Coiful princiar geto-dac de bronz de la Budești (Jud. Călărași)

Până acum am prezentat doar coifurile de paradă și ritual ale Frăției Getice, cele create de strămoșii noștri din aur și argint, de o splendoare fără de seamă, asemănătoare cu tezaurele faraonice egiptene sau cele persane. De data aceasta voi prezenta și alte descoperiri ale unor coifuri geto-dace, de paradă, ritual sau de luptă, de acum peste 2000 de ani. Un astfel de coif este Coiful chalcidic geto-dac din bronz ce a fost descoperit întâmplător la Budeşti, în judeţul Călăraşi, în albia râului Argeş.

Orașul Budești se află în vestul județului Călărași, pe malurile Dâmboviței, acolo unde acest râu se varsă în râul Argeș. Este traversat de șoseaua națională DN 4, care leagă Oltenița de București. La Budești, din acest drum se ramifică șoseaua județeană DJ 301, care duce spre nord la Vasilați, Gălbinași, Plătărești, Fundeni și mai departe înjudețul Ilfov la Cernica și Pantelimon (unde se intersectează cu DN CB și se termină în DN 3). Din DJ 301, la Budești se mai ramifică și șoseaua județeană DJ 401C, care duce spre nord la Sohatu și Plătărești. Prin oraș trece și calea ferată București-Oltenița, pe care este deservit de stația Budești. Ca și localitate, Budești este menționat documentar pentru prima dată într-un hrisov domnesc din anul 1526. Mai târziu apare și într-un alt document din anul 1543.

În perioada dinaintea războaielor mondiale (început de secol XX) găsim ca proprietar în zonă pe boierul Constantin Manu, care se trage din spiță domnească, el fiind cel care a ctitorit castelul din localitate. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Budești avea statut de comună rurală și făcea parte din plasa Negoești a județului Ilfov, fiind formată din satele Negoești, Poșta și Budești, având în total 2094 de locuitori. În comună existau o biserică ridicată de marele vornic Ioan Manu și o școală mixtă. La acea vreme, pe teritoriul actual al orașului mai funcționa în aceeași plasă și comuna Aprozi-Negoești, cu satele Aprozi, Frecați, Lacu Cocorului și Negoești, având în total 1235 de locuitori, ce trăiau în 281 de case și 12 bordeie. În comuna Aprozi-Negoești existau o moară cu aburi, o școală mixtă și două biserici. Anuarul Socec din 1925 consemnează comuna ca reședință a plășii Budești din același județ și având în compunere satul Budești și cătunul Negoești-Poșta, având în total 1749 de locuitori. Comuna Aprozi-Negoești, denumită acum Aprozi făcea și ea parte din plasa Budești, având în compunere satele Aprozi, Negoești și Șoldanu. În 1931, comuna Aprozi a rămas doar cu satul Aprozi, celelalte sate separându-se pentru a forma comuna Negoești. Tot atunci s-a înființat comuna Gruiu, prin desprinderea satelor Gruiu și Buciumeni din comuna Herăști. În 1950, comunele Budești, Aprozi și Gruiu au fost transferate raionului Oltenița din regiunea București, iar în 1968 au revenit la județul Ilfov, reînființat. Atunci, comunele Aprozi, Gruiu și Crivăț au fost desființate și incluse în comuna Budești. În 1981, o reorganizare administrativă regională a dus la transferarea comunei la județul Călărași. Comuna Budești a devenit oraș în 1989, iar în iunie 2006, comuna Crivăț a fost reînființată, când satul Crivăț s-a desprins pentru a forma din nou o comună de sine stătătoare.

