Venind în filosofie dinspre psihiatrie (în anul 1913 a scris Psihopatologia generală, iar în 1919 Psihologia concepţiilor despre lume) şi apoi rămânând fidel filosofiei până la moarte (deşi bolnăvicios, a trăit 86 de ani, lăsând în urmă o vastă operă filosofică), mai că-ţi vine să crezi că Bertrand Russell l-a avut pe Karl Jaspers model atunci când şi-a ticluit celebra butadă: „Omul de ştiinţă ştie la limită totul despre nimic, iar filosoful ştie nimic despre totul”.
Cum în prima parte a prezentului eseu am făcut mai multe referiri la Jaspers (fie pentru a scoate în evidenţă asemănările cu gândirea lui Heidegger, fie deosebirile dintre cei doi), în aceasta a doua parte voi căuta să înfăţişez ceea ce a făcut din el un cugetător referenţial în filosofia secolului XX şi, totodată, unul distinct şi de calibru în filosofia universală.
Trebuie spus că din cauza poziţiei filosofice adoptate şi a căsătoriei cu o evreică, în anul 1937 guvernul naţional-socialist i-a retras lui Karl Jaspers dreptul de a mai preda în vreo universitate din Germania, fapt care îl va decide în 1948 să accepte invitaţia Universităţii din Basel (universitate unde predase şi Nietzsche), iar pe Jeanne Hersch o îndeamnă să sublinieze în studiul închinat filosofului că „Opera şi omul formează în cazul lui o unitate”.
Principala operă filosofică jasperiană, scrisă în anul 1932, se intitulează Filosofie, la drept vorbind o meditaţie raţională asupra limitelor condiţiei umane, căci – ne înştiinţează aceeaşi Hersch – „Jaspers îşi conduce reflecţia până la limitele ei, mai întâi pentru a explora situaţia în lume a subiectului gânditor, apoi pentru a înţelege care este prezenţa sa printre ceilalţi oameni şi, în sfârşit, posibila sa libertate în faţa transcendenţei”. Întâlnim în această frază mai multe concepte: condiţie umană, lume, subiect gânditor, libertate şi transcendenţă, care împreună cu existenţa, adevărul, fiinţa, timpul, limbajul şi comunicarea ne dau însăşi coloana vertebrală a gândirii jasperiene. Mai repede sau mai târziu, prin nefericita condiţie sau zbatere umană înţelegem următoarele: Omul cată negăsind în al vieţii cerc gonind! Cam asta-i şi părerea scriitorului suedez Pär Lagerkvist în celebrul roman Piticul: „La ce folosesc aripile dacă nu avem voie să zburăm cu adevărat? Ne sunt povară în loc de slobozenie. Sunt grele, ne apasă. Le tragem după noi. În cele din urmă ne devin nesuferite. Şi simţim ca un fel de uşurare când îmblânzitorul de şoimi, plictisit de joaca lui crudă, ne trage scufia peste ochi şi ne scuteşte cu totul de a mai vedea ceva”.
Omul lui Jaspers este subiectul a cărui conştiinţă se trezeşte atunci când el se descoperă în mijlocul unei realităţi numită lume sau fiinţă. De ce fiinţă? Deoarece nu depinde de el, ci se constituie în obiect, adică se prezintă subiectului aşa cum este ea.
Aşa se face că subiectul gânditor, captiv pentru vecie în interiorul tensiunii kantiene subiect-obiect, ţinteşte cu disperare să cunoască o lume care pentru el nu va avea niciodată nici unitate şi nici totalitate, căci – concluzionează filosoful – cunoaşterea totalităţii îi este inaccesibilă!
Este adevărat că prin efort şi străduinţă putem merge dincolo de ceea ce deja ştim, astfel mărind raza cercului în care ne mişcăm. Dar nu putem emite pretenţia cunoaşterii totalităţii, deoarece aceasta ne este refuzată prin însăşi încercarea de a cunoaşte. Dar iată ce spune Jaspers despre condiţia umană în textul Originile filosofiei, după ce câteva rânduri mai sus numeşte situaţii-limită “situaţiile fundamentale ale fiinţării noastre factice (Dasein): trebuie să mor, să sufăr, să lupt, sunt supus întâmplării, mă încurc inevitabil în hăţişul vinei”: „Un alt mod de-a sesiza condiţia noastră umană este conştientizarea nesiguranţei pe care ne-o inspiră tot ce fiinţează în lume”.
