVR şi alte posturi să ia acum aminte de acest document muzical, să facă pe viitor un eveniment din prezentarea acestei simfonii a lui Gheorghe Zamfir, compusă chiar în acele ore de dramatism pentru ţară, pentru fiecare român.

Erau momentele de tensiune maximă legate de România, la un pas de evenimentele de la Timişoara, când „Europa Liberă” făcuse martiri din Doina Cornea, Mircea Dinescu şi Dan Petrescu, despre care şi uitasem, dar şi el, ca şi ceilalţi doi se află în poemul lui Zamfir. Când recitatorii, un bărbat şi o femeie, pronunţă numele lor, parcă ar pronunţa Horea, Avram Iancu sau alţi martiri. Fiindcă pe atunci „revoluţionarii” încă erau disidenţi, nu îmburgheziţi ca azi. Zamfir chiar îmi spune că nu avea să mai vadă nici o diferenţă între un Dan Iosif şi un Mircea Dinescu, care au acceptat pomenile fără ruşine de la Iliescu şi au trădat ideea revoluţiei. Dinescu a ajuns cogea chiabur, latifundiar! După confiscare, România a devenit moşia lui Iliescu. Na, ia şi tu, ia şi tu, şi tu, na, băi, luaţi, luaţi, parcă era Dumnezeu la desfacere!

Dar atunci, în noiembrie 1989, era o altă atmosferă. Românii aşteptau schimbarea iminentă, iar lumea se uita la noi. Zamfir, ori de câte ori se afla în Germania şi avea concerte, mai ales la München, era bombardat de reporterii de la „Europa liberă” şi declara ce ştia, ce simţea. Cică securitatea română avea să-i ia la întrebări, ce tot declară el acolo împotriva României. Şi el a răspuns că „nu declar nimic împotriva României, ci prezint o situaţie de fapt, arăt sărăcia din ţară, umilirea românilor, frigul din case, mizeria, cum stau la cozi infinite pentru nişte picioare de pui sau o pungă de mălai”.

Categoric, aşa cum am mai spus, Gheorghe Zamfir a fost primul mare disident din România ceauşistă şi a rămas neschimbat, la fel de mare disident e şi azi, în România confiscată de neocomunişti! Unde erau Goma, Pleşu, Dinescu, Doina Cornea et co când el era anchetat de generalii Ansamblului „Ciocârlia”, când se lupta cu greutăţile şi teroarea ceauşistă ca să ducă departe, peste mări şi ţări, numele României profunde şi mai ales când realiza acest disc? Un disc pentru eternitate! Copleşitor!

L-a numit 7 inimi pentru România (pe coperta discului este o inimă mare din 7 inimi mai mici!), fiindcă cifra 7 este cifra perfecţiunii, este cifra lui Dumnezeu, este numărul de aur, este numărul Genezei, în care Dumnezeu a creat lumea, este şi cifra care îi guvernează lui Zamfir zodia. Aceasta îi doreşte el României, să aibă şapte inimi ca voinicul din poveste! Mi-a spus că a adunat mulţi instrumentişti din Paris, pe care îi cunoştea, a înjghebat o orchestră profesionistă, apoi a adus şi un cor de copii şi a înregistrat această piesă, care este o partitură complexă, pentru nai, recitatori, cor de copii şi orchestră simfonică.

*

Tonalitatea este de bocet. Imediat te stăpâneşte starea din Doina de jale. Totul este creat în acest spirit. Poemul vocal-simfonic începe cu Geneza, cu creaţia lumii. Din adâncuri, auzim vânzoleala materiei, ciocniri de forţe gigantice, tunete, potopuri, ca deodată să apară ca un curcubeu, naiul, sunetul lui. Când se aude acest sunet divin parcă se deschid cerurile. Dar treptat naiul trece în zona baladescă, apoi în tonalitate gravă, în bocet. Numai naiul dă acest ton, fiindcă ansamblul este creator de furtună. E o mare furtună ca în tabloul clasic al lui Leonardo da Vinci după care studia Eisenstein montajul şi iluzia optică. Totul este foarte cinematografic. România este imaginată ca o Arcă a lui Noe în plină furtună. Zbaterile, tunetele, valurile, totul este asurzitor. Şi, deodată, ca prin miracol, tot acest infern este spart de sunetul naiului. Când auzi naiul, parcă se deschid porţile raiului. Eşti total convins că acest instrument face direct legătura cu Sunetul Primordial.