Trei obiective din orașul Budești sunt incluse în lista monumentelor istorice din județul Călărași ca monumente de interes local. Unul este un sit arheologic reprezentat de rămășițele unei așezări din perioada Latène, aflată în punctul „Ciocârla”, pe malul stâng al Dâmboviței. Celelalte două sunt clasificate ca monumente de arhitectură: Biserica „Adormirea Maicii Domnului” (datând din 1841) din satul Aprozi; și ruinele conacului Manu (1827) din lunca Argeșului (zona localității componente Budești). Coiful geto-dac de la Budești a fost lucrat din foaie de bronz, prin ciocănire (batere), are înălţimea de 25 de cm, diametrul longitudinal de 25 de cm, iar cel lateral de 17 cm. Coiful este de formă elipsoidală, cu calota ce sugerează doi lobi ce se unesc în dreptul apărătorii nasului, în unghi ascuțit (de parcă este chiar o „reflexie” a celor două emisfere cerebrale, sau o „mitră” care se suprapune coifului). Partea superioară este ieșită în afară, fiind delimitată de restul printr-o nervură mai ridicată spre frunte și mai coborâtă spre ceafă. Între orbitele oculare și lăcașele urechilor sunt fixate prin nituri două apărători de obraz cu marginile zimțate. La spate coiful prezintă o apărătoare pentru ceafă. Ceea ce se consideră că ar fi particularitatea specifică a acestui Coif de la Budeşti, este forma sub care se prezintă cele două obrăziere, care au cele trei laturi zimţate. Astfel, acest coif prezintă şi analogiile cu marginile zimţate ale obrăzierelor prezente la coifurile de la Agighiol, Porţile de Fier şi Peretu (Coifurile Frăției Getice). Autorul descoperirii arată că acestea „sunt un adaos de epocă, de certă factură locală” şi a datat descoperirea sa în intervalul secolelor IV – III î.Hr. Dacă acestui coif îi lipsește anumite simboluri getice specific Frăției, putem să menționăm totuși arcadele ochilor proeminent trasate, spre a scoate în relief privirea ageră a purtătorului de coif, asemănătoare cu elementele simbolice ale coifurilor geto-dace „cu ochi”. El este unul dintre coifurile asemănătoare seriei Frăției Getice. Acest coif a fost considerat în mod greşit ca „de tip corintic”, fiind menționat ca și „Coif Elenistic / La Tene III” în colecția Muzeului Municipiului București, unde se află în prezent.

Dacă examinăm atent toate piesele de acest tip (coifurile), găsite în România, observăm că unele dintre ele au fost greşit încadrate tipologic, ele fiind atribuite fie tipului atic (coiful descoperit la Zimnicea), fie celui corintic (piesa de la Budeşti), deşi, prin forma calotei, modalitatea de profilare a arcadelor şi a apărătoarei pentru nas, precum şi a obrăzierelor, este clară apartenenţa lor la tipul chalcidic. Din cele expuse, rezultă că acest tip de coif poate fi considerat ca armă defensivă tipică pentru o mare parte a războinicilor din aria Dunării de Jos, războinici care, în principal, trebuie să fi fost geţi.

Desigur, având în vedere grosimea redusă a tablei de bronz din care asemenea piese au fost lucrate, este de presupus că funcţia acestor coifuri ar fi putut să fie mai ales aceea de piesă de paradă sau ritual, de reprezentare a statutului de luptător în cadrul comunităţii respective. Putem presupune că astfel de exemplare aparţineau, în primul rând, căpeteniilor locale, basileilor geți. Alături de cunoscutele coifuri illyrice de la Gostavăţ (judeţul Olt), Jidovin (judeţul Caraş Severin) şi Ocna Mureş (judeţul Alba), precum şi coiful de tip frigian (o variantă a acestui tip) descoperit în mormântul tumular princiar getic din Movila Distrusă de la Găvani (judeţul Brăila), se întâlnesc în această zonă şi o serie de coifuri de tip chalcidic, cum este şi cel de la Balş, care până acum n-au fost studiate în ansamblu de către cercetători din ţara noastră. Coifurile chalcidice au fost descrise prima dată de către Adolf Furtwängler, cu prilejul prelucrării materialelor provenite din vechile săpături de la Olympia (Grecia). Aici, el a descoperit o formă aparte de coif, pe care a pus-o în legătură cu ceea ce, pe reprezentările de pe ceramica greacă, era cunoscut ca fiind coiful de tip atic. Furtwängler a preluat denumirea de „coif chalcidic” de la o categorie de vase greceşti cu figuri negre, respectiv de la o imagine care

înfăţişează un luptător ce poartă acest tip de coif, reprezentată pe o amforă chalcidică, aflată în present în Muzeul „Pergamon” din Berlin, şi care a fost datată în a doua jumătate a secolului al VI-lea î.Hr. Se consideră că, în perioada arhaică târzie, alături de răspânditele coifuri corintice, erau în uz şi coifuri de acest tip. Tipul chalcidic se caracterizează printr-o construcţie mai uşoară, care, datorită liniei curbe a obrăzierelor şi deschiderii din faţă mai largi, era mult mai uşor de manevrat. Se consideră că acest coif a apărut cândva pe la mijlocul secolului al VI-lea î.Hr., dar exemplare din această fază timpurie, care să beneficieze de o datare sigură nu se cunosc.