Un alt concept nodal al filosofiei jasperiene este adevărul. În studiul Ideea de universitate din anul 1946 („Termenul de idee, opinează J.Hersch, trebuie aici înţeles în sens kantian, ba chiar platonician”), Jaspers nu are în vedere universitatea reală, ci modelul care ar trebui să stimuleze necontenit spiritele profesorilor şi studenţilor, adică acel loc unde se dezvoltă simţul filosofic al adevărului şi sensul transcendent al adevărului vizat de credinţa filosofică.
Prin urmare, universitatea în întregul ei fiind un refugiu al libertăţii de gândire, nicidecum un instrument de propagandă, ea trebuie să se dedice cercetării fără compromisuri, căci nu are de dat socoteală decât în faţa raţiunii şi a criteriilor adevărului.
De unde, ne asigură gânditorul, rolul important ce revine comunicării autentice dintre două fiinţe omeneşti, comunicarea dobândind înţelesul de perspectivă comună înspre adevăr pentru cei care vorbesc şi cercetează împreună. Iată de ce universitatea, acest loc deopotrivă al libertăţii ca şi al cercetării şi învăţământului, trebuie să ofere „posibilitatea unei comunicări autentice între profesori şi studenţi, ca şi între studenţi, şi – dacă se poate – între profesori”. Dar suntem avertizaţi să nu confundăm comunicarea cu transmiterea. Transmiterea are loc atât în ştiinţă la nivelul conştiinţei în genere, cum o numeşte Jaspers, cât (asta în primul rând!) şi la nivelul Dasein-ului, nivel al condiţiei umane la care transmiterea le permite oamenilor să-şi coordoneze activităţile în lumea în care-şi desfăşoară experienţa comună, în care până la urmă luptă pentru supravieţuire.
Comunicarea, însă, se face de la existenţă la existenţă, ceea ce înseamnă că existenţa nu cunoaşte decât convingeri, pe când conştiinţa în genere se ocupă de realităţi obiective. Cu completarea că aceste convingeri au sens şi sunt purtătoare de adevăr doar pentru existenţa în totală şi deplină libertate, căci impuse printr-o realitate constrângătoare, ele îşi pierd de îndată adevărul existenţial.
Convingerile prin care existenţa se leagă pe viaţă şi pe moarte cu absolutul, nu pot fi comunicate decât în cadrul unui schimb în care libertatea, respectiv rezistenţa celeilalte existenţe constituie deodată un obstacol permanent şi o condiţie indispensabilă. Acest proces este numit de Jaspers luptă din iubire. De ce din iubire? Pentru că existenţa nu urmăreşte victoria, ci adevărul pentru sine şi pentru celălalt.
La originea existenţei se află transcendenţa (Dumnezeu), la care noi, ca existenţă, ne raportăm prin limbajul lucrurilor. Vasăzică, deşi transcendenţa nu poate fi arătată sau demonstrată, întrucât nimic nu poate fi spus despre ea în limbaj direct, totuşi, existenţa găseşte în realitatea empirică, mai precis în situaţiile ei limită, acele semne care-i vorbesc despre transcendenţă şi pe care cugetătorul nostru le numeşte „cifruri” sau „scriere cifrată” a transcendenţei.
Cu cifrurile lucrurile stau cam aşa:
1) Nimic nu este cifru, totul poate să fie cifru;
2) Cifrurile posibile sunt fără de număr;
3) Cifrurile nu „vorbesc” despre transcendenţă decât pentru existenţă, mai bine spus pentru libertate, iar ea nu doar că elaborează cifruri ale transcendenţei, dar chiar le descifrează;
4) Pentru absolutul „lecturii” existenţiale, caracterul ambiguu al cifrurilor este inevitabil şi indispensabil în acelaşi timp.
Luptând împotriva idolatriei şi superstiţiei, Jaspers ne atrage atenţia că nici cifrul, nici chiar interpretarea acestuia nu reprezintă transcendenţa: „Pentru ca omul să pună mâna pe divinitate şi pentru a fi el însuşi cel care trebuie să fie, este necesar ca el să păstreze puritatea transcendendeţei, ascunsă, depărtată sau străină”.
Notă: În textul Cuprinzătorul, Jaspers spune în legătură cu acest concept: „Cuprinzătorul este, aşadar, ceea ce doar se anunţă în gândire. El însuşi nu apare niciodată, ci tot ceea ce ne apare se iveşte înăuntrul lui”. Pentru ca două pagini mai departe să ni-l prezinte ca pe un Ianus al subtilităţii cugetării existenţialiste: „Este suficient dacă voi menţiona că atunci când cuprinzătorul este conceput ca fiinţa însăşi, el este numit transcendenţă (Dumnezeu) şi lume; atunci când este gândit ca ceea ce suntem noi înşine, el ia numele de fiinţare factică, conştiinţă în genere, spirit şi existenţă”.