Însă, nota bene, nu cred că pe buzele altui naist, în afara lui Gheorghe Zamfir, acest instrument poate suna aşa de înălţător, de împărătesc, de celest. Numai el reuşeşte să ne demonstreze că are vocaţie cu adevărat divină pentru acest instrument, căruia i-a dat o valoare de primaş, de instrument al instrumentelor, care emite cel mai pur sunet, comparabil poate doar cu cel al vocilor de copii. Şi corul de copii este anume interferat în această simfonie, aşa cum este finalul lui Oedipe, în care eroul, alias George Enescu, păşeşte în lumină, pe Pământul făgăduit. Şi Zamfir îmi arată discurile operei Oedipe pe care tocmai o studiază, impulsionat de legăturile pe care le fac eu mereu între Enescu şi el. E impresionat de complexitatea construcţiei. Mă bucur imens pentru această cunoştinţă. Iată o mare veste! E un gest pe care îl aştept de când îl cunosc, fapt pentru care mă plec. Acolo Zamfir va descoperi muzica viitorului. El are cu Enescu în comun această capacitate a nostalgiei după ceva definitiv apus, capacitatea de a crea neliniştea sufletească, copleşitoarea suferinţă, din care ţâşneşte speranţa în mântuire.

Naiul chiar este o ciocârlie a instrumentelor, îi simţi zborul înalt, îi simţi vibraţia măiastră, cum tot pământul este atins de o mare puritate a sunetului, care e pusă aici în contrast cu atmosfera infernală creată de ansamblu. Şi naiul oferă tonalitatea de jale. Jalea abătută asupra României, asupra poporului român. Este ceva sfâşietor! Un bocet cosmic. Am precizat nu o dată, în cărţile mele despre Enescu, faptul că ceea ce caracterizează muzica sa este această notă de durere, de sfâşietoare pierdere, de nelinişte metafizică, proprie concepţiei despre lume a românilor. Enescu îşi asumă condiţia tragică a omului, căreia îi dă sens în revelaţia lumii de apoi. La români, nota dramatică este bocetul. Jalea. De unde şi interpretările fataliste legate de acest sentiment copleşitor. Fatalitatea este adesea asociată cu bocetul.

Şi ce sfâşiere poate fi mai mare decât pierderea patriei? Iar în situaţia în care era România atunci, în 1989, situaţie care, din păcate, se perpetuează, în care continuă să se afle, această tonalitate era cea mai potrivită. Acest strigăt, Nicola, ce-ai făcut din ţara mea?, nu este ca o invectivă în stil stalinist sau retoric păunescianist, este ca o dojană, în stilul poporului, de aceea acuza devine şi mai drastică, efectul este fantastic, prin contrapunct, este cea mai dureroasă acuză care a putut fi adusă vreodată unui dictator. Este ca o observaţie fatală, este o întrebare paternă după constatarea că România a murit. Totul e mort. E ca în statuia Pietà de Michelangelo, în care Maica Domnului, cu Iisus în braţe, parcă întreabă: „Doamne, ce-ai făcut cu Fiul meu?” Această invectivă nu o mai pot compara decât cu marile jelanii din tragedia greacă sau din tragediile lui Shakespeare. Nu este un blestem, ca atunci când mama îşi blestemă fiul ucigaş, precum Ducesa Margaret pe Richard al III-lea, este o jelanie, un bocet, o durere fără limite, care se perpetuează, poate fi pusă şi la capul tuturor torţionarilor de după ’89!Şi strigătul creşte, ia amploare, devine o invectivă copleşitoare, fiindcă se înşiruie toate marile dezastre aduse de comunism. Nicola, ce-ai făcut cu apele, cu pădurile, cu pământul, cu grâul, cu aurul, cu lumina, cu sufletul românilor? Este condamnarea unui regim torţionar, parcă ar fi o poezie de Nichifor Crainic sau de Radu Gyr, aceeaşi invectivă din poezia Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, seamănă şi cu revolta dacului din Rugăciunea unui dac de Eminescu, dar şi cu tonul din Noi vrem pământ de George Coşbuc. Gheorghe Zamfir a mai practicat acest gen de bocet şi invectivă în rugăciunile la nai, cum am arătat în cronicile la concertele sale. Toată revolta neamului românesc se află în această simfonie cu şapte inimi a lui Gheorghe Zamfir.

