Școala lui Andrei Păunescu – ecouri ale spectacolului „De la cenaclul Flacăra la cenaclul Națiunea”

Ce amiază luminoasă de toamnă târzie a coborât peste Bucureşti! Mi s-a făcut un dor de plecare, pe care toţi îl simţim din când în când. Aş vrea să păşesc printre munţii lui Ştefan – străjerii lui semeţi, să intru smerită în mănăstirile lui ca să-i simt spiritul printre ziduri sau să ajung la Alba, unde Mihai a făcut miraculoasa şi mult dorita Unire. Aş fi fericită să merg prin Ardealul Sfânt, pentru a cărei dezrobire a luptat şi bunicul meu… Ce-aş mai merge şi până la Turnu Severin, pe unde Regele Carol I a intrat în ţară şi unde a sărutat pământul, tezaurul pe care urma să-l apere până la sfârşitul vieţii sale.

Merg agale printre blocurile înalte fiindcă am pornit spre locul în care urmează să mă întâlnesc cu toţi cei de care îmi este dor acum. Am, din nou, bucuria de a fi invitată la un spectacol, care are ca titlu: „De la Cenaclul Flacăra la Cenaclul Natiunea”. E zi de sărbătoare pentru mine. Cenaclul Flacăra incă e viu in inima mea si a tuturor acelora care vor participa la acest eveniment. Chiar daca el a devenit istorie, îi rămâne strălucirea înflăcărată, care va duce mai departe lumina, gloria şi amintirile poetului Adrian Păunescu, împletite cu munca şi arta urmaşului maestrului, Andrei Păunescu.

Aştept cu emoţie şi mândrie să fiu martora acestui eveniment cultural şi grăbesc uşor paşii, de parcă aş putea grăbi şi timpul. Iată-mă ajunsă. Căţi invitaţi au sosit înaintea mea! Doamna Aura Ungureanu mă întâmpină, luminoasă, elegantă şi amabilă. Mereu aceeaşi, cu inima înfloritoare, gata să-ţi dăruiască o vorbă bună sau să te facă să te simţi dorit în preajma domniei sale. O îmbrăţişez cu toată sinceritatea. Nu i-aş mai da drumul din braţe fiindcă îi simt energia şi sinceritatea, care îi izvorăsc din interior. Miroase a flori de toamnă, aromă divină care îţi pătrunde în fiecare por. Ba nu, miroase a prietenie şi a omenie aşa cum se percepe în fiecare gest de-al domniei sale. Mă opreşte din bucuria aceasta a revederii, o mână delicată, care îmi atinge umărul în semn de bun venit. Este o altă frumoasă doamnă, un alt om deosebit. O cuprind şi pe ea la fel şi simt că aici, alături de oamenii aceştia, mă găsesc acasă.

Ne aşezăm la o masă, pe care doamna Maria a avut grijă să ne-o rezerve. Lângă mine, o doamnă manierată şi reţinută. Ne face cunoştinţă doamna Simion. Aflu că se numeşte Rodica Stănescu – cadru didactic. Bună gazdă, doamna noastră organizatoare, poetă şi educatoare de prestigiu, nu se dezminte! Pleacă repede să întâmpine pe cei ce sosesc, ca nişte râuri spumegînde în albia fluviului. Le găseşte locuri, face rost de scaune, când acestea nu sunt de ajuns. Doamna Aura cere două cafele. O iubesc din mai multe motive, unul fiind acela că ştie să dăruiască. O face din toata inima. Numai un suflet generos poate darui in felul acesta. Beau câte o înghiţitură savurând aroma placută şi observ că la masa noastră a mai sosit cineva. Este domnul Costel Hogaş, pe care l-am mai întâlnit la un alt eveniment de aceeaşi factură şi dimensiune artistică. Întorc privirea spre scenă şi observ că pregătirile se apropie de sfârşit, semn că spectacolul este gata să înceapă. Mă pregătesc sufleteşte, fiindcă ştiu că va urma o lecţie de istorie a poporului meu, a ţării şi a iubirii faţă de artă. Văd in spatele scenei un monitor unde se derulează imagini cu chipul maestrului Adrian Paunescu. Se derulează la un interval de câteva zeci de secunde. Ai timp să-i priveşti ochii trişti, să-l vezi alături de tatăl şi de fiul său, cu fiica în braţe sau arătând lumii semnul luminii, al libertăţii şi al luptei.