În ceea ce priveşte originea coifurilor, aceasta trebuie pusă în legătură cu zona în care s-au produs vasele chalcidice. E. Kunze, căruia îi datorăm şi prima tipologie a acestei categorii de coifuri, a plecat de la ideea că originea lor trebuie căutată într-unul din atelierele bronzierilor din Chalkis, în Euboeea, despre care vorbesc şi texte antice, sau într-una din coloniile chalkidice din Italia de Sud. Aria de răspândire a acestui model de coif este destul de mare, calchiind cu aproximație Aria Geților de Aur primordiali. Coifurile de acest tip se află mai răspândite în sudul Italiei şi în Grecia, fiind, într-o anume măsură, înrudite ca formă cu cele cunoscute sub denumirea de „tip atic”, acestea din urmă găsindu-se reprezentate mai ales pe ceramică.

Se observă că numărul coifurilor de tip chalcidic scade în cursul secolelor V-IV î.Hr. în Grecia, dar continuă să fie prezente în Macedonia şi în Tracia. Una dintre cele mai vechi descoperiri din aria tracică este piesa găsită într-un tumul datat în secolul al V-lea î. Hr. (geții sudici), de la Ruec, raionul Tărgoviste din Bulgaria. Cel mai sudic exemplar apare la Arzos, pe râul Herbos, în Macedonia de Est, într-un tumul cu un inventar foarte bogat în piese de argint, datat la sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr.

În cuprinsul acestei categorii tipologice a coifului chalcidic, se dezvoltă o formă particulară, traco-chalcidică, ce s-ar încadra în tipurile II şi III, după Kunze şi a cărei răspândire poate fi constatată, în secolul al IV-lea î.Hr., în regiunile tracice (getice) din actuala Bulgarie. În raionul Ruse, la Judelnic, s-au descoperit opt astfel de coifuri, unele dintre ele prezentând reparaţii sau urme de folosire. Un alt exemplar a fost găsit în Banatul sârbesc, lângă Vršac, şi care a fost datat în sec. V-IV î.Hr. În aria Dunării de Jos, în afară de piesele amintite, din Bulgaria şi din Serbia, se mai cunosc, în ţara noastră, încă cinci locuri unde au fost descoperite coifuri de tip chalcidic. Astfel, la Zimnicea, într-un mormânt cu o construcţie de piatră (M. C1M.D; mormânt de o factură aparte, posibil princiar) este menţionată prezenţa unor fragmente dintr-un astfel de coif, considerat, iniţial, de către autoarea descoperirii, ca fiind de tip atic. Coiful descoperit la Făcău, oraşul Mihăileşti, judeţul Giurgiu, nu foarte departe de aşezarea getică de la Popeşti, tot de tip chalcidic, provine din inventarul unui mormânt important, al unei căpetenii locale getice. Acesta a fost datat, ţinându-se cont de contextul descoperirii, în secolul al IV-lea î.Hr. O descoperire interesantă, prin funcţia care a fost conferită coifului, s-a făcut în apropiere de satul Cuptoare, pe terasa joasă a dealului „Sfogea”, comuna

Cornea, judeţul Caraş Severin. Aici a fost găsit, în 1985, un mormânt de incinerație getic care conţinea o ceaşcă aşezată cu gura în jos şi un coif care conţinea oase calcinate. Ceaşca nu avea urme de ardere secundară, dar coiful fusese ars pe rug şi prezenta deformări şi deteriorări. El era lucrat din foaie de bronz de cca. un milimetru grosime, prin ciocănire, avea calota rotundă şi obrăzierele fixe. A fost datat, împreună cu vasul care îl însoţea, în secolul al V-lea î.Hr. Piesa de la Balş, care provine dintr-o descoperire fortuită, are aproximativ 40 cm înălţime; calota, având o formă elipsoidală, este marcată pe mijlocul frunţii de un unghi ascuţit, cu vârful în sus. Arcadele sunt marcate de dungi în relief, unite la rădăcina nasului. Obrăzierele au partea din faţă dinţată, iar cea din spate rotunjită. Apărătoarea de ceafă este curbată în exterior şi are colţurile rotunjite. Având în vedere analogiile cu celelalte coifuri Chalcidice găsite în zona Dunării de Jos, considerăm ca probabilă şi datarea acestuia în perioada secolelor V-IV î.Hr. Cel de al VI-lea este coiful descoperit la Budești despre care am vorbit mai sus, coif „frate” cu déjà celebrele coifuri de aur și argint ale Frăției Getice.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*