*

Şi când mă gândesc că marele lexicolog Viorel Cosma („Cosmar” sau Coşmar”, cum îi mai spune Zamfir fostului său profesor de istoria muzicii) se întreba: „Păi ce-a compus Zamfir, spune-mi o compoziţie de-a lui, dacă ştii? I-am spus nu una, ci zece. Se uita la mine, credea că profetizez! Dar nu eu trebuia să ştiu, ci el, lexicologul muzicii româneşti! Nici nu l-a trecut în lexicoanele lui pe Zamfir. Trebuia de mult, de mult, să-i fi făcut numai lui unul separat, Lexiconul Gheorghe Zamfir.

Şi-l ajut trimiţându-l la cartea Naiul – instrumentul divinităţii şi al suflului creator, în care, la pag. 368, descoperă Lista compoziţiilor personale, unde găseşte toată Opera scrisă de Gheorghe Zamfir, şi anume, Lucrări camerale – 30; Lucrări simfonice, vocale şi vocal simfonice – 21; Lucrări pentru nai solo – 5; Lucrări pentru două naiuri, trei naiuri, cvartet, cvintet etc. – 12; Compoziţii pentru orgă sau pian şi nai – 17; Muzică uşoară – 21; Compoziţii în stil folcloric – 22; Compoziţii pe masa de lucru – 12, unele deja terminate, la care noi, după cum am arătat cu alt prilej, am mai adăugat şi altele, precum Imnul naţional, Recviemul morţilor, Delirium sau Corul de la Cobia. Toate piesele au indicată dată la care au fost create şi unde fiecare piesă a fost cântată sau înregistrată pe disc.

Piesa care a ieşit pe disc cu titlul 7 Coeurs pour la Roumanie s-a numit iniţial Nicola, Nicola şi a fost compusă în luna octombrie 1989, la Paris, şi înregistrată, la 15 nov., pe disc Philips cu orchestra Operei din Paris. Şi Zamfir caută acum în vasta sa bibliotecă şi-mi aduce unul câte unul discurile pe care le găseşte, circa 20 din cele peste 150 de discuri pe care le-a înregistrat de-a lungul anilor. Iată, cele trei volume scoase de Fraţii Celie, în anii 1970 – 1971, „discuri luate de la Electrecord, care a fost plătit în valută şi eu nu am primit nimic”; discul Zamfir L’Alouette; două volume cu discul Gheorghe Zamfir a Paris, având pe coperta interioară o poză document Zamfir – Harry Brauner; discul Zamfir-Cellier, cu piese pentru nai şi orgă; discul Improvisations pour Flûte de Pan et orque, 3 vol., scos de Cellier la PLATINUM; discul Homege a… cu piese pentru nai şi orgă, la orgă Nicolae Licareţ, „pe care l-am plimbat în toată lumea, iar el a fost 23 de ani directorul Filarmonicii şi nu m-a invitat o dată să concertez la Ateneu”, unde Zamfir, zic eu, ar fi trebuit să aibă stagiune permanentă; un disc scos de japonezi Pour la douce souvenance, cu Yoshikawa la pupitru; tot în Japonia un disc în colaborare cu Philips, având pe copertă o turmă de oi într-un peisaj montan; teribil e şi discul cu London Symphony Orchestra, “Rocking-Chair”, având pe copertă o imagine a lui Zamfir într-un şezlong pe un fundal de prerie, scos tot de Philips. Şi toate aceste discuri sunt pline de compoziţii semnate de Gheorghe Zamfir, cântate cu mari solişti, dirijori şi orchestre ale lumii. Păcat că Zamfir nu a găsit pe cineva în anii ‘70 să facă o carte cu această comoară. Ceea ce trebuia să facă succesiv, cronologic, toate la timpul lor, vrea să fac eu acum sincron. Ceea ce nu se poate. Cică pe vremea aia nu era nimeni capabil să facă aşa ceva. Cum, nu era un critic muzical? Uniunea era doldora cu asemenea specimene rare! „Nu, erau numai torţionari, gen Carţiş, «Zero» Vancea, Suzana Gâdea, Dumitru Popescu şi alţii ca ei. Mă trimiteau afară, umblam 8 luni pe an ca nebunul, iar ei îmi luau toţi banii. Eu eram proprietatea statului comunist. Luam salariul de 1 800 lei, iar ei, comuniştii, îmi luau toate drepturile muncii mele din străinătate”.

Şi mai vorbim de răstigniri în imperialism, când sistemul care propovăduia dreptatea, frăţietatea şi egalitatea dintre clase îşi jefuia geniile la drumul mare. Da, părinte Serafim Rose, românul Gheorghe Zamfir ştie ce înseamnă calea răstignirii, a practicat-o zeci de ani şi a simţit-o în toţi porii lui cu vârf şi îndesat!