Părerea lui Jaspers este că tocmai eşecul în lume constituie cifrul decisiv al transcendenţei şi că în omul empiric există acest senzaţional cifru: condiţia lui este simultan natură şi libertate! Cu precizarea că libertatea nu este posibilă decât prin natură. Deoarece transcendenţa nu se află numai în libertate, ci – prin intermediul acesteia – apare şi în natură, iată că ajungem la antinomia libertăţii: unindu-se cu natura, ea se distruge ca libertate; contrazicând natura, ea eşuează ca Dasein empiric.
Dasein-ul sau subiectul vital vrea să dureze în natură, iar existenţa doreşte absolutul. Cum ambele tendinţe se reflectă în condiţia umană, iată cauza pentru care în lume există două forme de morală: una a măsurii, pentru care eşecul nu are nici un sens, ea cultivând prudenţa şi abilitatea, cealaltă – marcată de absolutul libertăţii, consideră că totul e posibil şi sfârşeşte prin a accepta cifrul eşecului.
Tot despre adevăr se ocupă Jaspers şi în prima parte a Logicii filosofice, carte apărută în anul 1947. După ce pune în evidenţă paradoxul fundamental al filosofiei (dacă în ştiinţă există întotdeauna un obiect de cercetare, în filosofie, datorită faptului că ea studiază însăşi fiinţa, nu există aşa ceva!) şi după ce ilustrează caracterul precar al filosofiei (poate fi oricând respinsă, pentru că nu este cu adevărat ştiinţifică şi pentru că filosoful nu poate să demonstreze ceea ce afirmă), Jaspers recunoaşte că pentru gândirea filosofică condiţiile logice rămân indispensabile şi, ca atare, se supune consecvent lor, însă prelungeşte această gândire până la limitele ei, adică până acolo unde resursele intelectuale se epuizează şi inevitabil eşuează în „greşeli logice”, mai exact în erori de felul tautologiilor, contradicţiilor şi cercurilor vicioase.
Dar Dumitru Ghişe şi George Purdea, semnatarii Prefeţei la Texte filosofice, carte apărută în anul 1986 la Editura Politică, nu sunt de acord cu maniera lui Jaspers de-a scrie „doar aluziv, în nota ştiută”, aşa că, neimpresionaţi de faima autorului, taxează Logica filosofică drept o agreabilă mediocritate: „(…) <logica> sa constituie o tratare existenţial-filosofică a câtorva categorii gnoseologice (adevăr, intelect, raţiune, judecăţi existenţiale şi evaluative etc.) prin raportarea lor continuă la problematica accederii la fiinţă şi la autenticitatea fiinţării proprii. Nu este, deci, de mirare că logica modernă nu i-a reţinut în niciun fel aportul şi că numele său nu figurează la indicele de nume al lucrărilor de specialitate”.
Optimismul lui Karl Jaspers în viitorul omenirii răzbate din Originile şi sensul istoriei, principala lucrare de filosofia istoriei, el descoperind în istoria omenirii perioada axială, intervalul dintre anii 800-200 î.e.n., când gânditori din China, India, Iran şi Palestina au întemeiat, concomitent şi independent, marile filosofii şi religii, astfel punându-se bazele gândirii sistematice întru dobândirea primei forme a conştiinţei de sine.
Precedată de epoca preistorică şi pregătită de epoca prometeică a unor progrese tehnico-materiale, Jaspers crede că urme ale acelei antice axe spirituale s-ar resimţi până în zilele noastre, în acest mod percepându-se semnele vagi şi nesigure ale unei noi perioade axiale, ce poate culmina într-o nouă comunitate spirituală a omenirii, caracterizată printr-un nivel superior al conştiinţei de sine şi, evident, printr-o mai înaltă conduită morală.
Prezentul pare a fi o cumpănă a vremurilor, timp suspendat între „nu-mai” şi „nu-încă”, cu el închizându-se uriaşul arc al civilizaţiilor şi de la el începând istoria propriu-zisă a omenirii – istoria înţelegerii şi solidarizării universale.
Închei cu câteva cuvinte despre Psihopatologia generală, care – ne asigură J. Hersch – „a rămas o operă clasică, folosită încă şi astăzi”, lucrare în care K. Jaspers face o netă distincţie între psihologia explicativă (o stare psihică sau anumite tulburări psihice pot fi explicate atunci când se descoperă cauzele psihice sau fiziologice) şi psihologia comprehensivă (comportamentul unui subiect este înţeles atunci când se stabileşte o legătură între procesele lui psihice şi anumite motive).
Lasă un răspuns