Apare pe scenă scriitorul Romeo Tarhon, care ne vorbeşte despre romanul pe care domnia sa l-a lansat: „Forța a cincea”, roman filosofic, scris în stilul lui Kafka , adus în mileniul III. Ridică ochii spre monitorul din care ne priveşte Adrian Păunescu şi spune cu recunoştinţă şi modestie, că este fericit să-şi lanseze lucrarea odată cu comemorarea maestrului, căruia îi face o plecăciune, simţind parcă prezenţa domniei sale, dincolo de ecranul monitorului. Ne ridicăm şi aplaudăm, apoi ne anunţă că tânărul cenaclu „Naţiunea” tocmai a încheiat un parteneriat cu succesorul de drept al maestrului Păunescu, Andrei Păunescu si că speră ca din această colaborare să se nască, tot mai des, spectacole reusite. Mesajul Cenaclui Natiunea va fi iubirea de ţară, de artă, de cultură şi de neam.

Romeo Tarhon se retrage cu discreţie şi modestie, lăsând acordurile unei chitare să ne încânte inimile. Este Nicu Nicuşor. Un cantautor care, dincolo de aspectul domniei sale de român bun, are în privire un vulcan. Este privirea artistului adevărat, care simte tot ceea ce cântă şi care are respect faţă de repertoriul său, faţă de el însuşi, faţă de publicul său. Îşi începe programul cu o dedicaţie pentru Adrian Păunescu . Ne spune mai întâi că maestrul Adrian Păunescu, pe vatra Cenaclului Flacăra, a creat multe poezii, melodii şi staruri. Ştim asta, însă ne bucurăm să auzim recunoscându-se lucrul acesta, care se pare că s-a cam uitat.

Îşi cuprinde chitara în braţe, ca pe o iubită ascultătoare, o mângâie şi, probabil o roagă să-i dăruiască cele mai armonioase sunete pe care le poate oferi… Ne încântă cu veşnic nemuritoarea piesă „Fericirea stă în lucruri mici”- care, după spusele domniei sale, i se potriveşte maestrului Adrian Păunescu.

Urmează manifestul „Antirăzboinica” al regretatului Vali Sterian. Dincolo de genialele versuri ale acestui manifest se aude în sală vocea domnului Nicu Nicuşor. O voce vulcanică acum, care ridică sala în picioare, mai ales că în spatele domniei sale şi în faţa publicului, chipul maestrului ne face să-l simţim prezent, reînviindu-i trăirile, reactualizându-i mesajele. Văd, la un moment dat, afişate pe ecranul care îl face prezent pe Adrian Păunescu, trei genetaţii. Tatăl bardului, Adrian Păunescu şi Andrei Păunescu. Trei bărbaţi care au dat şi vor da ţării noastre valori greu de egalat, chiar şi „în acest veac ploios şi militar”.

Când chitara lui Nicu Nicuşor tace, fruntea lui se coboară doar o secundă, pentru ca apoi să se înalţe şi să-şi privească poetul drag din imaginea care se derulează. Pare că-l priveşte mulţumit, că ne mulţumeşte că nu lăsăm inima poporului nostru să bată doar în ritmuri milităreşti, uitând de iubire şi de pace. Ne cântă, apoi, „Maria, Maria”… s-a aşternut liniştea în sală, aşa cum se întâmplă atunci când publicul este dornic să asculte o piesă pe care o adoră. Domnul Nicu Nicuşor porneşte dintr-o dată, aşa cum tâşneşte izvorul dintr-o stîncă. Publicul iubește și cântă împreună cu domnul Nicu Nicușor fiecare vers, pe care vocea divină a acestui artist prețios îl rostește, îmbrăcat într-o armonie de culori, asa cum numai un mare artist o poate face.

Când melodia se sfârșește, eram cu toții în picioare, aplaudând. Nu știu dacă domnul Nicu Nicușor a simțit și de data asta că publicul îl iubește nu doar pentru arta domniei sale, care este de o calitate incontestabilă, dar și pentru frumusetea caracterului său. Ca și domnul Andrei Păunescu, domnul Nicu Nicușor nu uită să reamintească publicului numele autorilor versurilor pieselor pe care le interpretează, sau al partiturii, dacă muzica nu-i aparține.

