Biserica de astăzi şi ONG urile

Din capul locului vă spun că mi‑aş fi dorit tare mult să‑i văd pe slujitorii Bisericii prezenţi chiar acolo, pe stradă, chiar în faţa Clubului Colectiv, printre medici şi răniţi, pompieri şi cadavre, poliţişti şi tâlhari de buzunare, rude şi gură‑cască, în mijlocul lacrimilor, ororii, tristeţii, morţii. Nu am văzut, pentru că nimeni nu l‑a filmat la început pe Părintele Vasilică Bârleanu, preot militar la IGSU, care a ajuns chiar înăuntrul clubului, la doar câteva zeci de minute după tragedie, şi a spus o rugăciune printre cadavrele pe care nu le ridicaseră încă legiştii.

Dar, om cu cuget trupesc şi marcat de asaltul ştirilor negative, mi‑aş fi dorit mai mult decât o slujbă săvârşită de un preot militar. Aş fi vrut o prezenţă a Bisericii atât de apăsată, de evidentă, de marcantă, încât să silească obiectivele înfometate de durere ale televiziunilor morţii să ţină cont şi de ea, să ia în vizor şi o reverendă îngenuncheată, aşa cum se focalizaseră pe orice altceva. O reverendă sau – de ce nu? – mai multe, care să curme criticile, să astupe gura târgului, să potopească bârfele prin lumină, să spele zoaiele cu har. Să pună adică un mare stăvilar urii revărsate manipulator împotriva slujitorilor lui Iisus Hristos, care au fost crucificaţi lăuntric în aceste zile de parcă ei ar fi pus foc acelui club.

Nu s‑a întâmplat acest lucru, iar mass‑media a răbufnit ca un vulcan plin cu lavă venită direct din iad. Căuta un ţap ispăşitor şi, cum tot are mereu unul la îndemână, l‑a lapidat rapid şi la ore de maximă audienţă. „Analişti” care habar nu au ce înseamnă Liturghia sau o pomană pentru sufletul morţilor s‑au trezit să‑i ceară Bisericii, slujitorilor ei în primul rând, să „evolueze”, „să vină în mileniul trei”, să se „deştepte”. Cereri nerostite oricum, ci mustind de indignare „patriotică”, rupându‑şi piepţii cămăşii. Parte emoţie lipsită de pricepere, parte ură oarbă împotriva unei realităţi pe care nu o cunosc. Oamenii de acest fel nu vor de fapt înnoirea Bisericii. Nu. Vor transformarea ei într‑un ON G, care să presteze diferite servicii societăţii. Plătind şi taxe şi impozite la buget, dacă se poate.

Criticii de acest fel nu vor să ştie că Biserica este, în primul rând, un laborator formidabil, în stare să aspire în retortele lui cel mai căzut om, unul distrus de vicii, pierdut pentru lume şi societate, şi să scoată, la capătul unor ani de nevoinţe şi revărsări de har, un sfânt îndumnezeit. Milostenia, ajutorarea bolnavilor, a orfanilor, a victimelor de orice soi, adică toată munca de ostoire a durerilor produse de păcat, e doar o consecinţă a lucrării sfinţitoare a Bisericii, nu un scop în sine.

Dar criticii nu vor să ştie acest lucru, pentru că pe ei, pe atei, pe agnostici, pe liber‑cugetători, pe progresişti, pe adoratorii lui „dumnezeu‑din‑inima‑mea”, pe credincioşii fără religie şi pe religioşii fără nici un crez, nu‑i interesează îndumnezeirea omului, ci înlumirea Dumnezeirii, zămislirea unui „rai” aici şi acum.

Lor, Biserica nu are cum să le răspundă vreodată şi sper din toată inima să nici nu o facă. Nicicum, în nici un fel. Dacă, Doamne păzeşte!, o va face, se va transforma într‑un ONG ca oricare altul!…