Cămășuța lui Hristos

O ce veste minunată,/ În Betleem se arată,/
Astăzi S-a născut,/ Cel făr-de-nceput,/ Cum au spus proorocii!”

Răsună Decembrie de cântul colindelor. Viersul lor revarsă-n sufletul trudit mângâierea aducerilor aminte de paradisul prunciei. Ne conectează la energiile tainice ale Universului, ne pune în contextul istoriei mântuirii neamului omenesc. Ne simțim și noi parte din lungul șir al generațiilor ce-au trecut pe acest pământ spre tărâmul tinereții fără bătrânețe, al vieții fără de moarte. Simțim că avem un rost în lume, pe pământ, că nu suntem frunză-n vânt, pasăre-n văzduh sau pește printre valuri. Devenim conștienți, încă o dată, că facem parte dintr-un popor străvechi, cu tradiții creștine milenare, că suntem moștenitorii unei bogății spirituale rar întâlnită, că avem datoria sfântă de-a transmite urmașilor noștri zestrea aceasta nealterată, îmbogățită și împrospătată.

Un an întreg am auzit sau am citit profețiile unor „prooroci” plătiți cu ziua, că peste câteva decenii neamul românesc va dispare, că e vlăguit, îmbătrânit, fără speranțe de supraviețuire în viitorul îndepărtat. Nu neg faptul că-n ultima vreme suntem tot mai puțini de la o zi la alta, dar că va dispărea neamul, asta niciodată. Așa cum din observarea naturii înconjurătoare ajung la concluzia că există un Creator al ei; așa cum conștiința mea, a ta, a lui, a oamenilor din toate timpurile și din toate locurile, mă duce la concluzia că trebuie să fie judecate cu adevărat toate faptele, vorbele și gândurile de către un Judecător drept și nemitarnic, că trebuie răsplătite cele bune și pedepsite cele rele; așa cum toți suntem convinși că într-o bună zi Binele va ieși triumfător, iar Răul își va lua tălpășița din lumea aceasta, am convingerea că Neamul Românesc nu va pieri până la sfârșitul veacurilor. Dacă mă întrebați și de alte argumente în acest sens, vă pot da câte vreți. Le putem descoperi împreună, fiindcă așa va fi bucuria mai mare și convingerea mai puternică. Decembrie, luna colindelor, ne dă puterea ca să credem aceasta.

Dragii mei, nu lasă Dumnezeu să piară un popor care L-a iubit atât! Lui I-a plăcut recunoștința oamenilor și e destul să ne amintim în acest sens de minunea cu cei zece leproși. Cum ar putea Dumnezeu să nu fie recunoscător unui asemenea neam, precum cel românesc?! Cum l-ar lăsa să piară? Gândiți-vă că neamurile lui, evreii Lui, cărora le-a vindecat bolnavii, le-a înviat morții, nici până azi nu L-au primit, nu L-au recunoscut ca Mesia cel promis de Dumnezeu, ca Fiul lui Dumnezeu, după două mii de ani. Noi L-am primit din primele veacuri, de când Sfântul Apostol Andrei a început să semene semințele credinței pe pământul nostru. Ne-am lăsat religia străbunilor daci, religiile strămoșilor romani și am îmbrățișat religia creștină, religia iubirii, a milei și a iertării. Neamurile Lui L-au lăsat să se nască într-un grajd dintr-o peșteră umedă și rece. Nici măcar o cămăruță cât de mică nu au dat mamei Lui, ca să-L aducă pe lume. Noi, românii, I-am construit mii de Case, în fiecare sat, în fiecare oraș, poftindu-L și așteptându-L să vină și să se sălășluiască între noi și întru noi. Neamurile Lui nu i-au dat Fecioarei Maria nici măcar niște cârpe să-L învelească pe Prunc.

Noi, românii, L-am învelit de două mii de ani încoace cu ce-am avut mai scump: cu cântecul colindelor, cu dragostea de semeni, cu mila de cel mai amărât și mai sărac decât noi. Nu este un alt popor, care să aibă colinde mai multe și mai frumoase decât ale noastre. Puzderie de asemenea nestemate erau rostite în serile și nopțile lui Decembrie. În ele erau prinse în versuri cele mai importante capitole ale Sfintei Scripturi, de la facerea lumii până la sfârșitul ei, insistându-se, în mod explicabil, asupra persoanei Mântuitorului Iisus Hristos. În ele găsim învățături esențiale necesare mântuirii, găsim reguli de bună conviețuire între oameni, de bună relație dintre oameni și Dumnezeu. Melodiile colindelor sunt nepământești. Probabil, ciobanii, în nopțile târzii de vară, veghindu-și turmele și gândurile, au tras cu urechea și din înaltul cerului au auzit răsunând cântecele îngerilor. Le-au învățat, le-au cântat cu glasul sau cu fluierul, le-au dus acasă ca pe niște diamante prețioase și-au învățat femeile și pruncii să le cânte și astfel, ușor-ușor, ele au devenit de nelipsit din repertoriul Sărbătorilor. Melodiile colindelor nu le-au mai folosit pentru alte cântece, cum ar fi cele de dragoste și dor, de muncă și de jale. Le-au ținut în lada de zestre a sufletului lor și le-au scos doar la Sărbătoarea Nașterii, ca pe niște veșminte ,,de păstrare”, pe care le scoatem doar la marile bucurii. Colindele au fost cămășuțele, pe care le-am cusut cu grijă pentru Iisus, ca să-L învelim să nu-L pătrundă frigul iernii.

În serile lui Decembrie, colindătorii au devenit Apostoli ai Domnului Hristos. Au mers din casă-n casă și au vestit tuturor bucuria venirii Lui în Lume, rostul acestei veniri, momente importante din viața Lui pământească, minunile Lui, patimile și jertfa Lui. În casele românești pline de copii, Hristos a intrat, prin glasul colindătorilor și pe viersul de colind, fiind primit cu dragoste de copii, de părinți, de bunici, de tot natul. Nu s-a simțit mai iubit ca la noi, mai cântat și mai lăudat. De două mii de ani în bisericile și mânăstirile românești s-au oficiat slujbe zi și noapte, Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, s-au înălțat rugăciuni și s-au vărsat lacrimi. Hristos a fost chemat, a fost sărutat, a fost iubit; ne-am pus nădejdea în El mai mult decât în oricine, fiindcă am fost convinși că este Dumnezeu adevărat. Noi am dat istoriei mântuirii nenumărați martiri și sfinți, pe care numai Dumnezeu îi mai știe. Noi nu I-am batjocorit Mama, sfinții, icoanele, Sfintele Taine și învățăturile. L-am socotit ca Dumnezeu, ca Părinte, ca Frate, ca unul de-al nostru. Poate că dacă lumea și-ar mai lua istoria de la capăt încă o dată, Dumnezeu ar fi ales neamul românesc ca Fiul Său să se nască în mijlocul lui!

Ascultați colindele și vă convingeți încă o dată, că Dumnezeu nu poate să lase un asemenea popor să piară. Dacă a făcut ca Avraam, Iosif și Zaharia să aibă fii la bătrânețe, dacă a scos apă din piatră, dacă a vindecat bolnavi fără speranță, dacă a înviat morți, dacă El Însuși a înviat, omorând moartea prin moartea Sa, cu siguranță că va găsi mijloacele prin care să înalțe neamul românesc și să nu-l lase să piară, așa cum ar vrea atâția vrăjmași ai lui. Fiecare din noi putem să-L convingem de aceasta prin viața noastră, prin rugăciunea noastră, prin credința noastră. Așa să ne ajute Dumnezeu!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*