Apare pe scenă, puțin după ce aplauzele s-au mai domolit, Adrian Gavrilă. Domnia sa ne recită poezii proprii, dar si ale altor poeti, versuri remarcabile, pline de morală și de farmec. Își amintește și de faptul că Tatiana Stepa a debutat cu un cântec ale cărui versuri îi aparțineau. Minunat omagiu adus tuturor celor care au lucrat cu maestrul Păunescu, care au construit temeinic și periculos pentru regimul trecut, un schelet al culturii românești. Adrian Păunescu APARENT venea din sistem, însă cine i-a cunoscut opera, cine știe să citească printre rândurile sale geniale, va înțelege câte manifeste anticomuniste și antisistem existau în multe dintre poemele sale.

După ce bărbații aceștia – deghizați în poeți, artiști sau cantautori – ne-au transmis direct și indirect că sunt aici și că au preluat steagul luptei si al luminii din mâna maestului Adrian Păunescu, își face apariția pe scenă poeta Maria Simion. Mai sfioasă decât o cunoaștem, pare că vrea să ne aducă în cuvântul ei un aer de primăvară. Poartă un scaou care îmi amintește de superba mea învățătoare. De altfel, toți profesorii foarte buni au un aer comun, din care inspiri eleganță, gingășie și prestanță, în același timp.

Ridică ochii spre monitor și ne spune că ceea ce va recita este un poem închinat maestrului Adrian Paunescu. Ne prezintă una dintre imaginile în care mestrul, în fața zecilor de mii de spectatori, în picioare, cu statura sa impozantă, ridică mâna dreaptă spre cer. Pumnul său este strâns ca un semn de amenințare a întunericului, iar degetul mare și cel arătător sunt desfăcute către cer, schițând litera L. Această inițială, acest semn, era un adevărat manifest. El spunea poporului : Lumină, luptă, libertate! Un adevărat steagar al culturii, al „felinarelor aprinse” a fost și este încă maestrul – stegarul mulțimii care l-a iubit și i-a înțeles substraturile mesajelor sale, dincolo de magistralele sale spectacole artistice. Doamna Simion se întoarce spre public, nu înainte de a privi din nou chipul frumosului stegar și ne recită poezia-omagiu „ De ziua Poetului”. Cum fiecare dintre strofele manifestului domniei sale se încheia cu acest slogan al bardului, l-am declamat cu toții , împreună cu autoarea versurilor.

Și, pentru că suntem la un cenaclu, Andrei Păunescu, ne povestește că, de la patru ani s-a trezit prin culisele cenaclului Flacăra și că „vlastarul (asa cum il numise Maria Simion) are obiceiul să mai și crească” – iar cei dragi se întâmplă să plece fără a-și putea rezolva toate dorințele și misiunile pe care le-au iubit, iar domnia sa s-a găndit că ar fi bine să continue greaua, scumpa și prețioasa misiune a tatălui său de a păstra manifestarile spirituale ale poporului nostru. Pare ușor melancolic, dar dârz. Apoi, zâmbind, ne spune că tatăl său, altruist din fire, spunea că dă orice, mai puțin femeia lui și mâncarea de dinaintea sa. ,,Eu, aș adăuga la spusele tatălui meu, că nu dau nici chitara!”

Și, ca să ne demonstreze din ce motiv nu ar face asta, domnul Andrei a pornit dintr-o dată, ca un taifun răscolitor de flori și miresme, melodia: ,,Și totuși exista iubire”. Cântăm împreună, îi dăm crezare că nu trebuie să se despartă de chitara lui și-i ascultăm bucuria sa de a face trecerea „Cenaclului Flacăra” la „Cenaclul Națiunea”, în care vom descoperi, după cum ne asigură urmașul maestrului, poetul, cantautorul și profesorul Andrei Păunescu, un amestec de cultură, iubire de artă și dragoste de țară. Din nou i se înnourează privirea și ne povestește despre anul 1985, an în care maestrul a fost interzis pentru că manifestările artistice ale cenaclului începuseră să miroasă a manifestații împotriva întunericului în care eram ținuți.

Vorbește despre tatăl său așa cum vorbește despre toți autorii de frumos de ieri și de azi – colegii sau partenerii de scenă ai domniei sale. Ne spune că actualul cenaclu căreia s-a hotărît să-i spună simbolic „Naținunea” va păstra tradiția, dar va aduce in atentie și valorile reale ale prezentului. Asta – spune domnia sa – „pentru că ne-am săturat de silicoane și plastice și de analfabeți dați cu glet”

Fără să se despartă de chitara sa, ne vorbește cu nonșalanța profesorului de carieră, că în noi trebuie să rămânâ și naivitatea copilăriei care ne protejează de realitatea brutală în care suntem nevoiti să existăm. În ea ne vom găsi frumusețea spiritului nostru, cu ea vom recunoaște divinitatea artelor, înfrățirea naturii cu ființele noastre.

Dintr-o dată vocea lui Andrei Păunescu crește în intesitate. Zâmbetul i s-a stins. Pare că a ascuns copilul din domnia sa și vrea să ne spună altceva. Da. Ne spune despre legi aberante, care interzic profesorilor și oamenilor de cultură, să vorbescă despre anumite valori ale literaturii române, despre istorici care au cochetat – chiar și pentru o perioadă scurtă – cu partide considerate extremiste sau de dreapta. Îi înțeleg nemulțumirea, mai ales că multe dintre aceste personalități au fost nedreptățite de guvernul comunist, tocmai datorită genialității lor, a moralității și a dorinței lor de a-și transmite sentimentele și ideile de propășire a nației române.

Dar, până când să ne întristăm și noi, Andrei Păunescu își aranjează „arma” de luptă și pornește la un „atac” – susținut de întrega sală. „Trec batalioane române Carpații” răsună în întreaga clădire, în inimile noastre, în viețile noastre de români iubitori de nație și de pământurile noastre strămoșești. Suntem în picioare ca să ne salutăm inițiatorul acestor idei și sentimente sfinte, cântăm și privim chipul celui ce ne este acum, așa cum spunea Adrian Păunescu – aprinzător de felinar. În sală sunt mulți scriitori, profesori, artiști, iubitori de neam, de frumos și de libertate. Toți cântâm și susținem spusele lui Andrei Păunescu.

Urmează, conform spuselor domnului nostru profesor din acestă seară, o piesă cu care se încheia cenaclul Flacăra în anul 1985, care se numește „Doamne, ocrotește-i pe români”.

Mă gândesc că maestrul este bucuros, văzând cum fiul său nu numai că își aduce aminte de versurile: „Când vei fi şi tu bărbat/Să te simţi mereu soldat” – ci chiar este un soldat, un luptător pentru cultură și adevăr. Gândul îmi zboară și la doamna Rodica Stănescu care-mi spusese, cu doar căteva minute înainte, că la clasa domniei sale – chiar dacă este o clasă de gradinita – vorbește copiilor despre bucuria și mândria de a fi român, despre valorile neamului românesc. Știu că maestrul Adrian Păunescu se bucură, de acolo de sus, de îndemnul pe care ni l-a reactualizat Maria Simion, de lupta sa neobosită de a dărui țării noastre o generație de oameni integri, care să cunoască morala, iubirea față de aproape, față de neamul și țara în care s-au născut.

Cânt împreună cu publicul din sală, însă sufletul meu plânge. Plâng, amintindu-mi de bunicul care a luptat pentru Ardeal și a fost învingător, dar mai plâng și pentru că îmi era frică să spun asta pe vremea comuniștilor și mi-e teamă că astfel de fapte vitejești vor putea fi lăsate uitării, dacă „soldați” precum Andrei Păunescu n-ar exista. Îmi este teamă pentru țara mea, îmi este dor de frumusețea și libertatea cuvântului mântuitor. Vreau ca fiii și nepoții noștri să știe că am fost aici și că vom mai fi aici încă cel puțin două milenii de acum înainte, gata să rezistăm și să luptăm, dacă va fi nevoie, pentru a ne apăra de dușmani. Soldați avem: iată unul dintre ei, stând în fața noastră, cântând și vorbind despre ființa noastră națională! Te salut Andrei Păunescu, brav soldat al Națiunii mele! (Cati Urucu)

One Response to Școala lui Andrei Păunescu – ecouri ale spectacolului „De la cenaclul Flacăra la cenaclul Națiunea”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*